Noi ne alegem sfinții sau sfinții ne aleg pe noi? Cu siguranță, Providența aranjează lucrurile astfel încât să se folosească de afinitățile noastre, făcându-ne să rezonăm cu acei sfinți cu care găsim ceva în comun, chiar dacă, raportându-ne la condiția sfințeniei, pare că între noi și ei e o diferență enormă. Martiriul sau exercitarea eroică a virtuților ne apar extrem de îndepărtate în dimineața ploioasă în care suntem obosiți, nu ne-am băut cafeaua, iar metroul nu vine la timp. Partea noastră mai bună mai are de așteptat până să iasă la iveală în astfel de zile. Și atunci, gândul la sfințenie pare descurajator. Și totuși, sfințenia nu se confundă cu perfecțiunea umană, chiar dacă sfinții sunt, logic, și modele de urmat.
Sfinții ne par cu atât mai aproape, cu cât ne regăsim mai mult în ei. De aceea, o Tereza a Pruncului Isus fragilă, suferind de scrupulozitate și angoase de separare în copilărie, îmi pare mai aproape de sufletul omului modern, decât cei care mor exemplar, sfâșiați de lei în arenă. Nu că a lor nu ar fi fost o moarte glorioasă, dar Tereza, cu privirea ațintită în acea gaură din grădină pe care o compară cu hăul din sufletul ei, în ultima sa încercare, parcă e gata să țină de mână toate sufletele buimăcite de răul debordant al lumii prezente.
Pe Tereza o invoc în momentele când dau greș, când simt că a n-a oară, poate, sunt la mii de kilometri distanță de ce mi-aș dori să fiu ca trăire creștină. S-au scris biblioteci despre viața și scrierile ei, așa că nu mai revin asupra lor. Sunt câteva momente emblematice pe care le evoc, în ideea în care societatea ne ridică tot mai sus stacheta, în orice domeniu. Ți se cere să fii angajatul model, fiul sau fiica exemplară, să ai viață socială, să te împlinești sentimental într-o relație, să îți crești copiii după metode de parenting ferme și totodată blânde. Trebuie să bifezi pe atâtea planuri, încât și partea spirituală devine, printre altele, măsurată tot după standardele eficienței. Și cum dăm mereu greș – cine e fără păcat să arunce piatra! – apare, în mod inevitabil, ispita de a te simți un loser pe plan spiritual.
Când Tereza, în noviciat, știe că urmează să primească o muștruluială pe nedrept din partea uneia dintre surori pentru niște fleacuri (și într-o comunitate mică, precum și în familie, fleacurile celuilalt ne enervează cel mai tare), ea nu vrea să se apere; încearcă să își păstreze pacea sufletească și să nu intre într-o dispută. Dar nu se simte nici capabilă să reziste cu brio acuzațiilor nedrepte. Așa că găsește o soluție: se retrage. Și mărturisește, cu candoare, că nu se simțea destul de bogată în virtuți ca să facă față acuzațiilor fără să se apere. Noi ne simțim vreodată bogați în virtuți? Mă îndoiesc că, dacă ne facem examenul de conștiință în mod sincer, ne iese cu plus. Iată o sfântă care nu se aruncă orbește la luptă, dacă știe că nu are șanse de victorie. Și noi, cu rănile noastre, cu sensibilitățile noastre, vedem astfel că e ok ca în momentele de vulnerabilitate să nu plusăm neapărat, ca să ieșim apoi șifonați. E ok să ne cunoaștem limitele. Harul va interveni, cu siguranță, dacă avem umilința de a ni le recunoaște și de a cere ajutor.
Mai e un episod binecunoscut din viața Terezei, în care conduce o călugăriță bătrână spre camera ei, într-o noapte friguroasă de iarnă. La final, îi oferă cel mai frumos surâs. Aude, dinspre oraș, muzică, și își imaginează un interior plăcut, în care tinerii petrec. Se gândește, totuși, că nu ar schimba pentru nimic în lume ceea ce are acolo, în prezentul ei: a condus-o pe sora în vârstă ca și cum l-ar fi condus pe Isus însuși. În monotonia vieții, e suficient să deschizi smartphone-ul sau televizorul: apar pe flux momente din viețile altora, aparent mult mai interesante, mai atrăgătoare și mai fericite decât a ta. Cine romantice, excursii exotice, familii împlinite: Isus așteaptă însă în cel de lângă noi, în viața noastră, așa cum a rezultat acum în urma alegerilor noastre, să se lase condus, alinat, să i se zâmbească. E greu, dar Tereza a reușit asta.
Se știe că toate surorile Terezei au intrat în mănăstire. Au fost călugărițe minunate și au ajuns și superioare. Numai Leonie nu corespundea schemei. A încercat de mai multe ori să intre în mănăstire și a eșuat. Avea un caracter dificil. Nu strălucea nici în inteligență. În copilărie, mama ei s-a rugat mult pentru ea. Tereza a susținut-o și a încurajat-o, astfel încât, ajunsă în mănăstire, drept recunoștință, Leonie a luat numele de Francisca-Tereza. În prezent, lui Leonie i s-a deschis cauza de beatificare, în timp ce surorile celelalte, cu personalități mult mai reușite, nu au ajuns la faima de sfințenie.
Nu înseamnă că ne invocăm defectele ca scuză și să ne culcăm liniștiți pe o ureche cum că totul e bine și Dumnezeu ne iubește oricum. Generația noastră, însă, e bântuită de perfecționism, și, pentru că nu îl poate aplica și în cele sfinte, mai bine renunță cu totul la idee. Numai că nu trebuie să fim perfecți ca să fim sfinți.
