Credincioşii catolici din toată lumea practică devoţiunea rozarului, prin care se evocă 15 sau 20 mistere care amintesc cele mai importante momente din viaţa lui Hristos. Rozarul (din latină: rosārium, cunună/coroniță/șirag/cordeluță de trandafiri) este un exerciţiu pios apărut în perioada Evului Mediu în Occident, în Biserica Catolică latină, potrivit căruia creştinii obişnuiesc să rostească câte 50 de Născători care sunt numărate pe 50 boabe din lemn de trandafir (roze=rozar) înşirate pe un fir de aţă sau sârmă, intercalate la 10 Născători (decade) de un Tatăl nostru. Rugăciunea, atât cea comunitară cât și cea individuală, acasă sau în biserică, este destinată fiecărui credincios pentru a obține diferite haruri pentru sine sau pentru alții, pentru convertire și pentru creșterea spirituală. Rozarul cu majusculă este rugăciunea, iar rozarul cu minusculă este obiectul cu bobițele cu ajutorul cărora se ține numărătoarea. Mișcarea circulară care se face trecând de la o mărgea la alta simbolizează itinerarul spiritual al creștinului spre Dumnezeu: o lungă reîntoarcere.
Conform cercetătorilor istoriei rozarului, vechii călugări ai Răsăritului foloseau un şir de boabe sau mărgele pentru a ţine cont când trebuiau să rostească un anumit număr de rugăciuni. Rozarul în forma modernă există însă de la începutul secolului al XIII-lea când, conform tradiţiei Bisericii, Maica Domnului s-a arătat în 1214 sfântului Dominic de Guzman predându-i rozarul şi cerându-i să-l răspândească în poporul credincios. Când Occidentul creştin a fost ameninţat de invazia oştilor turceşti, Papa Pius al V-lea (1566-1572) a chemat creştinătatea la rugăciune de ajutor şi apărare către Sfânta Fecioară, prin rozar. Flota creştină a câştigat victoria pe mare asupra turcilor la Lepanto, la 7 octombrie 1571. Drept mulţumire, Papa a stabilit ca în ziua de 7 octombrie să fie cinstită „Iubita noastră Maică a Biruinţei”. Mai târziu, Papa Clement al XI-lea (1700-1721) a recomandat întregii Biserici Catolice sărbătoarea de la 7 octombrie ca „Sărbătoarea Rozarului” iar luna octombrie a devenit cu timpul luna rozarului, când se recită zilnic rozarul în toate bisericile şi comunităţile creştine catolice. În secolele XIX și XX aparițiile de la Lourdes și Fatima ale Maicii Domnului care ține un rozar în mâini au dat un nou impuls devoțiunii. Rozarul a devenit una din cele mai cunoscute şi îndrăgite rugăciuni în lumea creştină catolică. Papii, episcopii, preoţii şi credincioşii de rând, intelectuali sau oameni simpli îl rostesc.
Pentru a analiza prezenţa devoţiunii rozarului în Biserica Greco-Catolică din Transilvania vom urmări, cronologic, câteva instrucţiuni oficiale ale ordinariatelor eparhiilor greco-catolice române care exprimă atitudinea ierarhilor şi a Bisericii în fazele incipiente ale procesului inserţiei devoţiunii rozarului în mediul religios greco-catolic românesc.
Papa Leon XIII a cerut de mai multe ori în cursul pontificatului său ca luna octombrie să fie consacrată devoţiunii rozarului, iar acelora care se vor ruga pentru Biserică şi vor îndeplini condiţiile recerute le acordă indulgenţă plenară de şapte ani. Astfel, în 1883 se publică Enciclica „Supremi Apostolatus” prin care doreşte ca toată luna octombrie a anului 1883 să fie dedicată Împărătesei Mame prin rugăciunea rozarului. Ordinariatul arhidiecezan din Blaj, din consideraţia că în şi după tipicul şi ritul Bisericii Greco-Catolice nu există Rozarul, spre a putea împlini cerinţa Sfântului Părinte, în anul 1883, în loc de rugăciunea Rozarului prescrie ca în luna destinată pentru rozar, în bisericile arhidiecezei, în duminici şi sărbători, să se cânte sau să se citească cu ton înalt în formă de rugăciune Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Prima propunere propriu-zisă despre introducerea rozarului în Biserica Greco-Catolică din Transilvania a fost declanşată de prevederile acestei enciclici. În gazeta „Unirea” de la Blaj din 1898 un autor se întreabă retoric dacă oficierea Paraclisului în locul rozarului este îndreptăţită, propunând introducerea rozarului marial în Biserica Greco-Catolică, pe considerentul că rozarul este o rugăciune simplă – după cum simplii sunt credincioşii - care se poate rosti chiar şi acasă, nemaifiind necesară oprirea credincioşilor în biserică în picioare după cele două ore ale Utreniei şi Liturghiei. Autorul consideră curioasă şi inoportună încercarea de a evita zelul catolic apusean, aminteşte că problemele dificile ale vremii sunt mult mai grave decât formalităţile superficiale, şi sugerează ordinariatelor diecezane să nu dispună recitarea Paraclisului ci să introducă în Seminarele Teologice recitarea rozarului învăţându-i pe clerici cum să transfere înspre credincioşi această devoţiune.
În ziarul „Unirea” de la Blaj pe 1901 găsim o corespondenţă în care se relatează că parohul parohiei Borșa, începând cu data de 28 octombrie 1900, a recitat rozarul în biserică, seara la Inserat. Un alt autor reacţionează: „după care ritual al bisericei noastre a dispus Frăţia Sa în biserica sa greco-catolică recitarea rozarului?... La noi nu esistă rosariu, fără avem alte rugăciuni frumose şi de inimi înălţătore ca Paraclisul, Acatistul etc., cari tote, cetite numai cu pietatea cuvenită, te străpun într’altă lume. Sum de părere deci că până avem noi ceremonialul şi rugăciunile proprii bisericei nostre, să nu tindem a întroduce în aceea rugăciuni şi datini străine poporului nostru, fie acelea chiar din biserica catolică de rit latin, căci prin aceea în loc de a edifica poporul, ajungem la resultate contrarie”. Din partea redacţiei acestui ziar i se răspunde: „nu aprobăm întroducerea lui în ritul bisericei noastre, cu atât mai mult că Sfinţia Sa gloriosul nostru Pontefice a interzis cu rigore amestecarea riturilor”. Chestiunea revine şi se menţionează oarecum că dacă s-ar introduce în Biserica Greco-Catolică Joia Verde, scapularul, devoţiunea către Sf. Anton de Padova „uşa odată spartă ar rămâne pururi deschisă pentru întroducerea întreg cultului şi a tuturor instituţiunilor latine […]. Mi-ar reflecta pote cineva, că ce pericol ar proveni de aici pentru biserica gr. cat? respund: biserica s’ar abate de la menirea ei, ar deveni o biserică proselită atunci când de provedinţă e destinată de biserică misionară; iar prin primirea instituţiunilor latine, păretele despărţitor ce ne separă de fraţii de un sânge, nu s’ar micşora ci înălţa”. Totuşi, la începutul secolului al XX-lea diferiţi autori încep a introduce şi a practica devoţiunea rozarului. Ioan Genț de la Oradea, autorul unui manual de teologie greco-catolică, scrie în 1912, tratând despre devoţiunile din Biserica Greco-Catolică: „de un timp încoace a început a se răspândi şi între credincioşii noştri devoţiunea Rozariului care, ca o devoţiune privată, de totului tot folositoare, şi mai cu seamă recomandabilă pentru credincioşii analfabeţi, măcar că nu e după ritul nostru, nu numai că se poate admite, ci chiar ar fi de dorit să se răspândească din ce în ce mai mult, căci cei ce o deprind se bucură de scutul şi ajutorul puternic al Preacuratei Vergure Maria”.
Încă din anul 1925, zecile de mii de pelerini veniţi la Mănăstirea din Bixad cereau insistent de la monahi să dea o formă unică românească Rozarului, în locul rostirilor variate, după forme străine şi chiar în limbă străină. Astfel ieromonahul Augustin A. Pop a scris Rugăciunea Rozarului, care cuprinde îndrumări, cum să se rostească rozarul în particular, şi cum să se facă în comun, cântându-se tainele, Ed. Mănăstirii Bixad, 1928. În anul 1932 a fost nevoie de publicarea ediţiei a II-a, apărută în zeci de mii de exemplare, pentru a răspunde unei necesităţi adânc resimţite, mai ales în părţile sătmărene, sălăjene şi maramureşene. Această ediţie a treia tinde să fixeze textul definitiv al rugăciunii Rozarului la românii uniţi. În acelaşi timp, prin anii ’30, rozarul începe a fi una dintre devoţiunile preponderente în viaţa credincioşilor greco-catolici români. Rozarul pătrunde în programul de rugăciune al școlilor confesionale ale Bisericii și în cărțile de rugăciuni. În preajma persecuţiei din 1948, identitatea confesională a greco-catolicului este definită şi de rugăciunea rozarului. Episcopul Ioan Suciu, în contextul iniţierii persecuţiei comuniste împotriva Bisericii Greco-Catolice, recomandă rugăciunea rozarului ca mijloc de luptă împotriva celui rău şi ca criteriu al apartenenţei confesionale la lumea catolică. În 2 octombrie 1948, cu puţin înaintea arestării, în scrisoarea pastorală trimisă tuturor parohiilor Bisericii Greco-Catolice Române, scria în încheiere: „Feriţi-vă de preoţii care nu pomenesc de Papa şi care nu se roagă cu Sfântul Rozariu al Prea Curatei [...]. Luptaţi împreună cu Inima Neprihănită a Mariei, în speranţa neclătinată a biruinţei Bisericii”. În perioada de persecuție comunistă (1948-1989) rugăciunea rozariului a hrănit, după Sf. Liturghie, viața spirituală a credincioșilor. În ultimii ani, datorită accentuării priorității vieții liturgice, îndemnurilor referitoare la păstrarea originalității ritului, dar și secularismului, devoțiunile în general au pierdut din relevanță în viața credincioșilor greco-catolici. Totuși, rozariul este prezent în viața unor comunități, familii sau persoane credincioase.
pr. dr. Anton Rus
Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj