Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

65 de ani de la arestarea episcopilor și suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România

 
65 de ani de la arestarea episcopilor și suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România
  • 28 Noi 2013
  • 4346
Anul acesta se împlinesc 65 de ani de la arestarea episcopilor greco-catolici. Comemorarea acestui eveniment începe să capete tot mai multă amploare pe măsură ce evenimentele care au avut loc în 1948, cu 65 de ani în urmă, sunt tot mai mult scoase la lumină şi ajung să fie cunoscute în sfere tot mai largi.

Unul din documentele cheie care a făcut cunoscut publicului ceea ce s-a petrecut atunci este cartea „Credinţă Noastră este Viaţa Noastră - Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu”, apărută la Editura Viaţa Creştină în anul 2003, deci acum zece ani. Iată, au trebuit să treacă 55 de ani pentru a afla doar o parte din ororile pe care Statul Comunist în strânsă colaborare cu ierahii Bisericii Oortodoxe le-au declanşat împotriva Bisericii Greco-Catolice în anul 1948.

În această carte pe care am citit-o și recitit-o de nenumarate ori, zilele de 28 şi 29 octombrie 1948 sunt menţionate de 36 de ori. În 48 de ore de la declanşarea acţiunii toţi episcopii şi un mare număr din clerul superior au fost arestaţi acolo unde se găseau, puşi în dube şi transportaţi în cea mai mare taină la Bucureşti.

În condiţiile anului 1948 arestările făcute la Baia Mare, Cluj, Oradea, Lugoj şi Blaj şi transportarea arestaţilor la Bucureşti, pretindea o acţiune coordonată, care s-a desfăşurat pe durata a 48 de ore. Trebuie notat că episcopul Iuliu Hossu fusese chemat cu câteva zile înainte  la Ministerul Cultelor pentru a-l convinge să treacă în Biserica Ortodoxă; se găsea în casa fratelui său din Bucureşti când a fost arestat în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, pentru că a refuzat propunerile care i s-au făcut.

După cum am spus, acţiunea începută în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1948 s-a încheiat în seara zilei de  29 octombrie, când toţi episcopii, canonicii, protopopii, profesorii de telogie erau arestaţi. Nu exagerăm dacă spunem că Biserica Greco-Catolică a fost decapitată în 48 de ore printr-o acţiune în forţă, după un plan dinainte stabilit. Dintru început, fără ocolişuri și cu toată claritatea anchetatorii le-au pus în faţă tuturor celor arestaţi alternativa înrolării în Biserica Oortodoxă.

Dacă istoria mai consemnează pe parcursul ei şi alte persecuţii religioase, acestea se caracterizează în fiecare caz prin faptul că persecutorul era convins de fiecare dată de dogma sau doctrina pe care vroia să o impună celui persecutat. Sub un anumit aspect acest fel de persecuţie religioasă, chiar dacă nu are nici o justificare, are cel puţin o „logică a sa”, iar acea „logică” - a persecutorului - se numeşte fundamentalism; omenirea este confruntată cu ea şi în zilele noastre. În cazul persecuţiei Bisericii Greco-Catolice nu există nici măcar această „logică fundamentalistă”. Un stat, cu un guvern ateu în doctrină şi criminal în acţiune, impunea prin teroare trecerea greco-catolicilor la ortodocşi. Paradoxul, dacă poate fi numit aşa, stă în faptul că un regim ateu impunea unor creştini, în cazul acesta greco-catolicilor, o altă formă de creştinism, cea ortodoxă. Fără a decripta acest fenomen în profunzime - de ce un regim ateu care se declara deopotrivă duşman al catolicismului şi al ortodoxiei, precum şi a oricărei alte forme de religiozitate şi religii, impunea prin teroare trecerea greco-catolicilor la ortodoxie - nu vom putea înţelege ceea ce s-a petrecut în întreaga perioadă 1948-1989, timp de 41 de ani şi, în egală măsură, nu putem înţelege ceea ce s-a petrecut după 1989 şi ce se petrece în continuare.

Aş greşi şi am greşi cu toţii, dacă pentru evenimentele din 1948 am incrimina Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, aşa cum am greşi dacă pentru condamnarea şi crucificarea lui Isus din Nazaret, am incrimina poprul evreu. Daca in schimb ii incriminam pe ateii comunişti din 1948 şi din perioada care a urmat, precum şi pe ierahii ortodocşi din 1948 şi din perioada care a urmat, precum și pe toţi cei care au aderat la această acţiune criminală exercitând persecuţia în strânsă colaborare, în mod sigur nu greşim. Nu greşim, aşa cum nu greşim dacă îi încriminăm pe membrii Sinedriului care s-au întrunit noaptea sub conducerea lui Caiafa şi pe toţi aceia care au aderat la această acţiune criminală predându-l pe Isus din Nazaret autorităţilor romane, ca să-l răstignească. Chiar dacă arestările au fost înfăptuite de poliţia şi securitatea statului ateu, în spatele lor s-au aflat ierarhii Bisericii Ortodoxe care au pregătit şi transformat propriile lor mănăstiri de la Dragoslavele, Neamţ, Căldăruşani, Ciorogârla, Cocoş, Plumbuita, etc., în centre de detenţie pentru capii Bisericii Greco-Catolice.

Într-o scrisoare din 12 noiembrie 1968, după ieşirea din închisorare a P.S. Ioan Ploscaru, adresată Cardinalului Julius August Döpfner de la München, scrisoare expediată cu mare discreţie, episcopul de Lugoj scrie următoarele: „Pe tot parcursul celor 16 ani cât am fost închişi, ne-a fost lăsată posibilitatea de a ieşi din închisoare în schimbul unei semnături! În timp ce pe ceilaţi «deţinuţi politici» - odată condamnaţi - nimeni nu-i mai întreba dacă vor sau nu să iasă din închisoare, noi, episcopi şi preoţi greco-catolici de mai multe ori pe an eram întrebaţi (de către anchetatorii Ministerului Afacerilor Interne) dacă dorim să fim puşi în libertate cu condiţia trecerii la Biserica Ortodoxă. Cei care au avut slăbiciunea de a accepta, au şi fost puşi în libertate”.

În această primă perioadă de persecuţie, cea a închisorilor, s-au înregistrat câteva cedări din partea celor chinuiţi în închisori. În scrisoarea episcopului de Lugoj adresată Cardinalului Döpfner se face în continuare următoarea menţiune: „Începând cu anul 1960, văzând că nimeni nu mai semnează, s-au mulţumit să ne ofere libertatea în schimbul unei declaraţii că renunţăm la preoţie şi că ne vom încadra într-un serviciu laic. Dar nici la aceasta nu au obţinut nici o adeziune. Iată de ce suferinţele noastre au fost tot timpul liber acceptate”. Este de menţionat că, între puţinii care au cedat în faţa unor chinuri groaznice, nu s-a aflat nici unul din cei doisprezece episcopi, iar din mulţimea de protopopi (circa 80-100) a cedat unul singur.

În această perioadă a închisorilor, s-a înregistrat dispariţia unui mare număr de preoţi. Au murit şase din cei doisprezece episcopi. La Sighet au murit Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu. La Bucureşti a murit episcopul Vasile Aftenie. La mănăstirea Ciorogârla, lângă Bucureşti, a murit episcopul de Lugoj Ioan Bălan, iar la închisoarea din Gherla a murit episcopul Maramureşului Alexandru Rusu. Pe lângă această dispariţie a preoţilor şi episcopilor în închisori sau în afara închisorilor, în toată această perioadă de 16 ani, nu s-au putut face hirotoniri de preoţi, deoarece întreg episcopatul se afla în închisoare. Astfel fiecare dispariţie, din oricare cauză, reprezenta o stingere lentă a Bisericii Greco-Catolice.

Aşadar, pe parcursul primilor 16 ani de persecuţie, statul comunist şi ierarhia ortodoxă puteau bifa „un succes remarcabil în acţiune de lichidare a Bisericii Greco-Catolice”. Jumătate din ierarhii şi clerul Bisericii Greco-Catolice muriseră; cei mai mulţi din cauza chinurilor la care au fost supuşi, alţii pe cale naturală. La toţi aceştia trebuie să adăugăm faptul că circa 25-30% din clerul obişnuit din parohii, văzând dezlănţuirea prigoanei, au semnat încă atunci trecerea la Biserica Ortodoxă, rămânând astfel pe mai departe în parohiile în care slujiseră înainte ca preoţi greco-catolici.

Credincioşii din parohiile greco-catolice, în care preoţii au semnat trecerea, în cea mai mare parte, au rămas alături de aceştia. În parohiile în care preotul a refuzat semnătura de trecere, acesta a fost închis sau îndepărtat, iar credincioşii în cea mai mare parte au acceptat persoana care le-a fost trimisă. În parohiile de la ţară, după aceste schimbări, unii credincioşi s-au orientat spre cultele neoprotestante, fenomen care, cu trecerea timpului, a luat o foarte mare amploare. Poporul nu şi-a urmat conducătorii spirituali în prigoană, decât în mică măsură. La oraşe, unde existau biserici romano-catolice, un număr deloc neglijabil, mai ales din rândul intelectualilor greco-catolici poate fi regăsit în aceste biserici. Însă cei care au ales această soluţie, s-au confruntat cu dificultatea necunoaşterii limbii maghiare, chiar dacă ortodocşii clamează că „greco-catolici sunt unguri”. Acolo unde unii preoţi romano-catolici cunoşteau limba română - pentru că nu toţi o cunoşteau şi o vorbeau - aceştia au încercat să facă anumite servicii în limba română: spre exemplu citirea evangheliei şi eventual o scurtă predică, pentru că ştiau că în biserică se află un număr considerabil de români greco-catolici care nu ştiau ungureşte. Aceşti preoţi intrau imediat în conflict cu „împuternicitul cultelor”, (reprezentantul statului) care impunea ierarhului romano-catolic mutarea preotului din parohie.

În concluzie, pe parcursul acestor ani, 1948-1964, persecutorul putea contabiliza distrugerea Bisericii Greco-Catolice într-o măsură considerabilă. Pentru a şterge tot ceea ce majoritatea celor trecuţi la ortodoxie, în condiţiile arătate, mai păstrau încă din cultul greco-catolic, în noile râduieli liturgice s-a impus terminolgia slavonă în locul celei latine: „duh” în loc de „spirit”; „slavă” în loc de „mărire”; „milă” în loc de „îndurare” etc. Icoanele cu „Calea Crucii” existente în toate bisericile greco-catolice, statuile cu Inima lui Isus, Fecioara Maria, Sfântul Anton, Sfânta Tereza, etc., au fost îndepărtate. În multe locuri îndepărtarea acestor simboluri catolice a generat adevărate conflicte între preot şi ierarhia ortodoxă pe de o parte şi foştii greco-catolici acum ortodocşi pe de altă parte. În biserica lui Vasile Lucaciu din Şişeşti spre exemplu, statuia Fecioarei Maria şi inscripţia din cupolă „Cred într-una Sfântă Catolică şi Apostolică Biserică”, n-au putut fi îndepărtate nici pînă în 1989, atât de mare a fost rezistenţa credincioşilor, chiar dacă aceştia acceptau să se numească ortodocşi.

Pr. Simion Mesaroș