Există o sămânţă a Împărăţiei lui Dumnezeu depusă cu grijă în sufletul nostru. O sămânţă unică, ce va da o floare cu un parfum irepetabil şi o culoare cu totul aparte. Aceasta este bogăţia încredinţată nouă şi aportul nostru la infinita armonie de culori a Împărăţiei Cerurilor.
Cu toții aveam la bază un pământ, bun şi bogat, cu toate cele necesare rodului. Însă cineva, un invidios, un duşman, a aruncat şi încearcă şi astăzi, în fiecare zi, să arunce pe nevăzute pietre, spini, pălămidă sau neghină în ţarina sufletului nostru.
Evanghelia de astăzi ne revelează o realitate pe care riscăm să o trăim fără să ne dăm seama. La o primă lectură pare un fel de predestinare: ca şi cum unii ar primi, fără voia lor, drept moştenire un pământ nepotrivit. Și ne-am putea spune: “asta mi-a fost dat!”
Însă evanghelia, nu trebuie să uităm, este “vestea cea bună”. Dumnezeu nu încearcă niciodată să ne sperie: nici prin evanghelie, nici în vis, nici în viaţa reală. Chiar dacă ne vorbeşte despre lucruri teribile, o face mai degrabă pentru a ne pune în gardă, pentru a ne ajuta.
Astăzi Dumnezeu ne arată capcanele ce ne pot aştepta în fiecare clipă: neîncrederea, lipsa de entuziasm, încercările vieţii. De nici una dintre ele nu suntem scutiţi niciunul dintre noi, atâta vreme cât păşim încă în această Vale de lacrimi. Dar putem trăi fiecare dintre aceste încercări deschizând grădina inimii noastre lui Isus, adevăratul Grădinar: cel care ne-a însoţit întru început în Grădina Raiului pământesc. Cel care din iubire pentru noi a murit pe cruce şi a fost înmormântat într-o grădina, în aşa fel încât Maria Magdalena îl confundă pe bună dreptate pe Isus cel înviat cu grădinarul locului…şi nu e departe de adevăr. Cel ce, în sfârşit, ne precede pentru a ne pregăti fiecăruia dintre noi un loc în Grădina raiului ceresc.
Ne spun Sfinţii Părinţi, că în momentul în care Isus se coboară la iad pentru a-i zdrobi porţile, Adam şi Eva îsi aduc aminte şi recunosc paşii Domnului de pe când se plimbau umăr lângă umăr, în amurgul serii, prin Grădina dintru început… Și îi merg în întâmpinare.
Deschizând inimile noastre lui Dumnezeu, vom vedea cum din pământul sufletului nostru dispar rând pe rând pietrele, spinii şi pălămida. Iar sufletul nostru devine tot mai mult o grădina a Maicii Domnului, o Maică ce ne conduce încontinuu înspre Fiul ei.
Să ne rugăm neîncetat, împreună cu toată Biserica: “Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează grădinile sufletelor noastre pe care dreapta Ta le-a sădit!”
PS Claudiu
Episcopul Curiei