Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 7
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Sfântul Bonaventura (1217/1218-1274)

 
Sfântul Bonaventura (1217/1218-1274)
  • 15 Iul 2017
  • 3219

Dacă vrei să ştii apoi cum are loc (mişcarea sufletului în Dumnezeu), întreabă harul, şi nu ştiinţa, dorinţa, şi nu intelectul, suspinul rugăciunii, şi nu entuziasmul cititului, mirele, şi nu maestrul, pe Dumnezeu, şi nu omul, ceaţa, şi nu seninul, nu lumina, ci focul care înflăcărează întreaga fiinţă şi o cufundă în Dumnezeu cu uncţiunea lui suavă şi cu sentimentele cele mai arzătoare”[1].

“Se povesteşte - scrie Piero Bargellini - că, într-o zi, fratele Bonaventura s-a dus să-l viziteze, la Monteripido, lângă Perugia, pe unul dintre cei mai simpli şi neşlefuiţi tovarăşi ai sfântului Francisc, fratele Egidiu, un fost agricultor, din vechea gardă, şi deci preocupat de noua direcţie culturală a ordinului.

Când l-a văzut, bătrânul şi mucalitul însoţitor al sfântului Francisc, i-a spus maestrului Bonaventura, cu intenţie aproape polemică: "Maestre, ţie Dumnezeu ţi-a oferit darul unei inteligenţe deosebite, dar noi, cei ignoranţi, lipsiţi de studii, fără ştiinţă, cum ne vom mântui?"

Fratele Bonaventura i-a răspuns imediat: "Dacă Dumnezeu îi dă omului numai harul de a-l putea iubi, asta îi este suficient". Era răspunsul pe care fratele Egidiu îl aştepta, dar a voit să-l aprofundeze şi, de aceea, l-a întrebat din nou: "Poate deci un ignorant să-l iubească pe Dumnezeu aşa cum o poate face un învăţat?" Şi Bonaventura i-a răspuns: "O bătrânică îl poate iubi mai mult decât un maestru în teologie".

Egidiu, fericit să găsească în doctrina lui Bonaventura spiritul sfântului Francisc, a alergat în fundul grădinii, strigând şi adresându-se unei persoane imaginare: „Bătrânico, sărăcuţo, omule simplu şi ignorant, iubeşte-l pe Domnul şi vei putea deveni mai mare decât fratele Bonaventura, maestru în teologie!”[2].  

Lăsând la o parte istoricitatea sau nu a acestei întâmplări, trebuie să spunem că Bonaventura a ştiut să unească într-o manieră admirabilă în viaţa sa simplitatea genuină franciscană cu o pregătire ştiinţifică de invidiat. În el, Parisul nu a distrus câtuşi de puţin Assisi-ul, ba chiar trebuie spus că ştiinţa a fost pentru el scară spre înţelepciune.

S-a născut la Civita di Bagnoregio, lângă Viterbo, în 1221, în familia lui Giovanni di Fidanza, medic, şi Maria di Ritello. De copil s-a îmbolnăvit şi a fost în pericol de moarte. Mama sa i-a atribuit sfântului Francisc minunea vindecării sale. A studiat la umbra conventului franciscan al cetăţii şi apoi a studiat la Paris, devenind foarte curând maestru al artelor.

La Paris existau de câţiva ani aşa-numiţii “mendicanţi”, franciscani şi dominicani, care, prin exemplul lor, semănau discordie în universitate, deoarece nu numai elevii, dar şi maeştri celebri, ca Alessandro di Hales şi Haymňn di Farveshan, în afară de faptul că-i sprijineau, s-au făcut ei înşişi franciscani. Şi nu erau singurii care renunţau la onoruri şi la bani pentru a alege calea umilinţei şi a sărăciei evanghelice.

Ca în primele timpuri ale creştinismului

Bonaventura îl admirase întotdeauna pe Sărăcuţul din Assisi, dar acum, la 25 de ani, şi maestru al artelor, trebuia să decidă pentru viitorul vieţii sale. El se îndrăgostise de viaţa sfântului Francisc, deoarece vedea retrăită în el şi în mişcarea franciscană figura lui Cristos şi experienţa primelor timpuri ale Bisericii. Isus începuse cu simpli pescari, arătând astfel că opera sa nu era o invenţie umană, dar apoi experienţa începută de el atrăsese atâtea persoane învăţate şi de înaltă valoare, cum au fost atâţia părinţi ai Bisericii.

Nu se întâmpla acelaşi lucru şi cu franciscanismul? Nu avea el şansa de a putea urma idealul fericitului Francisc? A intrat în noviciat şi a îmbrăcat haina fraţilor minori, a început studiul teologiei sub conducerea lui Alessandro di Hales.

Prin inteligenţa deosebită şi iubirea sa arzătoare faţă de Dumnezeu, Bonaventura trăia studiul ca o minunată aventură în care experienţa franciscană şi activitatea intelectuală nu erau două câmpuri separate, ci una o lumina pe cealaltă.

Maestru la Paris

Urmând curriculum-ul universităţii, obţine bacalaureatul în Biblie şi, în 1253, titlul de maestru. Totuşi, conducătorii universităţii, având în minte figura tradiţională a călugărului închis în limitele abaţiei sale, nu reuşeau să înţeleagă cum oameni consacraţi lui Dumnezeu ar putea trăi în case în mijlocul lumii, dedicându-se studiilor şi predicării. Şi nu numai, dar bucurându-se de privilegii papale, se sustrăgeau autorităţii episcopilor şi, adunând pomeni de la oameni, diminuau contribuţia ofertelor pentru preoţii diecezani. Nu însemna aceasta o invazie în câmpul rezervat în mod legitim păstorilor diecezei?

La acuzele care se aduceau, au răspuns atât Toma, pentru dominicani, cât şi Bonaventura, pentru franciscani, dar numai intervenţia pontificală a liniştit spiritele şi Universitatea pariziană, chiar dacă fără mare plăcere, a trebuit să confere titlul de maeştri celor doi viitori învăţători ai Bisericii.

Disputa, însă, a pătruns şi în interiorul lumii franciscane. Unii nostalgici faţă de timpul sfântului Francisc credeau că ordinul a derapat în viaţa complicată a studiului, când B după părerea lor B era suficientă îmbrăcarea hainei Sărăcuţului pentru a fi martori veseli ai domniţei Sărăcia. Ei s-au ridicat împotriva acelor fraţi care, umflaţi în ei înşişi datorită ştiinţei, se gândeau că evanghelizarea lumii se face mai mult prin cuvintele lor decât prin carisma fondatorului. Alţii replicau că ordinul ce se dedica evanghelizării nu putea fi format dintr-o masă informă de ignoranţi plini de veselie.

În acest context, adeseori aspru şi dureros, Bonaventura a reuşit prin cuvintele şi exemplul său să-i ajute a găsi calea cea dreaptă: carisma lui Francisc nu numai că nu a fost pierdută în studii, dar putea acum să-i lumineze pe toţi, analfabeţi şi doctori.

General şi reformator al ordinului

Dar cum să-i ajute să înţeleagă toate acestea pe ei, o armată de circa 30.000 de fraţi, răspândiţi pretutindeni şi aproape scăpaţi din mână? Încercase acest lucru fratele Giovanni Buralli din Parma, ca ministru general, şi, deşi era un om cu viaţă sfântă şi de o inteligenţă sclipitoare, nu a reuşit. Gândul s-a îndreptat atunci spre Bonaventura şi, în capitlul ţinut la Roma, în 1257, a fost ales, în unanimitate, general al ordinului. Avea doar 40 de ani.

Bonaventura, în luna aprilie a aceluiaşi an, trimitea o scrisoare către toţi fraţii, punându-i în faţa unei alegeri decisive: rămânerea în ordin, trăind în pace în convente conform spiritului franciscan, sau reluarea vieţii în mijlocul lumii. Scrisoarea, cu un conţinut, ce exprima hotărâre, dar care, în acelaşi timp, era plină de afecţiune, i-a obligat pe fraţi la o profundă reflecţie.

În ceea ce îl priveşte, el nu a rămas blocat la Paris printre cărţile pe care le iubea aşa de mult, ci a întreprins îndată o lungă serie de călătorii. Mai întâi, a venit în Italia şi s-a întâlnit, la Viterbo, cu papa Alexandru al IV-lea, care sprijinea pe deplin planurile sale de reformă. Apoi, i-a vizitat pe fraţii săi din toate ţările Europei, pe unde se răspândiseră. A făcut astfel să reînflorească viaţa spirituală, organizând studii într-o manieră care nu ar fi tulburat ci ar fi ajutat disciplina monahală şi, mai presus de toate, şi-a evidenţiat darul său de a aduce armonia pretutindeni. La momentul oportun, s-a folosit chiar de autoritatea sa, îndepărtând dintr-o mănăstire pe unul dintre fraţi care era mai rebel şi tulbura pacea comunităţii.

În primăvara anului 1260, s-a celebrat Capitlul General la Narbona, unde a propus celebrele Constituţii narboniene, care vor deveni normative pentru toate mănăstirile. Ele ar fi trebuit să salveze şi să promoveze carisma lui Francisc. Rămânea însă problema de a şti care este adevăratul spirit franciscan, deoarece existau tradiţii diferite şi de multe ori contrastante. Capitularii l-au însărcinat pe Bonaventura să scrie din nou într-un mod autentic viaţa lui Francisc.

Bonaventura s-a întors atunci în Italia, a vizitat locurile în care Francisc trăise, a întrebat martori, îndeosebi pe primii însoţitori ai fondatorului, care se mai aflau în viaţă, a adunat documente şi, întors în Franţa, a scris Leggenda del beato Francesco şi Leggenda minore, pentru a fi citite în comunităţi.

Se părea că îşi împlinise lucrarea, când a fost implicat în procesul împotriva predecesorului său, fratele Giovanni da Parma, acuzat de propagarea ideilor eretice ale lui Gioacchino da Fiore. Din fericire, intervenţia cardinalului Ottoboni Freschi, care l-a eliberat pe fratele Giovanni de acuze, l-a scutit pe Bonaventura de ingrata misiune de a continua procesul şi acuzatul putea să-şi sfârşească viaţa în sfinţenie, la Verna.

În 1263, la capitlul general din Pisa, Bonaventura a prezentat noua viaţă a sfântului Francisc. Cele două Leggende au fost primite de toţi cu o imensă recunoştinţă şi trimise tuturor conventelor. În acest capitlu, la sugestia sa, a fost promovată devoţiunea către sfânta Fecioară Maria, ordonând, probabil pentru prima dată în cadrul ordinului, să se celebreze sărbătoarea Zămislirii Mariei şi să se tragă clopotele în fiecare seară, la sfârşitul zilei, pentru a invita poporul să recite “Bucură-te, Marie”. Aici şi-a avut originea recitarea rugăciunii Îngerul Domnului.

Reforma promovată de Bonaventura, care a făcut din franciscani un adevărat ordin conventual, a stins ceva din spiritul genuin al mişcării care s-a născut în inima lui Francisc? Drumul parcurs de Bonaventura era poate singurul pentru a salva, atât cât era posibil, carisma Sărăcuţului, asigurându-i supravieţuirea şi influenţa în lume timp de veacuri.

Episcop şi cardinal

Bonaventura se afla din nou la Paris, în 1265, când papa Clement al IV-lea i-a trimis bula de numire ca arhiepiscop de York, în Anglia. Bonaventura a reacţionat repede şi a reuşit să se elibereze de această însărcinare, de care nu se simţea vrednic.

După ce pacea revenise în ordin, el a putut să se dedice mai mult studiului până în 1271. În luna septembrie a acelui an, se afla la Viterbo şi a vorbit cardinalilor care de doi ani nu reuşeau să se pună de acord în privinţa alegerii noului papă după moartea lui Inocenţiu al IV-lea. Sfaturile sale au fost acceptate, şi astfel, a putut fi ales papa Grigore al X-lea. Acesta l-a ales drept colaborator pentru pregătirea Conciliului de la Lyon şi, în 1273, l-a numit episcop de Albano şi cardinal, obligându-l să accepte numirea.

În mai 1274, a început la Lyon conciliul. Bonaventura a adus un aport important pentru reunificarea cu Bisericile din Orient şi a ţinut omilia la Liturghia care sfârşea cu semnătura unificării.

A fost ultimul discurs, deoarece o febră neaşteptată i-a curmat viaţa în doar câteva zile. Avea 53 de ani şi era 15 iulie 1774. La funeralii, la care a luat parte şi papa, împreună cu toţi părinţii conciliari, mulţi aveau faţa scăldată de lacrimi. Murise un sfânt, un doctor, un autentic fiu al sfântului Francisc.

Doctor serafic

Când, în 1482, Sixt al IV-lea îl canoniza, l-a încredinţat Oficiului “sfinţilor confesori, pontifi şi învăţători”, recunoscându-l implicit ca învăţător al Bisericii. Dar recunoaşterea solemnă i-a fost dată de papa Sixt al V-lea, în 1588, când l-a proclamat “doctor serafic”, alături de Toma, “doctorul angelic”.

De la Bonaventura au rămas 45 de opere, fără să le numărăm pe cele controversate. Doctrina sa, mai puţin cunoscută decât aceea a lui Toma, dar nu mai puţin profundă, astăzi este redescoperită tot mai mult. El se inspiră din curentul augustinian, dar, mai presus de toate, îşi adânceşte rădăcinile în carisma fondatorului său. “Aceleaşi sentimente pe care sfântul Francisc le exprima în cântecele sale, sfântul Bonaventura le-a tradus în argumente ştiinţifice. Şi forţa extraordinară a iubirii lui Dumnezeu, care a făcut din sfântul Francisc un serafim între sfinţi, aceeaşi forţă, punând stăpânire pe pana sfântului Bonaventura, l-a aşezat ca serafim între doctori”[3].

Toată gândirea lui Bonaventura este condiţionată de această experienţă franciscană. Pentru el, orice creatură poartă amprenta Creatorului, Dumnezeu unul şi întreit, de la care provine şi la care este chemată să se întoarcă prin Cristos în experienţa vitală a Spiritului.

El scrie în Itinerariul minţii în Dumnezeu: “Cel care nu se lasă luminat de splendoarea lucrurilor create este orb, cine nu se lasă cucerit de cântecul lor este surd, cine nu-l laudă pe Dumnezeu pentru tot ceea ce este creat, este mut, cine nu recunoaşte prima origine prin toate aceste mărturii, este nebun. Deschide deci ochii, apleacă-ţi urechea sufletului, deschide-ţi buzele şi pregăteşte-ţi inima, pentru ca tu să-l poţi vedea, lăuda, adora şi preamări pe Dumnezeul tău în toate cele create”[4].

Dar imaginea cea mai clară şi perfectă a lui Dumnezeu o avem în Cuvântul întrupat şi cine vrea să-l cunoască cu adevărat pe Cristos trebuie să se adape din Sfânta Scriptură în sânul Bisericii, nu pentru a se refugia în discursuri inutile, ci pentru ca Cuvântul să se întrupeze în el.

Când persoana umană atinge culmea identificării cu Cuvântul B şi aceasta este posibil numai intrând prin acea uşă secretă care este Cel Răstignit, cum s-a întâmplat cu sfântul Francisc B, atunci intră în Dumnezeu şi toate facultăţile sale umane tac şi, în experienţa intimităţii divine, chiar şi teologia rămâne fără cuvinte.

Celui care vrea să pornească pe acest drum, Bonaventura îi adresează invitaţia “de a nu crede că ajunge lectura fără sensibilitatea inimii, speculaţia fără evlavie, cercetarea fără capacitatea de a te lăsa surprins, observaţia fără bucurie, străduinţa fără pietate, ştiinţa fără caritate, inteligenţa fără umilinţă, studiul fără harul divin, reflecţia fără înţelepciunea de inspiraţie divină”[5].

“Acesta este un fapt mistic şi extraordinar, pe care nimeni nu-l cunoaşte dacă nu-l primeşte. Îl primeşte numai cel care îl doreşte, nu-l doreşte decât cel care este înflăcărat de focul Spiritului Sfânt, pe care Cristos l-a adus pe pământ. Iată pentru ce apostolul afirmă că această înţelepciune mistică este revelată de Spiritul Sfânt”[6].

Bonaventura a ajuns pe această culme şi dialoga astfel cu Cristos: “O, bune Isuse, cât de frumos şi plăcut este să locuiesc în inima ta! Acest lucru este comoara bogată, perla preţioasă pe care am descoperit-o ascunsă în trupul tău străpuns, ca într-un câmp săpatY Eu am găsit-o în inima taY o, preabune Isuse: inimă de rege, inimă de frate, inimă de prieten. Ascuns în tine nu mă voi ruga? Mă voi ruga, da. Deja inima ta B o spun foarte deschis B este şi inima mea. Dacă tu, Isuse, eşti capul meu, cum, deci, ceea ce aparţine capului meu ar putea să spună că nu e al meu?Y Ce bucurie pentru mine! Iată: tu, o, Isuse, şi eu avem o singură şi aceeaşi inimă!”[7]

Contemplându-l pe părintele său, Francisc, care pe Muntele Verna s-a identificat cu Cel Răstignit, Bonaventura, prin rana deschisă din coasta sa, se regăseşte în aceeaşi inimă a lui Cristos, devenită de acum una cu a sa.

 

 

[1] Bonaventura da Bagnoregio, Itinerarium mentis in Deum, 7, 5. 

[2] P. Bargellini, Mille santi del giorno, Vallecchi Editore, Firenze 1988, pag. 394.

[3] Obras de San Buenaventura, I, BAC 1968, pag. 94.

[4] Bonaventura da Bagnoregio, Itinerarium mentis in Deum, 1, 15.

[5] Ibid., Prologo, 4.

[6] Ibid., 7, 4.

[7] Id., La vite mistica, 3, 3-4.



Sursa:calendarcatolic.ro