Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [11] Asociaţia Rozarul Viu şi Rozariul Sfintelor Răni (sau al Îndurării/Milostivirii)

Pauline-Marie Jaricot (1799-1862), despre a cărei viaţă şi activitate s-a scris în mediul religios greco-catolic românesc interbelic (Ioan Georgescu, Paulina Jaricot, la 75 ani dela moartea ei, Sighet, 1937), laică terțiară a Familiei Dominicane, cea care întemeiază la Lyon, metropola Galiilor, Asociaţia pentru Propagarea Credinţei Catolice, înfiinţează şi o asociaţie de rugăciuni numită „Rozarul viu” (The Living Rosary, Le Rosaire vivant, Lebendiger Rosenkranz, il Rosario vivente) în 8 decembrie 1826, aprobată de papa Grigore XVI în 27 ianuarie 1832. Se numeşte „viu” fiindcă este o asociaţie într-o continuă mişcare de creştere, de rugăciune, de dragoste. Este ca un lanţ ale cărui inele se prind tot câte cinci. Fiecare membru este îndemnat să caute alţi cinci membri, iar aceştia, la rândul lor, fiecare câte cinci membri, şi aşa mai departe. Asociaţia este structurată în grupuri de câte 15 membri, în cinstea celor 15 mistere principale ale răscumpărării. Fiecare membru rosteşte zilnic cele zece Născătoare de Dumnezeu cu misterul potrivit ce-i revine pentru o lună. Câte 15 persoane îşi împart între ele cele 15 misterii ale rozarului în aşa fel ca lunar să le schimbe, şi astfel zilnic se recită rozarul întreg. De aici rezultă că grupul celor 15 membri împreună rosteşte zilnic Rozariul întreg (acesta este Rozarul orizontal) şi în 15 luni fiecare membru spune Rozarul întreg (Rozarul vertical). Este o asociaţie de închinare perpetuă, cu scopul de a rosti unele rugăciuni repartizate, în părţi mai mici, între mai mulţi. În 1834 există peste un milion de asociaţi în tot cuprinsul Franţei, iar în 1877 a fost încredinţată superiorului general al dominicanilor. În Biserica Greco-Catolică din România asociaţia a existat și există și astăzi, însă sporadic.

Tot sporadic apare şi practica Rozarului Rănilor Domnului. Astfel, Dumitru Neda a scris Comoara comorilor. Viaţa Mariei Marta Chambon, Tip. Seminarului Teologic gr.-cat., Blaj, 1934, 16 p., descriind viaţa acestei călugăriţe din mănăstirea Vizitandinelor Chambery (1841-1907). Această călugăriţă a fost învrednicită cu harul de a-l vedea pururi pe îngerul ei păzitor lângă sine şi de a i se fi arătat adeseori Isus. Ea avea o pietate deosebită faţă de rănile lui Hristos. Acest lucru l-a deprins de la însuşi Isus Hristos care a şi făcut promisiuni tuturor celor care vor cinsti rănile lui. Mântuitorul i-a dat însărcinarea să fie propovăduitoarea cultului sfintelor Sale Patimi. Pr. Clemente Pandrea în cartea sa Un ceas cu Isus. Îndrumare, cum trebuie să se facă adoraţia înaintea Sfintei Taine (1936, 1943, 2001), descrie Rozariul Sfintelor Răni (sau al Îndurării), devoţiune care se practica la mănăstirea călugărilor bazilieni de la Bixad, cu istoric al acestui rozar. Despre cinstirea rănilor Domnului în general însă nu despre rozarul Sfintelor Răni tratează episcopul Ioan Suciu în cartea sa Rănile Domnului. Devoţiunea există şi astăzi. (Cf. Anton Rusal, Pietate și devoțiuni. Istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică din România (1918-1948). Vol. 1: Spiritualitatea laicală, Ed. Globe Edit, Beau Bassin, 2020).

pr. dr. Anton Rus

Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj