(Duminica Vameșului și fariseului)
De la începutul misiunii publice a Mântuitorului, după momentul Botezului în Iordan, evangheliile duminicilor ne prezintă una după alta, întâlnirea lui Isus cu persoane aparținând unor categorii aflate la marginea societății: leproși, vameși, păgâni. Fiecare dintre acestea sunt excluse din motive diferite: leproșii din cauza bolii, care în concepția vremii, de cele mai multe ori era considerată o consecință a păcatelor; vameșii din cauza meseriei lor și a derapajelor inerente; păgânii datorită apartenenței la un alt neam decât cel ales. În mod paradoxal însă, tocmai aceste categorii găsesc spațiu în inima lui Dumnezeu, învrednicindu-se de vindecare și de mântuire. Evanghelia, Veste Bună a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, ne dă astfel curaj și speranță, spunându-ne prin toate aceste exemple că oriunde și ori în ce situație ne-am găsi, nimic nu ne poate separa de iubirea lui Dumnezeu atunci când căutarea noastră este una sinceră, fiind gata să lepădăm trecutul pentru un prezent al Cerului tot timpul nou.
Evanghelia de astăzi merge în același sens. Avem doi oameni: unul strâmb prin ceea ce face, dar îndreptat prin faptul că-și recunoaște situația și de aceea se încredințează doar îndurării lui Dumnezeu. Celălalt, un fariseu, aparent drept prin ceea ce face, dar strâmb prin poziția pe care o adoptă în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, încrezător doar în meritele sale. Aici stă de fapt marea problemă: tot ceea ce facem ca și credincioși trebuie să aiba o legătură cu iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Trebuie să se nască din iubire și să facă să crească iubirea în inima noastră. În caz contrar, toate faptele noastre bune, postul, rugăciunea, sacrificiile sunt egale cu zero. Atenție: nu sunt doar puțin mai importante, adică nu luăm nota 6 în loc de 10, ci sunt egale cu zero, picăm examenul! Cel puțin asta ne spune sfântul Pavel în capitolul 13 al scrisorii întâi către Corinteni: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”.
Preotul și levitul din parabola samarineanului milostiv, încearcă și ei să împlinească Legea, dar trec pe lângă cel gata să moară la marginea drumului fără să facă nimic, pierzând astfel tot spiritul Legii. Samarineanul în schimb, fiind în afara Legii, se lasă pătruns de dragostea față de aproapele, devenind astfel împlinitor al Legii. La fel e și în parabola de astăzi, la fel e și în viața noastră. Postul e bun, rugăciunea e bună, faptele îndurării creștine trebuie împlinite, însă nu pentru a ne construi din ele un piedestal de pe care să ne proclamăm măreția și un loc înalt care să ne separe de ceilalți, ci pentru ca împreună cu toți semenii noștri să ne descoperim tot mai des frați, tot mai mult fii.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 18,10-14
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
