Miercuri, 16 aprilie a.c., papa Francisc a transmis cateheza scrisă pentru obișnuita întâlnire săptămânală cu romanii și pelerinii, care nu s-a mai desfășurat pentru că pontiful urmează la domiciliu parcursul clinic de refacere. În cea de-a cincea cateheză din seria jubiliară ”Viața lui Isus. Parabolele”, papa a prezentat parabola tatălui și a celor doi fii (cf. Lc 15,1-3.11-32).
Tatăl milostiv, care îl primește cu brațele deschise pe fiul cel pierdut, a fost în centrul celei de-a cincea cateheze a papei Francisc din seria ”Viața lui Isus. Parabolele”, având ca titlu ”Tatăl milostiv. Era pierdut, şi a fost găsit!” (Lc 15,32) .
”După ce am meditat asupra întâlnirilor lui Isus cu unele personaje evanghelice”, aș dori să mă opresc, a scris papa Francisc, ”începând cu această cateheză, asupra unor parabole. După cum știm, acestea sunt povestiri care preiau imagini și situații din realitatea cotidiană. De aceea, ele ne ating și viața. Ele ne provoacă. Și ne cer să ne poziționăm: unde sunt eu în această poveste? Pornim cu cea mai cunoscută parabolă, cea pe care ne-o amintim cu toții, poate de când eram copii: parabola tatălui și a celor doi fii (Lc 15,1-3.11-32). În ea găsim inima Evangheliei lui Isus, și anume milostivirea lui Dumnezeu”.
”Evanghelistul Luca”, continuă pontiful, ”evidențiază că Isus spune această parabolă pentru farisei și cărturari, care murmurau că El mânca cu păcătoșii. Prin urmare, s-ar putea spune că este o parabolă adresată celor care sunt pierduți, dar neștiind acest lucru, îi judecă pe alții. Evanghelia vrea să ne transmită un mesaj de speranță, pentru că ne spune că oriunde ne-am pierde, oricum ne-am pierde, Dumnezeu vine întotdeauna să ne caute! Suntem pierduți poate ca o oaie, care s-a rătăcit de pe cărare pentru a paște pe iarbă sau a rămas în urmă din cauza oboselii (cf. Lc 15,4-7). Sau poate ne-am pierdut ca o monedă, care poate a căzut pe pământ și nu mai poate fi găsită, sau cineva a pus-o undeva și nu-și mai amintește unde. Sau suntem pierduți precum cei doi fii ai acestui tată: cel mai tânăr pentru că s-a săturat să fie într-o relație pe care o simțea prea solicitantă; dar și cel mai mare este pierdut, pentru că nu este suficient să stea acasă, dacă în inimă există mândrie și resentimente”.
”Iubirea”, a mai evidențiat Sfântul Părinte, ”este întotdeauna un angajament, există întotdeauna ceva ce trebuie să pierdem pentru a-l întâlni pe celălalt. Dar fiul cel mic din parabolă se gândește doar la el, așa cum se întâmplă în anumite etape ale copilăriei și adolescenței. De fapt, în jurul nostru vedem și mulți adulți ca acesta, care nu reușesc să ducă mai departe o relație pentru că sunt egoiști. Își fac iluzii că se vor regăsi pe ei înșiși și, în schimb, se pierd, pentru că doar atunci când trăim pentru cineva, trăim cu adevărat”.
”Acest fiu mai mic, ca noi toți”, a exemplificat papa, ”este dornic de afecțiune, vrea să fie iubit. Dar iubirea este un dar prețios, trebuie tratată cu grijă. În schimb, o risipește, se vinde, nu se respectă. Își dă seama de acest lucru în momentele de foamete, când nimeni nu are grijă de el. Riscul este ca în acele momente să începem să cerșim afecțiune și să ne atașăm de primul stăpân care apare. Aceste experiențe sunt cele care dau naștere în noi unei credințe distorsionate, că putem fi într-o relație doar ca servitori, ca și cum ar trebui să ispășim o vină sau ca și cum iubirea adevărată nu ar putea exista. Fiul cel mic, atunci când a ajuns la capătul sacului, se gândește să se întoarcă la casa tatălui său pentru a aduna de pe jos câteva firimituri de afecțiune”.
”Doar cei care ne iubesc cu adevărat”, a subliniat papa Francisc, ”ne pot elibera de această viziune falsă a iubirii. În relația noastră cu Dumnezeu, avem tocmai această experiență. Marele pictor Rembrandt, într-un tablou celebru, a înfățișat într-o manieră minunată întoarcerea fiului risipitor. Două detalii, în special, mă frapează: capul tânărului este ras, ca al unui penitent, dar pare a fi și capul unui copil, pentru că acest fiu se naște din nou. Și apoi mâinile tatălui: una masculină și cealaltă feminină, pentru a descrie puterea și tandrețea din îmbrățișarea iertării. Fiul cel mare este cel care îi reprezintă pe cei pentru care este spusă această parabolă: este fiul care stătea mereu acasă cu tatăl său, dar era distant de el, distanțat de inima sa. Poate că și acest fiu ar fi vrut să plece, dar din teamă sau din datorie a rămas acolo, în acea relație. Totuși, atunci când te adaptezi împotriva voinței tale, începi să nutrești furie în tine și, mai devreme sau mai târziu, această furie explodează. Paradoxal, fiul cel mare este cel care riscă, în cele din urmă, să fie lăsat afară din casă, pentru că nu împărtășește bucuria tatălui său”.
”Tatăl”, a mai evidențiat papa, ”iese și el în întâmpinarea lui. Nu îl ceartă și nu îl cheamă la datorie. Vrea doar ca el să simtă dragostea lui. Îl invită înăuntru și îi lasă ușa deschisă. Acea ușă rămâne deschisă și pentru noi. Acesta este, de fapt, motivul speranței: putem spera pentru că știm că Tatăl ne așteaptă, ne vede de departe și lasă mereu ușa deschisă”.
”Dragi frați și surori”, conchide pontiful, ”să ne întrebăm așadar, unde ne aflăm în această minunată poveste. Și, să îi cerem lui Dumnezeu Tatăl harul de a ne găsi și noi drumul înapoi spre casă”.
