de Andrea Zambrano
Problema nu o reprezintă refacerea unei biserici, ci reedificarea ei vie. Pentru aceasta este nevoie de liantul unui popor care îl iubește pe Dumnezeu. Există acel popor? Cu ce spirit se va reedifica Notre Dame atâta timp cât în Franța și în Europa Cristos este abandonat și se ridică moschei? Bisericile nu mai sunt făcute pentru rugăciune: se închid, se vând, se profanează și diavolul le ia în stăpânire. Este nevoie ca popoarele și familiile să se întoarcă la Dumnezeu. Aceasta este unica modalitate de a stinge flăcările unei Europe care a ales să-și dea foc.
Problema nu o reprezintă reconstruirea zidurilor. Cu tehnologia disponibilă astăzi se poate reconstrui perfect Catedrala Notre Dame, la milimetru. Putem reconstrui alte zece Notre Dame în Franța, China sau Cambodgia. Anxietatea modernă este ca edificiul să fie reconstruit așa cum era înainte, deoarece prezența unui gol ne sperie. Trebuie să umplem acel gol. Dar nu știm cu ce.
Reconstrucția imediată nu va fi o problemă. Va fi o problemă în schimb - și aceasta este adevărata dramă - reconstruirea acelor ziduri care au durat timp de 900 de ani, cimentând o civilizație. Drama o reprezintă acele pietre care ne-au protejat de-a lungul acestor secole, purtând greutatea istoriei și cimentând o Europă care de mult timp și-a întors spatele Doamnei sale.
Acele pietre care au marcat unirea unui popor creștin care astăzi - pur și simplu - nu mai există. Prăbușit sub loviturile hibridizării relativiste, a încetat să mai existe atunci când acest om european a început să creadă că ar putea să se descurce fără Dumnezeu, încrezându-se numai în certitudinea sa fragilă. Ignorând avertismentele sfinților care cu multă dragoste maternă sfătuiau Franța, cu idolii consumismului. Unde sunteți? Unde ești Sfinte Francisc de Salles? Și tu Bernadeta? Unde ești mărite Luis, unde ești Ioan Maria Vianney, Ioana D’Arc, Tereza ...? Salvați Franța!
Acele pietre au fost cimentate de o iubire care a condus la Dumnezeu. De aceea, când ne întrebăm despre biserica simbol al Europei care nu mai există, inevitabil trebuie să ne întrebăm și despre Dumnezeu, despre alungarea sa de pe pământ.
Refacerea nu va fi o problemă, dar nu va putea fi reedificată, deoarece pentru aceasta este nevoie de acel liant indispensabil dăruit de un popor care l-a iubit pe Dumnezeu și pentru El au construit frumusețea cu gust și cu parfumul veșniciei.
Există astăzi acel popor? Cu ce spirit vor reedifica Notre Dame? Cu spiritul părinților din secolul al XII-lea? Fără credință se vor reconstrui pietre moarte. „Oasele noastre - spune Ezechiel - sunt uscate şi nu mai avem nici o speranţă, suntem pierduţi”. Dar acele pietre, asemenea oaselor uscate, pot fi încă reînviate.
Astăzi bisericile se închid, se vând, se readaptează, se profanează, se împart cu alte credințe. Astăzi, omenirea se emoționează privind imaginile turlei care se sfărâmă, dar nu observă crucea mare de foc desenată în înalt de planul catedralei.
Distrugerea în două ore a unui acoperiș care a durat 900 de ani, nu poate fi decât o lucrare demonică, a unui demon care a intrat în acțiune la începutul Săptămânii Mari.
Trebuie să ne întoarcem imediat la Dumnezeu. Fără ezitare, gata pentru martiriu. Numai atunci vom putea stinge flăcările.
Traducere: Liviu Ursu
