„Este posibil să restaurăm instituţiile umane prin sfinţenie, nu să restaurăm sfinţenia prin instituţii": acest aforism aparține unui mare sfânt, care a marcat secolul al XV-lea prin modul său de a trăi credinţa şi sfinţeia, un mod care nu a însemnat închiderea în sine, cufundarea în gânduri apăsătoare, ruperea de viaţă şi de oameni, ci pacea şi bucuria în Spiritul Sfânt, pacea şi bucuria împărtășite cu și celor din jur. Sfântul care este amintit și după cinci secole pentru modul în care și-a dedicat existența celor din urmă, mai ales copiilor sărmani ai Romei, de a căror educație nu avea cine să se îngrijească, avea vorba lui, rămasă de asemenea vie în memoria romanilor, chiar și după trecerea a cinci secole. Filip Neri spunea obișnuia să spună, inspirându-se din Cartea Ecleziastului (Qohelet) "state buoni se potete tutto il resto è vanità" (fiți buni pe cât se poate, restul nu-i decât deșertăciune).
"Preotul ambulant" după cum îl numește pe Sfântul Filip Neri autorul volumului "Chiese di Roma", Maurizio Canforini, avea o deosebită capacitate de evaluare a persoanelor, folosind ca metru de măsură smerenia, sfântul fondator al Congregației "Oratoriului Iubirii Divine" considerând umilința ca fiind trăsătura esențială a unui sfânt.
Sunt numeroase aforismele legate de sfântul Filip Neri dar și anecdotele legate de figura pitorească a acestui sfânt care repeta adesea că, „dacă vrem să ne dăruim cu totul slujirii aproapelui nostru nu trebuie să mai păstrăm pentru noi înşine nici timpul, nici spaţiul". De altfel, Filip Neri îi aduna în jurul său pe copiii neastâmpăraţi din mahalalele Romei şi le făcea educaţie prin jocuri şi distracţii. Celor care se plângeau de gălăgia făcută de copii le răspundea: „Dacă nu fac fapte rele, eu nu m-aş supăra, chiar dacă ar încerca să taie lemne pe capul meu". Din viețile sfinților aflăm că, pentru a veni în ajutorul celor mai lipsiţi, nu se sfia să cerşească chiar pe stradă. Într-una din zile, un oarecare, supărat de insistenţa sfântului, îi trase o palmă. „Aceasta este pentru mine", răspunse Filip surâzând; „acum dă-mi câţiva bani pentru copiii mei". Trăind în plină epocă a reformei şi a contrareformei, el şi-a exprimat punctul de vedere într-o formă foarte grăitoare, spunând: „E posibil să restaurăm instituţiile umane prin sfinţenie, nu să restaurăm sfinţenia prin instituţii".
Printre anecdotele rămase în memoria colectivă se numără o istorisire despre umilință. Se povestește că în acea vreme exista o călugăriță despre care vorbea peste tot, spunându-se că ar trăi experiențe mistice de extaz și revelații. Papa din acea vreme, care avea mare încredere în capacitatea Sfântului Filip Neri de a pătrunde în sufletul uman și de a citi înlăuntrul acestuia ca într-o carte, l-a trimis pe Pippo cel Bun, cum obișnuia să-i spună Pontiful, la călugărița cu pricina, pentru o vizită în incognito și fără să dea de bănuit că ar face o evaluare a situației. În drum spre mănăstire o ploaie torențială, din cele care par să arate mânia cerului, a făcut ca drumul să devină într-atât de plin de noroi, încât bietul Filip Neri, până la mănăstire s-a umplut de noroi până la genunchi. Ajungând la mănăstire, Sfântul întrebă imediat de călugărița faimoasă. Când aceasta sosi, sfântul i-a cerut să-l ajute să-și scoată cizmele pline de noroi, la care călugărița s-a umflat în pene, și-a ridicat bărbia fără să schițeze un gest de ajutorare a bătrânului Filip și, plină de indignare, i-a întors spatele. Filip Neri nu a mai avut nevoie de alte informații, i-a fost suficient și, luându-și pe spinare pelerina ponosită s-a dus la Papa și i-a spus că, în opinia lui, o persoană atât de încrezută nu putea fi o sfântă.
