Publicăm mai jos predica cardinalului Angelo Amato rostită cu ocazia slujbei de beatificare a monseniorului Vladimir Ghika, sâmbătă 31 august, la Romexpo. Textul a fost proclamat de pr. Prof. Ioan Tamaş.
1. În pericopa evanghelică de astăzi, Isus zice: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod. Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti” (Ioan 12, 24-26). Aceste cuvinte exprimă cel mai bine figura eroică a Fericitului Vladimir Ghika, preot şi martir. El este bobul de grâu care se pierde în pământ şi odrăsleşte roade de bunătate şi de sfinţenie.
Martirul creştin cunoaşte şi un alt cuvânt al Domnului său, care spune: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi” (Ioan 11, 25). Prin aceste cuvinte adresate Martei, sora lui Lazăr, Domnul Isus înfăţişează portretul adevăratului martir creştin, care iubeşte viaţa fiindcă îl iubeşte pe Isus, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). El respectă şi cinsteşte viaţa altora. Nu o umileşte nici nu o maltratează. Martirul este martor al vieţii şi nu al morţii. Călăul său, însă, e sclavul morţii. În martir străluceşte chipul adevăratei fiinţe umane; în călăul său – chipul desfigurat al omului păcătos.
De două mii de ani Biserica suferă prigonire şi de două mii de ani există în Biserică martorii eroici ai credinţei. De la Petru şi Paul până la martirii zilelor noastre, lungă este lista celor prigoniţi pentru dreptate. În 25 mai a fost beatificat la Palermo, în Italia, Don Pino Puglisi, preot şi martir, ucis de mafie numai pentru că îi educa pe tineri la viaţa bună a Evangheliei. Pe 15 iunie a fost beatificat tot în Italia, la Carpi, Fericitul Odoardo Focherini, tată de familie, închis şi omorât într-un lagăr nazist numai pentru că era ziarist catolic.
Secolul trecut a fost denumit „secolul martirilor”. În lumea întreagă forţele răului s-au dezlănţuit împotriva creştinilor, cu tragedia din Mexic, persecuţia din Spania, exterminarea nazistă, holocaustul comunist. Şi România şi-a trăit calvarul prin ceea ce istoricii numesc „una dintre cele mai rele prigoane ale secolului” . Catolicii au fost umiliţi, bunurile le-au fost confiscate, au fost închişi şi ucişi episcopi şi preoţi, au fost torturaţi seminarişti, creştini laici au fost siliţi să se lepede de credinţa catolică, călugării au fost dispersaţi, institutele de învăţământ – confiscate, au fost închise biserici, a fost suprimată libertatea religioasă.
În faţa unei asemenea cruzimi, în 1952, Papa Pius al XII-lea a adresat episcopilor, clerului şi poporului din România un mesaj puternic şi emoţionat: „Dorim să sărutăm lanţurile acelora care, pe nedrept întemniţaţi, plâng şi suferă din pricina atacurilor împotriva religiei, din pricina distrugerii instituţiilor sacre, pentru că e pusă în primejdie mântuirea veşnică a poporului lor.”
Spre a respecta adevărul istoric trebuie să adăugăm că au existat şi episcopi şi preoţi ai Bisericii ortodoxe române care s-au opus cu mult curaj abuzului de putere al comuniştilor, sfârşindu-se, cei mai mulţi dintre ei, în temniţă sau otrăviţi. Iar cunoscutul savant român, specialist în istoria religiilor, Mircea Eliade, a exprimat pe atunci simpatia întregului popor pentru fraţii catolici.
Evident, episcopilor români li s-a interzis să participe la Conciliul ecumenic Vatican II. La Roma, în timpul Conciliului, s-a auzit doar glasul episcopului Vasile Cristea (1906-2000), vizitator apostolic pentru credincioşii greco-catolici români din Europa. La 16 octombrie 1964, Mons. Cristea a vorbit despre Biserica răstignită şi anume despre prigoana anticatolică din Ucraina şi mai ales din România.
2. În acest context de barbarie inumană, de suferinţă nesfârşită şi de supremă impietate, se înalţă figura Monseniorului Vladimir Ghika, nepot al ultimului domnitor al Moldovei: „Se convertise cu ani în urmă considerând că a fi catolic însemna «a deveni şi mai ortodox», păstrând toată viaţa un devotament nezdruncinat faţă de cauza catolică.”
În Scrisoarea sa apostolică, Papa Francisc îl numeşte pe Fericitul „Vladimir Ghika, preot diecezan şi martir, păstor râvnic şi martor stăruitor al iubirii dumnezeieşti, apărător neînfricat al credinţei catolice, precum şi al comuniunii cu Biserica Romană”
De familie nobilă , Vladimir şi-a folosit numeroasele înzestrări cu care fusese dăruit de natură şi de har în folosul celor nevoiaşi. Convertit în 1902 şi hirotonit preot la Paris la 7 octombrie 1923, la vârsta de 50 de ani, a început un intens apostolat de binefacere în slujba celor mici şi a celor săraci. În 1939 a decis să rămână în România pentru a face faţă nevoilor refugiaţilor polonezi după invadarea Poloniei de către nazişti. Credincios faţă de ceea ce numea el teologia nevoii („théologie du besoin”), s-a ocupat de bolnavi, de răniţi şi de prizonierii de război. Şi-a întărit această decizie şi în 1948 când, după abdicarea şi plecarea regelui Mihai, regimul comunist a început o violentă şi sistematică reprimare a catolicilor.
În 18 noiembrie 1952 a fost arestat, apoi încarcerat la Jilava, una dintre cele mai cumplite temniţe de exterminare. Demnitatea sa, iertarea prigonitorilor, susţinerea spirituală a celor întemniţaţi împreună cu el, viaţa de rugăciune intensă, au făcut din el un înalt exemplu de mărturie evanghelică. S-a stins la 16 mai 1954, din pricina torturilor groaznice aplicate lui de către Securitate. Om de profundă spiritualitate şi deschis ecumenismului, nutrea o mare dorinţă de a vedea înfăptuirea unităţii dintre Biserica ortodoxă şi cea catolică.
Oroarea închisorilor regimului comunist român constituie mediul fizic şi psihologic în care Fericitul nostru şi-a găsit moartea. A fost supus unui tratament inuman: temnicerii săi au încercat să-l silească să semneze procese verbale false, l-au bătut şi l-au chinuit inclusiv cu şocuri electrice, până ce l-au făcut să-şi piardă parţial vederea şi auzul. Aceste maltratări repetate, exercitate asupra unui om în vârstă, l-au dus foarte repede la o epuizare totală. De aceea moartea sa se înfăţişează ca un martiriu ex aerumnis carceris, adică pricinuit de suferinţele extreme din închisoare.
3. Trei sunt aspectele iubirii pastorale a Fericitului nostru. Primul se referă la inima sa ecumenică. Visa la unitatea Bisericii. Pentru el, Răsăritul şi Apusul erau cei doi plămâni ai unicei Biserici a lui Cristos. De aceea a avut privilegiul – excepţional pe atunci – al biritualismului. Propunea sfinţenia ca mijloc indispensabil pentru promovarea unităţii creştinilor. Într-o conferinţă din 1904, spunea: „Acum este ceasul sfinţeniei atrăgătoare, al sfinţeniei vizibile, al luminii puse în sfeşnic. […]. Sfinţenia unei iubiri nepătate pentru toţi fraţii noştri şi, printre ei, mai ales pentru fraţii noştri despărţiţi, fără duşmănii de neam, fără resentimente istorice, fără neînţelegeri prea mult timp întreţinute.” Promova ecumenismul faptelor, văzând în exercitarea carităţii locul unei nobile emulaţii între toţi creştinii. Ecumenismul trebuia să se întemeieze pe apostolatul iubirii, respectând libertatea şi buna credinţă a celuilalt şi evitând polemicile inutile şi dăunătoare. Pe lângă aceasta, el vedea în martiriul milioanelor de creştini ortodocşi persecutaţi mai ales în Rusia şi în Europa de Est de către regimurile comuniste garanţia unei adevărate învieri, care, în logica misterului pascal, avea să ducă la regăsirea unităţii.
Al doilea aspect se referă la implicarea sa concretă în slujirea refugiaţilor, a răniţilor de război, a bolnavilor. Îi vizita adesea pe deţinuţii din închisoarea Văcăreşti, la periferia Bucureştiului, pentru a-i îmbărbăta în timpul bombardamentelor, pentru a le vorbi despre Dumnezeu şi a celebra Liturghia. Şi-a exercitat influenţa pe lângă autorităţi spre a-i feri pe mulţi evrei de deportare către lagărele morţii . În timpul foametei îngrozitoare din 1946 a reuşit să obţină prin nunţiul O’Hara ajutoarele americane, îndreptându-le şi spre mănăstirile ortodoxe din Moldova.
Al treilea aspect se referă la pătimirea şi moartea sa sub nemilosul regim stalinist. Interogatorii lungi şi istovitoare de zi şi de noapte, bătăi crunte, încât se temea că-şi pierde auzul şi văzul, spânzurări simulate. El a răbdat cu credinţă şi curaj acest martiriu, cu ajutorul rugăciunii. În fiecare zi spunea rozariul cu un grup de deţinuţi şi la fiecare decadă ţinea o mică meditaţie. Adesea făcea Calea Crucii arătându-şi toată duioşia şi participarea faţă de Omul durerilor. Duminica spunea rugăciuni speciale. Într-o zi şi-a început meditaţia citând cuvintele lui Iacob: Locul acesta este sfânt şi eu nu ştiam. Când se ruga, Părintele Ghika dădea impresia că este cu adevărat fericit.
Slăbit, bolnav, istovit, tăria sa era aceea a Slujitorului Domnului, din Cartea lui Isaia, în faţa morţii. Acuzat în mod vădit fals că ameninţă ordinea socială, în realitate a fost întemniţat pentru că era un preot zelos şi sfânt care îi atrăgea pe mulţi la Dumnezeu. Amintim ultimele sale cuvinte: „Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut [...] pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru lumea civilizată.”
4. Biserica, mama noastră, nu-i uită pe fiii săi mărinimoşi. Ea îi cinsteşte şi ni-i propune spre contemplare şi imitare. În această clipă istorică, Biserica catolică din România trăieşte un eveniment glorios pentru că vede împlinindu-se în Fericitul Vladimir Ghika cuvintele profetului Isaia, care spunea: „Duhul Domnului este peste mine, căci Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să-i vindec pe cei cu inima zdrobită; să le vestesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să-i mângâi pe toţi cei întristaţi” (Isaia 61, 1-2).
Beatificarea de astăzi trebuie trăită ca un semn profetic de reconciliere şi de pace, ca amintire a unui trecut trist care nu trebuie nicidecum să se repete şi ca angajare în construirea unui viitor de speranţă, de comuniune frăţească, de libertate şi de bucurie.
De astăzi Biserica îngăduie cultul public liturgic faţă de Fericitul Vladimir Ghika. Să cerem mijlocirea lui pentru ca nobila naţiune română să poată trăi mai departe în pace, în frăţietate şi în prosperitate. Amin.
Card. Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor
(R V - Centrul de Comunicaţii „Angelus” al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti)
