Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

1948: persecuţia împotriva Bisericii Române Unite

 
1948: persecuţia împotriva Bisericii Române Unite
  • 28 Oct 2016
  • 6950

Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite

De pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

E dureros, dar trebuie să arătăm că Ortodoxia românească a continuat colaborarea cu stăpânirea fără de Dumnezeu, participând activ la persecuţia declanşată împotriva Bisericii Române Unite. Aşa cum a vizitat patriarhul Justinian Marina pe episcopii uniţi la Dragoslavele, la întemniţaţii de la Mănăstirea Neamţ a fost trimis de oficialităţi vicarul patriarhal Teoctist Arăpaş, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, „însoţit de agenţi ai securităţii, bine îmbrăcat şi mirosind a parfum şi a pudră”. S-a prezentat ca inspector al mănăstirilor din zonă şi trimis al patriahului, pentru a le oferi libertatea în schimbul trecerii la Ortodoxie. În acest sens a purtat discuţii cu preoţii deţinuţi. Tot la Neamţ a fost trimis un protopop ortodox din Bârlad, părintele Baltazar. Acesta a stat în mănăstire cinci zile, iar la plecare le-a spus cu „simpatie şi admiraţie”:

„M-am rugat mai mult în aceste cinci zile decât am făcut-o douăzeci de ani fiind preot. Voi, preoţii credincioşi, reprezentaţi speranţa spirituală şi tăria morală a poporului român. Dumnezeu vă va pedepsi dacă vă veţi renega credinţa convertindu-vă la Ortodoxie”.262)

La 27 februarie 1949, atât episcopii de la Dragoslavele, cât şi preoţii de la Mănăstirea Neamţ au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, în apropiere de Bucureşti, transformată în lagăr. Înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată, i se instituise şi o pază permanentă de 50 de ostaşi, sub comanda unui ofiţer. Iarna a fost foarte grea, iar lipsa de lemne şi înfometarea i-a făcut să sufere mult. Însă moralul prizonierilor n-a scăzut cu nimic. Dimpotrivă. O dovadă: „În 25 august 1949 au fost arestaţi cinci preoţi din Lugoj. Când a auzit episcopul Ioan Bălan la Căldăruşani le-a adus celorlalţi preoţi la cunoştinţă: «Încă cinci decoraţi din dieceza de Lugoj»”.263)

În faţa persecuţiei, Biserica Catolică fiind o instituţie divină care-şi durează viaţa „sub specie aeternitatis”, pentru a se asigura neştirbită continuitatea Bisericii Române Unite, au fost numiţi şi consacraţi în clandestinitate episcopi tineri, câte unul pentru fiecare eparhie, inclusiv vicariatul Vechiului Regat, cu reşedinţa la Bucureşti. Astfel au fost numiţi şi hirotoniţi şase noi episcopi dintre cei mai distinşi preoţi cu studii superioare, auxiliari, dar formal titulari la numele unor vechi episcopii dispărute, păstrate nominal în catalogul pontifical.

1. Pentru Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, cu reşedinţa la Blaj, dr. Alexandru Todea, protopop la Reghin, în anul 1950;

2. Pentru dieceza de Cluj-Gherla, dr. Ioan Chertes, canonic, provicar general episcopesc şi profesor de Teologie, în 1949;

3. Pentru dieceza de Oradea, dr. Iuliu Hirţea, canonic, în 1949;

4. Pentru dieceza de Lugoj, Ioan Ploscaru, canonic, în 1948;

5. Pentru dieceza Maramureşului, cu reşedinţa la Baia Mare, dr. Ioan Dragomir, protopop districtual în Satu Mare, în 1950;

6. Pentru Vicariatul arhidiecezan al Vechiului Regat, cu reşedinţa în Bucureşti, Dr. Tit Liviu Chinezu, fost rector al Academiei de teologie din Blaj şi protopop districtual al Bucureştilor.

„Din fericire pentru ţara noastră, pentru Biserica noastră şi pentru întreaga Biserică Catolică, nici din garda întâi, nici din garda a doua nu s-a găsit nici un (episcop) trădător”.264)

La 24 mai 1950, episcopii şi preoţii întemniţaţi la Căldăruşani au fost încărcaţi în două dube şi transferaţi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. Înainte cu un an, la 10 mai 1949, fuseseră ridicaţi din lagărul de la Căldăruşani episcopii Ioan Suciu şi Vasile Aftenie şi transferaţi la Ministerul de Interne unde au fost anchetaţi în beciurile ministerului sub o indescriptibilă teroare, pentru învinuriea imaginară şi gratuită de a fi ajutat pe partizanii anticomunişti din munţi şi pentru legăturile cu tineretul catolic. În urma torturilor la care au fost supuşi, episcopul Vasile Aftenie, transferat la închisoarea Văcăreşti, a încetat din viaţă la 10 mai 1950. Pr. Alexandru Raţiu susţine că a aflat mai târziu „că a fost împuşcat de un ofiţer de securitate”.265) Episcopul Ioan Suciu a fost transferat şi el, în septembrie 1950, la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei.

La Sighet, în vara anului 1950, autorităţile au încercat să formeze o Biserică Catolică naţională, fără papa, putând fi pomenit doar în taină sau în secret, care să poată fi controlată de comunişti. În acest scop a fost chemat episcopul Iuliu Hossu la securistul şef al închisorii, care i-a făcut propunerea să înfiinţeze această Biserică naţională. Episcopul, refuzând să accepte o discuţie în acest sens fără aprobarea papei, teroarea asupra celor internaţi la Sighetu Marmaţiei s-a înteţit. Datorită regimului extrem de greu şi corvezilor umilitoare la care erau supuşi, au încetat din viaţă episcopii: Valeriu Traian Frenţiu la 11 iulie 1952, Ioan Suciu la 27 iunie 1953 şi Tit Liviu Chinezu la 15 ianuarie 1955.

Nu mult după moartea episcopului Tit Liviu Chinezu, în cursul lunii ianuarie 1955, în al 7-lea an al privaţiunii lor de libertate fără a fi judecaţi, au fost scoşi din penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei episcopii supravieţuitori din prima generaţie (din prima gardă), Iuliu Hossu de la Cluj-Gherla, Ioan Bălan al Lugojului şi Alexandru Rusu al Maramureşului şi duşi la Bucureşti pentru a fi primiţi de preşedintele dr. Petru Groza. Înainte de primirea la preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, au fost internaţi toţi trei la spitalul „Gerota” din Bucureşti pentru refacere, îndeosebi pentru remedierea danturilor distruse. Cu ocazia vizitei la Prezidiu, preşedintele dr. Petru Groza i-a oferit episcopului dr. Iuliu Hossu Mitropolia ortodoxă a Moldovei, cu reşedinţa la Iaşi, la care episcopul a răspuns: „Nu pot fi făcut mitropolit de Iaşi pentru că acolo este mitropolie ortodoxă, iar eu sunt greco-catolic”…

– „Nu are nici o importanţă, a replicat preşedintele, aranjăm noi chestiunea, numai Dvs. să fiţi de acord”.

– „Nici prin gând nu mi-a venit să trec la Biserica Ortodoxă, aşa m-a păzit Dumnezeu, încât nici ca ispită nu mi-a trecut prin gând apostazia”, mărturisea ulterior episcopul.

Începând cu luna mai 1955, cei trei episcopi au fost aşezaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş, în fostul palat regal, fiecăruia repartizându-i-se câte o cameră mică din fostele locuinţe ale servitorilor regali. Aici li s-a îngăduit un regim de semi-libertate, cu domiciliul obligatoriu pentru a nu părăsi localitatea, dar cu dreptul de a ieşi în oraş şi a primi vizite.

Datorită mai multor memorii redactate la Curtea de Argeş, trimise Stăpânirii, dar şi difuzate printre preoţi şi unele trimise şi peste frontiere, episcopii au fost transferaţi, toţi trei la Mănăstirea de Maici Ciorogârla, de lângă Bucureşti. Aici se găseau toţi trei, când la 12 august 1956, doi preoţi uniţi, Vasile Chindriş, fondatorul şi editorul, din 1939, a revistei clujene „Viaţa Creştină” şi Izidor Ghiurco pentru a dovedi autorităţilor de stat inexactitatea informaţiilor date de Biserica Ortodoxă care susţinea că Biserica Română Unită, după desfiinţarea oficială, nu mai există, au oficiat o Sf. Liturghie în strada Universităţii din Cluj, în aer liber, în faţa bisericii „Piariştilor” (sau a Universităţii), la care au asistat câteva mii de credincioşi. Iniţial au încercat să liturghisească în biserică, pe baza dreptului acordat de Sfântul Scaun, în virtutea căruia, începând din 20 mai 1932 – drept nerevocat de Sfântul Scaun până la trecerea în afara legii a Bisericii Române Unite -, în biserica „Piariştilor” greco-catolicii celebrau în fiecare duminică şi sărbătoare câte o Sf. Liturghie, alternativ cu romano-catolicii. Acum nu li s-a îngăduit intrarea în biserică, ci dimpotrivă, li s-a încuiat uşa, aşa că au improvizat o masă de altar şi au liturghisit în stradă, în faţa bisericii. Din mulţimea de credincioşi sosiţi spontan la faţa locului, foarte mulţi s-au mărturisit şi împărtăşit. Urmarea acestei manifestări de credinţă, precum şi difuzării printre preoţii şi credincioşii Bisericii Române Unite a memoriilor înaintate Stăpânirii, prin care s-a cerut libertatea Bisericii, cei trei episcopi au fost mutaţi de la Ciorogârla, dispersaţi şi fixaţi cu domiciliul obligatoriu, numai câte unul la o mănăstire: Iuliu Hossu a fost readus la Mănăstirea Căldăruşani, localitatea Moara Săracă, judeţul Ilfov, Alexandru Rusu la Mănăstirea Cocoş, judeţul Tulcea, iar Ioan Bălan a rămas la Ciorogârla, aproape de Bucureşti. Acesta din urmă, la 4 august 1959, a încetat din viaţă, iar Alexandru Rusu a fost ridicat de la Mănăstirea Cocoş, trimis în judecată şi condamnat de Tribunalul militar din Cluj la 25 ani de închisoare pentru „agitaţie contra statului” şi întemniţat la penitenciarul Gherla, unde a încetat din viaţă la 9 mai 1963. Episcopul Iuliu Hossu a rămas cu „domiciliu obligatoriu”, D.O., la Căldăruşani, până la 20 aprilie 1968, Sâmbăta Mare, când autorităţile i-au comunicat că i-au ridicat restricţia „D.O.” (domiciliu obligatoriu). Dar nu i s-a respectat dorinţa de a i se îngădui să se întoarcă la Cluj, unde a avut domiciliul înainte de 1948 când a fost arestat. Noul buletin de identitate ce i s-a adus a fost tot cu domiciliul la Mănăstirea Căldăruşani – Moara Săracă, dar fără menţiunea „D.O.”. A încetat din viaţă la spitalul „Colentina” din Bucureşti, la 28 mai 1970, după ce, la 28 aprilie 1969, a fost numit de către Papa Paul VI Cardinal „in pectore”, numire păstrată în secret, dar dezvăluită de acelaşi papă în consistoriul papal din 5 martie 1973. Odată cu el a fost ridicat între purpuraţii Bisericii Catolice episcopul ceh Trahta.

După 1948, o bună parte din clerul Bisericii Române Unite, precum şi mulţi credincioşi care au refuzat trecerea la Ortodoxie au fost arestaţi, trimişi în judecată şi condamnaţi, pentru învinuiri mai mult imaginare, de către tribunalele militare din Transilvania, la ani grei de închisoare. Alţii au fost ridicaţi de la casele lor, duşi în lagăre de muncă şi ţinuţi acolo cu anii. Au fost întemniţaţi în cele mai grele închisori comuniste ale vremii, la Gherla, Sighetu Marmaţiei, Aiud, Piteşti, Jilava, Râmnicu Sărat, Galaţi, Suceava, la Canalul Dunăre – Marea Neagră, o lucrare deschisă la recomandarea lui I.V. Stalin, cu scopul de a-i extermina pe toţi cei ce erau oponenţi sau rivali ai regimului. Lagărele de muncă silnică de-a lungul Dunării, şantierele de la Salcia, Grădini, Periprava, Grinzi, minele de plumb de la Baia Mare, multe din mănăstirile Bisericii Ortodoxe Române transformate în puşcării şi o serie de localităţi din Bărăgan au devenit adevărate gulaguri în care cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul.

Cu toată teroarea şi torturile utilizate împotriva preoţimei şi credincioşilor români uniţi (greco-catolici), toate locurile de detenţie şi muncă forţată au fost transformate în locuri de reculegere şi rugăciune, unde toţi erau o inimă şi un cuget şi unde rugăciunea era hrana cea mai plăcută şi singura din belşug. În unele puncte de detenţie s-au ţinut, în preajma marilor sărbători, fireşte în secret, exerciţii spirituale la sfârşitul cărora toţi se mărturiseau şi împărtăşeau. În închisori şi în lagăre s-au făcut multe convertiri la catolicism, datorită pildei vii date de ierarhii şi preoţii Bisericii Române Unite. Pot fi daţi ca exemple profesorii universitari D. Caracostea şi V. Papilian, care au îmbrăţişat religia greco-catolică; la fel şi omul politic şi de ştiinţă Gheorghe I. Brătianu, unul dintre marii istorici ai neamului românesc, a fost mărturisit şi împăcat cu Dumnezeu în penitenciarul de la Sighet printr-un episcop greco-catolic (Alexandru Todea).

Atât de puternică a ajuns persecuţia încât era de-ajuns un simplu denunţ, chiar anonim, că un preot greco-catolic a servit în ascuns o Liturghie sau că un credincios ar fi asistat la o asemenea liturghisire că era imediat ridicat şi întemniţat. Din păcate, între astfel de „informatori” s-au găsit şi fraţi preoţi ortodocşi care au reclamat pe preoţii greco-catolici, după ce i-au scos din biserici şi casele parohiale şi, deşi erau retraşi în locuinţele proprii (dacă le aveau) sau în case închiriate, că au slujit o Sf. Liturghie clandestin sau un botez, fiind pricina directă a arestării lor, a condamnării sau poate chiar a disparţiei lor.

Pentru cei care n-au îmbrăţişat Ortodoxia în 1948 şi au reuşit să rămână în libertate a fost atât de greu să ocupe un serviciu, un loc de muncă, oricare ar fi fost acela, neasumându-şi nimeni răspunderea pentru angajarea lor, atât a fost de puternică teroarea. Cu trecerea timpului au reuşit unii dintre ei să se angajeze în servicii cu totul străine de menirea lor. Aşa au ajuns preoţi şoferi, macaragii, încărcători-descărcători, manipulanţi de mărfuri şi materiale, muncitori necalificaţi în fabrici, cu deosebire la munci grele, ca în fabricile de cărămizi. Unii au rămas la ţară membri ai ceapeurilor în care au intrat cu pământul lor propriu sau al soţiilor.

În 1964, datorită unor influenţe externe, îndeosebi presiunilor venite din Occident, odată cu eliberarea tuturor deţinuţilor politici au fost eliberaţi şi episcopii şi preoţii greco-catolici, dar extrem de greu s-au putut plasa într-un serviciu oarecare. Pentru a-şi câştiga existenţa, unii au fost nevoiţi a recurge şi a accepta servicii umilitoare. Aşa, spre exemplu, preotul călugăr al Ordinului Sf. Vasile cel Mare, Iosif Bal, doctor de Roma, fost paroh al parohiei Cluj II „Bob”, a fost încadrat într-o echipă a salubrităţii de măturători de stradă, componenţii ei fiind aproape toţi ţigani. În locul lui în parohie a fost aşezat unul dintre cei 36 sinodali de la Liceul „G. Bariţiu” care, ajuns în oraş, primul lucru ce l-a făcut a divorţat de soţie, pe care a lăsat-o cu copiii, iar el, n-a trecut mult timp şi a părăsit preoţia. Foarte puţini preoţi au reuşit să fie promovaţi funcţionari. De la un timp au fost primiţi în gestiuni prin depozite de materiale sau de mărfuri, mai ales acolo unde au fost înlăturaţi foştii gestionari pentru lipsuri şi delapidări. Peste tot, în serviciile pe unde au trecut, preoţii greco-catolici au imprimat cinstea şi respectul faţă de funcţiunile şi bunurile ce li s-au încredinţat, contându-se pe ei ca pe oameni vrednici şi de mare nădejde.

Interese materiale, o tradiţie bizantină rău înţeleasă şi îndeosebi oportunismul şi lipsa de orice scrupul, au determinat ierahia Bisericii Ortodoxe şi, prin ea, preoţimea, să dovedească o prea mare loialitate regimului celor fără de Dumnezeu. „Faptul că preoţii ortodocşi au fost loiali regimurilor comuniste, rămâne o certitudine. Invocarea unor pretinse persecuţii nu are suport serios real, nici moral, nici material, ei au format o castă întru totul privilegiată, făcând parte din burghezia de vârf a comunismului”.266) Datorită înhămării fără rezerve la carul comunismului au fost răsplătiţi din plin: „Nu cred că ar fi existat un singur preot sărac în timpul dictaturii. Cu discreţie şi cucernicie ei au practicat întregul sistem de acumulare a veniturilor, specific epocii. Nu e un secret pentru nimeni că există preoţi indecent de bogaţi, bogăţie pe care e puţin probabil să o poată justifica cu un venit licit. Proprietatea spirituală se pare că nu a ţinut acelaşi ritm”.267)

În familiile preoţilor greco-catolici, fie că au fost arestaţi, fie că nu, persecuţia s-a extins şi asupra soţiilor şi copiilor acestora. Soţiile lor au fost scoase din servicii, îndeosebi din învăţământ, majoritatea preoteselor, mai ales la sate, erau învăţătoare. Aşadar, familiile preoţilor greco-catolici au fost urmărite până în pânzele albe. Ele au fost angajate foarte cu greu, în munci necalificate, iar copiii lor erau persecutaţi şi alungaţi din şcoli. În acelaşi timp, soţiile preoţilor ortodocşi au rămas în funcţiunile pentru care s-au pregătit, învăţătoare, profesoare, ingineri agronomi la ceapeauri ş.a…

La trecerea la Ortodoxie în 1948 li s-a cerut preoţilor „reveniţi” să slujească în biserici cum au slujit mai înainte, fără a schimba ceva din lexicul liturgic greco-catolic, cu excepţia pomenirii papei şi a episcopului unit, acesta din urmă trebuind să fie înlocuit în pomelnic cu episcopul ortodox al locului. Nu după mult timp s-a trecut la înlocuirea lexicului liturgic şi introducerea celui ortodox. Cărţile liturgice greco-catolice au fost retrase, preoţii fiind obligaţi a le preda la protopopiate, în schimbul celor ortodoxe. S-au dat dispoziţii pentru scoaterea din uz a tuturor devoţiunilor cu caracter catolic; de ex.: Rugăciunea Rozarului, Cultul Sfântului Anton de Padua, al Sfintei Tereza de Lisieux, Binecuvântarea Euharistică etc. Steagurile Societăţii Mariane, al AGRU-ului şi icoanele sfinţilor catolici, crucile cu „corpus” şi statuetele de orice fel au fost scoase din biserici, provocând în multe părţi nemulţumiri între credincioşi şi chiar între preoţii „reveniţi”. Dar teroarea a fost atât de puternică, încât intervenind autoritar ierarhii şi protopopii, lucrurile au fost repede puse la punct. Aceste structuri ale Bisericii Ortodoxe, castă de privilegiaţi ai regimului, au constituit grupul de activişti ai partidului comunist în Biserică, „cureaua de transmisie” a celor mai năstruşnice porunci ale Puterii de Stat, prin care se dădeau preoţimii dispoziţii să participe cu credincioşii la toate campaniile de comunizare iscodite de partid. Aşa s-a produs colectivizarea agriculturii, campaniile diferitelor munci agricole organizate în duminici şi sărbători în timpul serviciilor divine, participări la şedinţe şi mitinguri ş.a., bisericile rămânând goale, cercetate abia de câţiva bătrâni, mai ales femei.

Împuterniciţii Departamentului Cultelor, la început regionali iar din 1968 judeţeni, majoritatea proveniţi dintre foştii ofiţeri de Securitate, au fost adevăraţii stăpâni în Biserica Ortodoxă. Ei acordau sau recomandau recunoaşterea personalului clerical, a preoţilor, protopopilor şi a tuturor structurilor eparhiale: secretar, inspector eparhial, consilieri, vicar, până la cel mai mic funcţionar de la centrul eparhial sau de la protopopiate, ca şi a cadrelor didactice şi duhovniceşti de la seminariile şi institutele teologice de grad universitar. Oricâţi candidaţi ar fi fost la o parohie, la un protopopiat sau la orice funcţie din Biserică şi oricare le-ar fi fost meritele pastorale, decizia o lua împuternicitul Departamentului Cultelor şi desemna „omul potrivit” pentru orice funcţie. Acest sistem a dat naştere la o imensă corupţie, la care ierarhia Bisericii Ortodoxe s-a pretat fără nici o opoziţie. Nu e mirare că structurile bisericeşti, rezultate dintr-un asemenea sistem de numire a cadrelor numai dintre cei „verificaţi” de Puterea politică, au ajusn să fie consi-derate de către propriii lor fii sufleteşti cadre ale Securităţii, cu grade de ofiţeri ascunse pe sub sutane. La asemenea oameni nu s-a putut găsi înţelegere sau dreptate. Protopopul Gavril Mociran din Baia Mare, element de încredere al regimului comunist, în 1988 „semnează cu mult zel informaţia privind «mişcarea cultelor neoprotestante şi a grupărilor anarhice»… greco-catolicii fiind socotiţi «grupări anarhice»”.268) Aşadar, uniţii prezentau pentru protopopul din Baia Mare un mare pericol, de aceea informează Puterea politică să ia măsurile de apărare. Aceasta a fost comportarea Ortodoxiei româneşti tot timpul faţă de Biserica Română Unită, cazul „zelosului „protopop Mociran fiind citat numai ca exemplificare.

Deşi înainte de ilegalizare Biserica Română Unită mai spera că Ortodoxia nu se va preta să facă jocul comunismului ateu, totuşi ea s-a pregătit pentru a înfrunta atât ilegalizarea, cât şi persecuţia, până în cele mai mici amănunte. În toamna anului 1948, în faţa primejdiei iminente ce o ameninţa, la cererea Nunţiaturii Apostolice s-au constituit ternare de conducere a eparhiilor, formaţii de conducere din câte trei persoane, pentru cazuri de forţă majoră, când chiriarhul deţinător al purterii ordinare ar fi împiedicat să-şi exercite jurisdicţia episcopală sau ar lipsi mult timp din eparhie. De regulă ternarele se compuneau din:

– vicarul general episcopal;

– provicarul general episcopal I;

– provicarul general episcopal II.

În cazul în care deţinătorul puterii jurisdicţionale era arestat sau privat de libertate în orice fel, jurisdicţia trecea la următoarea persoană din ternar. Au fost cazuri în care membrii ternarului au fost arestaţi cu toţii, sau unii dintre ei au decedat; atunci erau cooptaţi membri noi. Situaţia aceasta a dutrat până în anul 1964, când au fost eliberaţi din închisori episcopii din garda a II-a. Aceştia au preluat destinele eparhiilor lor, în regim de ilegalitate în continuare, cu excepţia episcopului auxiliar de Cluj-Gherla, dr. Ioan Chertes, care suferind grav în urma torturii din anii de temniţă, s-a retras la o soră a sa, renunţând la preluarea jurisdicţiei. A deţinut-o, cu mică întrerupere, canonicul Nicolae Pura, vicar general şi ordinarius eparhial, începând din decembrie 1948 până la 9 februarie 1981, când, bolnav, s-a retras, stabilind însă o nouă succesiune jurisdicţională, formată din următorul ternar:

– Dr. Silvestru Augustin Prunduş, profesor de Teologie, vicar general episcopal şi ordinarius, fost provicar general I.

– Dr. Eugen Popa, profesor de Teologie, provicar general episcopal I.

– Prof. Tertulian Langa, provicar general episcopal II, care-şi menţine delegaţia din 28 noiembrie 1971 în această calitate.

Episcopii reveniţi în libertate şi-au completat capitulele catedrale (canonicii), refăcând, pe cât s-a putut în condiţiunile ilegalităţii, structurile eparhiale centrale. Până la 28 mai 1970, la moartea Cardinalului Iului Hossu, acesta era des vizitat la Mănăstirea Căldăruşani de către episcopii supravieţuitori din garda a II-a, ca şi de ordinarul din eparhia de Cluj-Gherla şi consultat în problemele Bisericii, I. Hossu nutrind tot timpul o speranţă fermă şi fără pic de îndoială în relegalizarea şi activarea în libertate a Bisericii Române Unite.

În anii 70, datorită unei conjuncturi politice internaţionale, a intervenit o relativă toleranţă din partea organelor de stat, nemaifiind urmăriţi cu înverşunarea dinainte preoţii români uniţi care slujeau în „catacombe”, zăvorîţi în locuinţele transformate în capele, prin pivniţe şi subsoluri etc. În anul 1968, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ioan Gheorghe Maurer, şi ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, au făcut o vizită la Vatican Papei Paul al VI-lea. De vizita aceasta şi-au legat uniţii multe speranţe. Dar cea mai mare intoleranţă a manifestat-o în continuare ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. Din următoarele două exemple se pot trage concluziile de rigoare:

La 17 martie 1970 a avut loc la Oradea o convorbire între mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Mladin, şi episcopul român unit al Oradei, Iuliu Hirţe:

” – Obiectul vizitei mele la IPS Voastră, spune Iuliu Hirţe, îl formează rugămintea ca, atunci când Înaltul Guvern va crede că a sosit momentul să redea libertatea de cult Bisericii Române Unite, IPS Voastră şi Înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române să nu-i faceţi greutăţi şi să-i daţi tot sprijinul.

– Nu înţeleg, răspunde mitropolitul.

– După un asemenea răspuns, IPS, încep să nu înţeleg nici eu.

– Problema e rezolvată.

– Cum rezolvată când două milioane de oameni sunt lipsiţi de libertatea cultului pe baza unui act administrativ?

– Trebuie făcută unitatea neamului cu orice preţ.

– Unitatea neamului pe bază de religie? Idee depăşită, IPS, pentru secolul al XX-lea. Baptiştii, adventiştii şi toate celelalte culte nu primejduiesc unitatea neamului? Numai noi, uniţii, o primejduim?… În 1948 aţi făcut cea mai mare greşeală împotriva Ortodoxiei însăşi. Ea va spune că la semnul unui sărut de frate, străinii s-au năpustit asupra românilor uniţi, desfiinţându-i şi distrugându-i.

– Minoritatea trebuia să vină la majoritate.

– Acceptaţi această formulă şi pentru teritoriile unde ortodocşii sunt în minoritate?

– Dvs. aţi fost ortodocşi, aceia nu.

– Istoria ne spune că am fost latini şi că am primit creştinismul în formă latină.

– Atunci neamul nu exista. De când existăm ca neam suntem ortodocşi, (aşadar, după Mitropolitul Mladin, suntem români numai din sec. XI, de când am devenit ortodocşi. Fără comentarii. n.n.)

Deşi Episcopul I. Hirţe arată că la guvern s-ar găsi bunăvoinţă: „IPS, aţi fost depăşit de laici. Conducerea de stat a avut nobleţea şi curajul să recunoască, că s-au făcut greşeli”, totul este zadarnic, mitropolitul rămâne pe aceeaşi rigidă poziţie, fidel urmaş al Mitropolitului N.Bălan şi adept al actului de convertire barbară de la 1948.269)

Al doilea exemplu de intoleranţă şi culpabilitate a Bisericii Ortodoxe Române reiese din declaraţia Patriarhului Justinian Marina, făcută în catedrala din Cluj la 18 august 1971. Trecând de la Bucureşti spre Maramureş, însoţit de la Sibiu de către Mitropolitul N. Mladin al Ardealului, patriarhul s-a oprit la Cluj, un puternic centru al rezistenţei greco-catolice. În catedrala episcopală s-a întreţinut cu preoţimea ortodoxă a judeţului Cluj, convocată în acest scop. În cuvântarea rostită, patriarhul a debitat o serie de neadevăruri „istorice” şi şi-a afirmat paternitatea actului de la l octombrie 1948 şi colaborarea cu Puterea ateistă. Între altele a spus: „Concordatul poruncea episcopilor greco-catolici să meargă din cinci în cinci ani la Roma, să-l informeze pe Papa de starea bisericilor şi, după hirotonire, ajunşi acolo, cereau Papei să fie hirotoniţi după ritul romano-catolic (Inexact, n.n.)… În anul 1940, prin Diktatul de la Viena Contele Ciano şi Papa (?) au dat Nordul Transilvaniei ungurilor, tocmai pentru că acolo erau cei mai mulţi greco-catolici (alt neadevăr, n.n). Eu mă gândeam, continuă patriarhul, că trebuia concepută (trecerea la Ortodoxie, n.n.) de jos în sus. Dr. Petru Groza mi-a spus, însă, că va sta el de vorbă cu episcopii greco-catolici. L-am lăsat să o facă. Rezultatul a fost că n-a putut ajunge cu ei la nici o concluzie. Erau legaţi cu prea multe jurăminte. Rusu de la Baia Mare era un fanatic şi antiguvernamental, (deci anticomunist, n.n.), Suciu de la Blaj un închistat, şi Bălan de la Lugoj şi ceilalţi. Atunci a rămas tot gândul meu să-l realizez”. Concluzia patriahului s-a rezumat la aceleaşi trâmbiţate lozinci: „Legea românească este legea ortodoxă. Cine nu e ortodox, nu e român”.

Politica bisericească a patriarhului Justinian Marina a fost duplicitară şi nesinceră. Greco-catolicii întindeau mereu Ortodoxiei punţi de discuţie, de înţelegere, de dialog, dar Biserica Ortodoxă nu se putea desprinde de un imobilism oriental, balcanic, concretizat în slogane şi lozinci cum sunt cele de mai sus.

Într-un spirit de totală sinceritate s-a purtat, la 25 martie 1967, la Spitalul „Colentina” din Bucureşti, unde se afla internat episcopul Iuliu Hossu, o discuţie a acestuia cu prof. dr. S.A. Prunduş care l-a vizitat:

– Oare e bine, întrebă S.A. Prunduş, să rămânem în izolare şi să nu căutăm o punte de legătură?

– Împreună cu fraţii ceilalţi, răspunse episcopul, în primul memoriu din 1956 am cerut, ce e drept restitutio in integrum, dar şi atunci ca şi acum am spus: căutaţi o soluţie! Luaţi legătura cu Sfântul Scaun din Roma şi de comun acord aflaţi soluţia cea mai fericită. Un mare bărbat român, în legătură cu o problemă grea a spus: „Roma de aceea este Roma ca să găsească soluţia cea mai potrivită. Eu nu sunt nici anchilozat, nici fosilizat. Nu sunt străin de luarea legăturilor cu Roma prin Patriarhia din Bucureşti. Dar nu vezi că nu-i cu cine sta de vorbă? Nu reuşesc să se desprindă din prejudecăţile trecutului. Aceleaşi idei pline de venin şi ură se ventilează şi azi cu mai multă violenţă, de cei ce trec interesele majore ale poporului român prin prisma propriilor interese. Noi, în trecut, am declarat în senat că vrem unirea cu Biserica Ortodoxă Română, dar nu cu preţul ruperii noastre de Roma. Dacă noi, episcopii greco-catolici, suntem o piedică în calea reluării legăturilor irenice cu Roma, de dragul integrării Bisericii române în universalismul creştin, suntem gata să depunem cârjele episcopale şi să ne retragem la mănăstire, dar nu cu risipirea unui tezaur câştigat cu atâtea greutăţi”.

La propunerea ternarului de conducere al eparhiei de Cluj-Gherla şi cu aprobarea chiriarhului titular dr. Iuliu Hossu, încarcerat la Căldăruşani, preot prof. dr. S.A. Prunduş, provicar general episcopal I, a solicitat o audienţă Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina. Audienţa a avut loc la 18 august 1967. În consemnarea făcută după audienţă, S.A. Prunduş notează, printre altele: „Mi-am exprimat adânc durerea că ope-ra de întregire bisericească nu este desăvârşită şi rămâne incompletă, câtă vreme cei mai aleşi credincioşi şi preoţi, în frunte cu întreg episcopatul, au rămas în afara întregirii şi stăruie încă pentru înfiinţarea cultului greco-catolic. Ar trebui să fie găsită o soluţie ca toţi să fie alături de Preafericirea Voastră, să fiţi cu adevărat patriarhul tuturor românilor şi, sub îndrumarea şi oblăduirea Preafericirii Voastre, cot la cot şi cei din ţară cu cei din străinătate… cu tot devotamentul pentru naţiunea română. Preafericirea sa a înţeles dorinţa maselor, expusă de mine şi a răspuns foarte categoric:

– Aveţi răbdare! Eu nu spun că unirea e aproape, dar nici departe nu-i. Acum vine la noi Athenagora (patriarh al Constantinopolei, aderent al unirii Bisericilor, n.n.), apoi va veni Cardinalul König, pe urmă va merga Athenagora la Roma şi apoi vom merge şi Noi. Noi vom face unirea, iar teologii şi juriştii să-şi bată capul şi să rezolve schisma. Cum şi-au bătut capul să facă schisma în Biserică şi s-o alimenteze, acum să-şi bată capul s-o rezolve.

Profetice cuvinte şi pline de realism, continuă în consemnarea sa S.A. Prunduş. Rămâne însă să le vedem împlinite… rămâne să-l vedem pe Preafericirea sa, un român îmbrăţişat cu un latin, cu confratele său Paul al VI-lea peste mormântul Sfântului Apostol Petru, ca astfel să nu mai fie în sufletul nimănui nici un fel de rezervă şi lucrarea Sfântului Duh, sub binecuvântarea celor doi întâi-stătători, să fie anticiparea şi modelul unităţii întregii Biserici Creştine”.

Aşa s-ar fi putut termina procesul de întregire bisericească şi unitate sufletească a poporului român, să se găsească în comuniune sufletească toţi fraţii neamurilor neolatine, care, în afară de români, toate fac parte din Marea Biserică a lui Hristos în frunte cu Sfântul Apostol Petru, urmaşul Papei de la Roma.

La 3 iunie 1969, S.A. Prunduş a fost din nou primit în audienţă de Patriarhul Justinian Marina. Dar, de data aceasta, patriarhul a fost altul. Unirea, despre care a fost vorba la 18 august 1967, părea acum un lucru cu totul depărtat, iar patriarhul se considera prea bătrân pentru a ajunge să o vadă. Dovadă că, în contextul în care-şi trăia viaţa în vremea aceea, într-o dictatură politică atât de anticatolică, conducătorul Bisericii Ortodoxe Române n-a avut curajul pe măsura opiniilor sale intime şi nici concursul anturajului imediat, Sfântul Sinod, format în întregime din oameni ai regimului sau timoraţi de acesta, aşa că a preferat să continue şi el jocul după muzica zilei, în nota aceasta fiind declaraţiile făcute la 18 august 1971 în catedrala episcopală din Cluj, în drumul său spre Maramureş. Asemenea convertiri de la o „convingere” la alta, cu totul opuse, lasă să se întrevadă o lipsă de seriozitate în faţa problemelor majore ale vieţii Bisericii româneşti şi confirmă părerea episcopului Iuliu Hossu că Ortodoxia nu se poate desprinde de prejudecăţile trecutului.

La 26 mai 1973, Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită Papei Paul al VI-lea, la Vatican. Vizita a făcut să crească din nou speranţa în relegalizarea Bisericii Greco-Catolice. S-a observat o destindere în relaţiile autorităţilor statului cu clerul unit, în sensul unei toleranţe faţă de practicarea clandestină a cultului. Nu s-a admis oficierea publică a slujbelor Bisericii Române Unite, dar cele ce se săvârşeau prin locuinţe, chiar dacă aveau asistenţă de credincioşi, nu mai erau urmărite de securitate ca înainte. O scrisoare a episcopului român unit al Lugojului, Ioan Ploscaru, din 13 iulie 1975, adresată lui S.A. Prunduş, pe atunci provicar general episcopal I în conducerea eparhiei de Cluj-Gherla, arată că, în Cadrul Conducerii de stat, problemei Bisericii Române Unite i se dă o deosebită atenţie. P.S. episcop comunică lui A.S. Prunduş că, la 12 iulie 1975, a fost vizitat la Lugoj de către un ofiţer superior din cadrul Ministerului de Interne – Bucureşti, un colonel care, de la început, i-a dat a înţelege că n-a venit pentru „anchete”, ba mai mult chiar, ofiţerul a declarat că „vechile metode au fost abolite şi că felul în care a fost tratată Biserica Greco-Catolică, se recunoaşte, a fost o greşeală…” O parte din conversaţie a fost asigurarea că, în prezent, se recunosc meritele Bisericii Greco-Catolice până la desfiinţarea ei… Şi nici în intervalul de atunci şi până acum nu s-a dovedit nepatriotică. Punctul central şi revelator a fost afirmaţia hotărîtă că statul român doreşte „o Biserică puternică românească, indiferent cum s-ar numi”, ajungând la concluzia că unificarea din 1948 a eşuat. „Am înţeles că doreşte părerea noastră pentru o adevărată unire a Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă. Nu a exclus anumite legături cu Roma, anumite schimbări în Biserica Ortodoxă, precum şi eventuale conferinţe între reprezentanţii celor două Biserici”. PS episcop trage concluzia că, din discuţiile purtate, un lucru important s-a desprins: „persecuţia s-a terminat şi acum urmează faza dialogului”. Aceste lucruri au fost comunicate şi episcopilor diecezani.

Dar, din cele discutate şi sperate, nu s-a realizat decât o toleranţă oarecare în relaţiile statului cu Biserica Română Unită. Destinderea se datora, cu deosebire, activităţii şi luptei popoarelor pe plan internaţional prin conferinţele pentru securitate şi drepturile omului, începând cu cea de la Helsinki (1975), la care a participat şi Guvernul Român. Însă, chiar dacă regimul ateu, de stat, a început să privească problema Bisericii Române Unite într-un chip mai omenos, în schimb Biserica Ortodoxă Română a continuat să manifeste aceeaşi intransigenţă şi ostilitate. Potrivit propunerilor făcute mai de demult de către Patriarhul Constantinopolei, Athenagora, pentru iniţierea unui dialog doctrinar cu Roma, în vederea unificării Bisericii şi comuniunii depline, autocefaliile ortodoxe au condiţionat participarea lor la acest dialog, de a nu se face „prozelitism unit printre ortodocşi, iar acolo unde s-au desfiinţat Bisericile Unite să nu se mai încerce reînfiinţarea lor”. Dialogul a început încă din primăvara anului 1980 la Patmos şi Rodos în Grecia, iar Biserica Ortodoxă Română, prezentă şi ea cu o delegaţie la convorbiri, foarte interesată în problema „Bisericii Unite”, ţine mult ca această condiţie să fie respectată.

În faţa situaţiei nou-create trebuia, totuşi, găsită o modalitate pentru credincioşii Bisericii Române Unite pentru a-i scoate din ilegalitate şi a le da posibilitatea să-şi exercite cultul, nediscriminaţi, până la desăvârşirea unirii celor două mari ramuri ale Bisericii creştine care, mai devreme sau mai târziu, se va produce indubitabil, pentru a se împlini cuvintele Domnului „ca toţi să fie una” (Ioan XVIII-21), „o turmă şi-un păstor” (Ioan X-16). Venit în ţară, preotul Mircea Todericiu din Statele Unite ale Americii, a sugerat un „PROIECT DE MODUS VIVENDI” între preoţii Bisericilor Române Unite şi stat:

„Între părţi se stabileşte următoarea orânduire:

1. În înţelegere cu preotul local, preoţii Bisericii Unite pot să slujească la altarele bisericilor respective, după normele şi rânduiala bisericii (catolice) din ţară;

2. Pentru satisfacerea mulţumitoare a cerinţelor spirituale ale credincioşilor catolici, parohul locului poate folosi ajutorul şi asistenţa preoţilor respectivi;

3. Pentru a duce la o mai bună şi armonioasă împlinire a acestei orânduiri, pe lângă episcopiile existente se aşează un episcop titular al clerului respectiv;

4. Pentru a uşura un schimb şi mai prompt şi mai eficient de idei şi comunicări între stat şi Biserica Catolică, Preşedintele R.S. România să numească la Roma un reprezentant personal”.

Comentându-şi propunerile, Mircea Todericiu spune, între altele: „De bună seamă recunoaştem vastitatea problemei. În ceea ce propunem este «ceva» ce se poate face imediat pentru numărul preoţilor acestei «foste» Biserici; «ceva» ce taie craca de sub picioarele duşmanilor; «ceva» ce aduce împăcare printre români; «ceva» ce are în el sâmburele unei glorii mari pentru poporul român, o Biserică Catolică românească condusă de români pe pământ românesc. Preoţii Bisericii Române Unite recapătă recunoaşterea demnităţii lor, ca să se bucure din nou de splendoarea slujbelor publice, făcând acolo şi unde li se cere şi un pic de bine pentru sufletele care-i acceptă. Biserica Ortodoxă se eliberează de umbre şi poate, şi ea, păşi cu mulţumire printre unităţile internaţionale ale religiilor din lume. Statul român şi conducătorii lui câştigă atenţia şi bunăvoinţa Vaticanului, înţelegerea şi prietenia oamenilor lui în val-vârtejul vieţii internaţionale… Vaticanul va răsufla uşurat că România a făcut pasul cel dintâi, trecând peste pragul păgubitor al neînţelegerilor. Iar cu pacea şi înţelegerea dintre noi, Neamul se îndreptăţeşte şi la revendicarea drepturilor şi bunurilor care au fost o dată ale lui (Colegiul Pio Romeno din Roma, demnitatea de cardinal pentru unul din episcopi). Chiar începutul acestor împliniri ar fi de dorit să fie cât mai lipsit de zgomot”.

Propunerile preotului Mircea Todericiu n-au găsit nici un ecou, la nici una din părţile vizate.

Această neaşteptată stare de lucruri, precum şi sugestiile izvorîte din propunerile preotului Mircea Todericiu, l-au determinat şi pe canonicul Nicolae Pura, deţinătorul puterii de jurisdicţie din eparhia Cluj-Gherla, ordinarius, să ia atitudine faţă de situaţia Bisericii Române Unite în starea nou creată. El şi-a fixat gândurile şi şi-a cristalizat poziţia pe câteva pagini, într-o încercare intitulată SIC COGITO.

„Iată, spune Nicolae Pura, că începerea dialogului între Ortodoxie şi Catolicism a creat o situaţie nouă. Şi dacă vrem să facem ceva în problema Bisericii Române Unite e nevoie să ţinem cont de această situaţie”. Două erau la ora aceea realităţile crude în care se găsea Biserica Română Unită şi între care Nicoale Pura a vroit să intervină cu o soluţie intermediară:

1. Potrivit decretului de trecere în ilegalitate nr. 358 din 1 decembrie 1948, Biserica Română Unită a fost scoasă de pe arena vieţii publice româneşti;

2. Lupta dusă pentru „restitutio in integrum” timp de 32 de ani, pentru care şi-au dat viaţa şi au suferit martiriul episcopii şi atâţia preoţi şi credincioşi, nu a dus la nici un rezultat, Biserica ducându-şi viaţa, în continuare, în ilegalitate.

Ţinând cont că Sfântului Scaun, pentru participarea la marele dialog dintre Catolicism şi Ortodoxie, i s-a condiţionat păstrarea unei rezerve şi pasivităţi faţă de Bisericile Unite, îndeosebi faţă de cele suprimate din Europa de răsărit, printre care şi Biserica Greco-Catolică din România, Nicolae Pura a văzut rezolvarea de moment, provizorie, a ieşirii din ilegalitate şi a păstrării în acelaşi timp a disciplinei impuse de Roma prin rezerva acceptată, prin una din cele două soluţii pe care le-a propus:

1. „Una ar fi aceea care ar da posibilitatea greco-catolicilor să-şi practice credinţa lor catolică într-un cadru care să nu violeze condiţionarea dialogului teologic pentru unire… Iar această condiţie s-ar putea respecta prin practicarea provizorie a religiei catolice după ritul romano-catolic. Această practică nu ar însemna efectiv o trecere la ritul latin, căci după dreptul canonic, primirea tainelor, inclusiv a Botezului, nu-l face pe un greco-catolic «ipso facto» romano-catolic”. Soluţia e identică cu cea prezentată, încă din 1956, celor trei episcopi aşezaţi la Curtea de Argeş, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, acceptată iniţial de episcopii Hossu şi Bălan, dar abandonată în urma refuzului categoric al episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului. Nicolae Pura îşi susţine propunerea, deşi sunt enumerate de el însuşi o serie de obiecţiuni ridicate împotriva ei, cum ar fi primejdia maghiarizării, care, după Nicolae Pura, nu mai poate avea o şansă de reuşită, mai ales că liturghiile în rit latin s-ar celebra în limba română. Altă obiecţiune ar fi încălcarea clauzei de la Unirea din 1700 prin care s-a condiţionat că „legea să stea pe loc” şi la care N. Pura răspunde că, atunci, părinţii au confundat „legea” cu ritul, ceea ce azi nu mai stă în picioare, când nu numai preoţii ci şi credincioşii deosebesc ritul de credinţă.

2. În caz că formula de mai sus nu ar fi acceptabilă sau realizabilă, continuă N. Pura, din alte şi alte motive… ar mai rămâne o singură posibilitate şi anume aceea de a rămâne aşa cum suntem, în espectativa rezolvării (oarecând) acestei probleme prin efectuarea unirii tuturor… Şi această modalitate ar trebui să se stabilească la nivel înalt… E nevoie să ieşim din ilegalitate pentru a nu fi socotiţi cetăţeni de mâna a doua, ca urmaşi ai marilor bărbaţi ai Şcolii Ardelene, care au făcut «minunea resurecţiei neamului românesc»”.

Ca şi propunerile preotului Mircea Todericiu, la fel şi ale canonicului Nicolae Pura au rămas acte singulare de bună intenţie, negăsind ecou, cu deosebire la factorii de decizie, la episcopi, care nu au acceptat sub nici o formă încălcarea prohibiţiei stabilită de părinţii unionişti de la 1700. Biserica a continuat să-şi ducă viaţa în ilegalitate, însă, cum am arătat mai sus, tratată de la un timp din partea autorităţilor statului cu mai înţelegătoare toleranţă. Mai neînduplecată şi mai neîngăduitoare s-a arătat din nou ierarhia Bisericii Ortodoxe Române.

În 1981, când în Curia Romană, preotul român greco-catolic Traian Crişan, originar din eparhia de Cluj-Gherla, fiind numit secretar al Congregaţiei pentru canonizarea Sfinţilor, a fost hirotonit arhiereu şi ridicat la rangul de arhiepiscop, pentru că acesta este rangul prevăzut de canoanele Bisericii Romane pentru demnitatea respectivă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a considerat lezat şi a considerat actul consacrării, săvârşit de însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, ca un act de provocare la adresa Bisericii Ortodoxe Române, prin hirotonirea făcută pentru Biserica Română Unită care nu mai există, fiind integrată în Ortodoxie, şi a redactat un energic protest, semnalând Conducerii statului abuzul săvârşit de Roma papală. Într-o cuvântare rostită ulterior în cadrul unei Liturghii transmise din capela postului de radio Vatican, arhiepiscopul Traian Crişan a arătat că a fost înălţat la demnitatea de arhiepiscop pentru Curia Romană şi nu pentru Biserica Română Unită din ţară, fiind, deci, neavenit protestul Sfântului Sinod.

În tot timpul prigoanei, preoţii Bisericii Romano-catolice din Moldova au manifestat o deplină solidaritate cu fraţii lor din Biserica Română Unită ardeleană. Au primit în bisericile lor pe preoţii greco-catolici şi i-au făcut părtaşi la propria lor pastoraţie, încredinţându-le propriii lor credincioşi, mai ales în parohiile mari cu mai multe filiale, aşezând în unele filii, ca păstor sufletesc, un preot greco-catolic, cum a fost cazul preotului dr. Simion Chişiu, profesor la Academia de Teologie română unită din Cluj, care după eliberarea din puşcărie, a păstorit în Moldova până la sfârşitul vieţii (1988). În preajma marilor praznice, când cresc cerinţele spirituale ale credincioşilor, preoţii locali fiind puţini pentru a le putea satisface toate – pregătirea noilor generaţii de preoţi fiind şi acolo limitată de puterea politică – apelau la preoţii greco-catolici din Transilvania. Contactul uniţilor cu catolicii din Moldova a sporit de la o zi la alta, aşa că, la un timp, s-a ajuns ca la pelerinajul de la Cacica, judeţul Suceava, în ziua de 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, să participe zeci de mii de credincioşi, atât romano-catolici din Moldova cât şi uniţi din Transilvania.

Deşi toleranţa autorităţilor de stat a continuat, greco-catolicii văzând în ea o apropiată repunere în drepturi a cultului Bisericii Române Unite, aceasta nu s-a produs. În schimb, la cererea catolicilor de rit latin din Moldova, angajaţi în înteprinderile industriale din Transilvania, s-a introdus în mai multe oraşe ardelene, în câte o biserică romano-catolică, în duminici şi sărbători mari, o Liturghie de rit latin în limba română. La această Liturghie au participat, pe lângă catolicii moldoveni, foarte mulţi greco-catolici localnici.

La începutul prigoanei, în anii 50-60, pentru a-i forţa pe greco-catolici să treacă la Ortodoxie, li s-a pus în vedere preoţilor romano-catolici din Transilvania să nu acorde, sub nici o formă, asistenţă spirituală. Aşa că, în acei ani, morţii dintre credincioşii din rezistenţă au fost îngropaţi fără serviciu religios. Rostea întreaga asistenţă în cor câteva rugăciuni, intona câteva melodii din ritualul mortuar şi îi aşezau în mormânt. De acest fel de înmormântări fără preoţi au avut parte cu deosebire preoţii „nereveniţi” la Ortodoxie şi membrii familiilor lor. Dar n-au fost puţini nici credincioşii bătuţi de aceeaşi soartă, înhumaţi în acelaşi chip. Însă, odată cu destinderea internaţională, s-a accentuat şi pe plan intern toleranţa autorităţilor de stat. În acest context, credincioşii Bisericii Române Unite au început să apeleze la serviciile preoţilor romano-catolici locali, cu deosebire la săvârşirea slujbei de înmormântare. Unii dintre preoţii romano-catolici maghiari au răspuns pozitiv, săvârşind slujba înmormântării în rit latin, dar în limba română. E notoriu cazul preotului romano-catolic, dr. Iosif Denderle, din Cluj, care s-a identificat cu suferinţele greco-catolicilor şi a răspuns la toate chemările, motiv pentru care a fost supranumit „popa românilor”.

Pentru credincioşii care nu puteau asculta în nici un fel duminica sau în sărbători o liturghie catolică, li s-a recomandat să asculte Liturghia în limba română transmisă de postul de Radio Vatican, în cadrul căreia se rostea fie o omilie, fie o predică tematică instructivă. Această liturghie a fost mult timp onorată de prezenţa ierarhilor români uniţi din emigraţie, Episcopul Vasile Cristea şi Arhiepiscopul Traian Crişan.

Preoţi din emigraţie au început să facă vizite în ţară, iar preoţii din ţară au făcut vizite în străinătate, îndreptându-se cu deosebire spre Cetatea Eternă, Roma. Acolo au prezentat Sfântului Părinte omagiile credincioşilor Bisericii Române Unite şi au trecut prin capela postului de radio Vatican unde au liturghisit şi au rostit un cuvânt de învăţătură şi de mângăiere pentru fraţii din ţară, întărindu-le convingerea că suferinţele au un sfârşit. Din păcate, preoţii din emigraţie, în vizită în ţară, erau consideraţi spioni ai imperialismului şi urmăriţi de oamenii securităţii pas cu pas, chiar cei veniţi în probleme oficiale nu scăpau de însoţitorul „binevoitor” al Departamentului Cultelor, de la sosirea în ţară şi până la trecerea din nou a frontierei. Nu mai puţin neplăcute au fost şi vizitele preoţilor din ţară în străinătate, fiind şi ei suspectaţi, de către unii din propriii lor fraţi din diasporă, ca elemente puse în slujba securităţii comuniste din România. Mai amintim aici o Liturghie greco-catolică pe lună – în a treia duminică – transmisă de postul de radio Europa Liberă, o reuşită înregistrare efectuată în biserica română-unită din Roma de pe timpul păstoririi Mons. Aloisie L. Tăutu, însoţită totdeauna de un cuvânt de învăţătură, rostit de regulă de Mons. Octavian Bârlea, superiorul Bisericii Române Unite din Germania. Emiterea ambelor liturghii, atât de la Vatican cât şi de la München, continuă şi azi.

Odată cu venirea în fruntea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în anul 1985 a lui Mihail Gorbaciov, care a zdruncinat sistemul comunist de guvernare din toate încheieturile, concretizând noua directivă politică, de destindere internă şi internaţională, în două noţiuni care au făcut înconjurul lumii, glasnost şi perestroika, în traducere transparenţă şi restructurare, autorităţile comuniste româneşti au devenit şi mai tolerante cu Biserica Română Unită, mai ales că au constatat că „unificarea” bisericească din 1948 nu a adus ţării nici un aport politic, ci a fost una din cauzele care au contribuit la ştirbirea prestigiului ce l-ar fi dorit regimul pe plan internaţional. În noile împrejurări, Biserica Română Unită a început a-şi regrupa credincioşii la servicii religioase publice proprii, deşi neautorizate, îndeosebi la oraşe, săvârşite atât în încăperi mai mari, luând naştere diferite capele, cât mai ales în aer liber, în curţi încăpătoare, concelebrând în sobor zeci de preoţi, de multe ori cu participarea unuia dintre episcopi şi în asistenţa a sute, uneori a mii de credincioşi. Reclamaţiile făcute în continuare de reprezentanţii Ortodoxiei la autorităţi au început să rămână fără ecou. Înmormântările credincioşilor greco-catolici devin adevărate manifestaţii ale Bisericii însăşi. Nu se mai face apel la preoţii romano-catolici. Servesc preoţii uniţi în sobor. La unele înmormântări numărul preoţilor concelebranţi a trecut de 40, unii îmbrăcaţi în toate odăjdiile, cei mai mulţi însă numai cu epitrahile. Acelaşi număr de concelebranţi şi la liturghiile arhiereşti. Un merit deosebit în desfăşurarea acestor manifestări ale Bisericii Române Unite revine IPS Alexandru Todea, actualul mitropolit, care, ori de câte ori i s-a cerut, a celebrat liturghii ahiereşti publice, înconjurat de un mare sobor de preoţi. La fel a participat la multe înmormântări, fie de preoţi, fie de mireni fruntaşi. În cuvântările rostite cu aceste ocazii, înaltul ierarh stăruia cu deosebire asupra rolului Bisericii Române Unite în viaţa neamului românesc, grupând de la o zi la alta tot mai multe suflete pentru cauza Bisericii martire, fiind deosebită afluenţa de intelectuali, oameni de ştiinţă, de cultură şi artă, fii ai Bisericii Române Unite şi nu puţini ai Bisericii Ortodoxe şi ai altor culte.

Una dintre problemele greu de rezolvat în timpul persecuţiei a fost regenerarea şi completarea cadrelor preoţeşti. Deşi chemări, atât la preoţie cât şi la monahism, au fost multe, au putut fi valorificate cu greu, fiindcă nu putea fi nimeni hirotonit fără instrucţia teologică minimă necesară şi fără o minuţioasă verificare a chemării la Sfânta Taină a Preoţiei sau la îmbrăţişarea monahismului, pentru a nu pătrunde în cler duşmanul ateu, orânduirea comunistă fiind foarte abilă în a pătrunde în cele mai tainice şi intime structuri sociale, cu deosebire a cultelor religioase, pentru a le descoperi activitatea şi a le compromite. Încă în perioada anilor 50, când persecuţia continua cu aceeaşi duritate şi teroare cum a început în anul 1948, la Cluj funcţiona o şcoală de învăţământ teologic greco-catolic, în care erau pregătiţi clandestin tineri pentru preoţie. Din sentinţa Tribunalului militar Cluj, nr. 288 din 9 iulie 1959, rezultă că Teologia greco-catolică clandestină era condusă de inculpaţii Augustin Prunduş, fost profesor de Teologie şi călugărul bazilian Leon Iulian Manu, fost stareţ al mănăstirii Nicula, precum şi călugărul Iosif I. Bal. Au fost descoperiţi urmând pregătirea teologică tinerii Ioan Sabău, Laurenţiu V. Crişan şi Ioan Micu, toţi călugări, „studiind diferite tratate teologice, urmând ca apoi să fie examinaţi şi a primi calificativul”. Numiţii au început studiile încă din 1953. În toamna anului 1955 au depus examenele din „Dogmatică” şi „Porunci” (Teologia Morală). Au fost condamnaţi atât profesorii, cât şi cursanţii la ani grei de temniţă. Condamnările nu i-au descurajat nici pe profesori şi nici pe cursanţi. Cursurile teologice au luat un deosebit avânt după anul 1964, când supravieţuitorii s-au întors din închisori. Se ţineau – în continuare clandestin – sub îndrumarea vicarului general episcopesc şi ordinarius Nicolae Pura, fost rector al Academiei de Teologie Română Unită din Cluj până în anul 1948. Între profesorii de mai târziu mai menţionăm pe canonicii Cosma Avram, Grigore Strâmbu, profesorii de Teologie Eugen Popa, Gavril Pop, Liviu Pandrea, toţi trei de la Academia Teologică din Blaj, precum şi câţiva preoţi, ca Ion Vasile Botiza, Pantelimon Aştelean, Ioan Roşu ş.a. Întrucât în timpul persecuţiei Biserica Română Unită a fost trecută în ilegalitate, preoţia greco-catolică în calitate de funcţie socială, de profesie, nu putea asigura nimănui existenţa, fiindcă ierarhii hirotonitori nu puteau acorda nici un beneficiu producător de venit nimănui, o biserică sau o parohie, acestea fiindu-i răpite Bisericii Române Unite de către Stat încă din 1948 şi acordate Bisericii Ortodoxe Române. Fiecare candidat la preoţie avea asigurată existenţa cu o altă profesie, în virtutea căreia era angajat în câmpul muncii şi, deci, era beneficiarul unui salar. Aşa se explică faptul că preoţii greco-catolici, hirotoniţi după anul 1948, fireşte clandestin, au îmbrăţişat preoţia numai din pură chemare de a-l sluji pe Dumnezeu, cu riscul suportării prigoanei. Astfel, Biserica Română Unită a ajuns să aibă preoţi ingineri (din toate specialităţile: electronişti, electromecanici, mecanici agricoli, constructori), medici, stomatologi, asistenţi medicali, avocaţi, jurisconsulţi, economişti, pictori etc., precum şi muncitori din toate branşele. Încă înainte de repunerea Bisericii în legalitate au fost trimişi pentru studii superioare teologice în străinătate, la Roma, tineri din eparhiile Provinciei Mitropolitane, mulţi dintre ei recrutaţi dintre cei cu diplome universitare, trecuţi peste frontieră cu paşaport de turişti, participanţi la excursii din care nu s-au mai întors.

Ieşiţi din închisoare în anul 1964, după atâţia ani de teroare şi urmăriţi în continuare de organele aparatului de represiune, ierarhii Bisericii Române Unite, până s-au acomodat noilor condiţii de viaţă, au acţionat dispersat şi activitatea lor nu a fost unitară. Fiecare dădea clerului şi credincioşilor săi îndrumările care le credea de cuviinţă. Refacerea autorităţii unitare a Bisericii a avut loc abia în anul 1985. La 30 aprilie 1985, cu ocazia funeraliilor Episcopului Ioan Dragomir al Maramureşului, decedat la 25 aprilie, episcopii şi ordinarii eparhiilor Provinciei Mitropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş „au hotărît şi s-a acceptat ca Episcopul Alexandru Todea, Administratorul Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş… să conducă Biserica Română Unită până la altă prevedere canomică”. La 14 martie 1986, „Corul Episcopilor şi Ordinarilor Provinciei Mitropolitane de Alba Iulia şi Făgăraş, întruniţi în conferinţă episcopală, analizând situaţia în care se găseşte Biserica Română Unită, după aproape 32 de ani de la scoaterea ei de pe arena vieţii publice, în vederea unei mai adecvate remedieri, însărcinează şi, Excelenţa Sa Alexandru Todea, vlădica Blajului, acceptă să preia sarcina de Mitropolit al Bisericii Române Unite, cu toate drepturile şi îndatoririle prevăzute de Conciliile noastre Provinciale şi de normele canoanelor universale în vigoare”.

Această alegere, atât de necesară unităţii Bisericii, a fost comunicată Sfântului Scaun Apostolic al Romei. A şi fost pomenit o dată „Înalt Preasfinţitul Mitropolit Alexandru” la o Liturghie românească transmisă din capela postului de radio Vatican, duminică, 6 aprilie 1986. Dar, pentru a nu se da ocazie de sminteală Ortodoxiei româneşti, în continuare, la Liturghia transmisă de postul de Radio Vatican, Mitropolitul Alexandru Todea a fost pomenit întâiul între „episcopii noştri”.

Din păcate, alegerea a ridicat şi unele – e drept foarte puţine – glasuri ale preoţimii unite din diasporă, împotriva reorganizării Bisericii, pe motivul că trebuia aşteptat până la normalizarea vremurilor, când se va putea aplica regulamentul de alegere a mitropolitului de către cei 100 de electori, 60 din arhidieceză şi câte 10 din fiecare eparhie sufragană. Dimpotrivă, dacă această alegere ar fi avut loc mai înainte, nu s-ar fi întâmplat – ceea ce a provocat-o îndeosebi -, hirotonirea întru episcopi, unilaterală şi necanonică, făcută sub o nefastă influenţă de către episcopul Ioan Dragomir al Maramureşului, fără a încunoştinţa pe ceilalţi episcopi greco-catolici şi fără aprobarea Sfântului Scaun, cu câtva timp înaintea morţii sale, a trei preoţi, unul din eparhia de Cluj-Gherla, Emil Riti, al doilea din eparhia Maramureşului, Octavian Cristian alias Găinaru şi al treilea Iustin Paven din Vicariatul Vechiului Regat cu reşedinţa la Bucureşti. Acest fapt ar fi putut provoca o schismă în Biserică, dacă nu s-ar fi luat la timp măsurile de rigoare, fiind opriţi cu desăvârşire de la exercitarea puterii ordinului sau a jurisdicţiei episcopale. Între timp, Octavian Cristian a încetat din viaţă.

Aşadar, data de 14 martie 1986 trebuie socotită ziua în care a încetat vacanţa scaunului mitropolitan al Bisericii Române Unite, intervenită la 5 iulie 1941 prin decesul Mitropolitului Alexandru Nicolescu. Rescriptul papal de la 12 martie 1990 al Papei Ioan Paul al II-lea confirmă şi consfinţeşte de drept alegerea IPS Alexandru Todea, din 14 martie 1986, în împrejurări anormale, în condiţii de ilegalitate şi clandestinitate, îi acordă titlul de „arhiepiscop” şi-l dezleagă de titlul formal de „episcop de Cezaropolis”... „Nici nu putem face altfel, Venerabile Frate, se spune în rescriptul papal, decât să îndreptăm spre Tine inima Noastră frăţească. Eram în perfectă cunoştinţă de faptul că, şi până acuma, ai dat strălucire mărturiei catolice. Drept care, Te socotim potrivit şi în stare să îndeplineşti cu vrednicie cele viitoare spre folosul Bisericii”. Nu este deci o numire în afara tradiţiei şi prevederilor Conciliilor Provinciale ale Bisericii Române Unite, ci o confirmare a alegerii făcute, desigur în condiţii de restrângere a electoratului, conferinţa episcopatului fiind atunci singura posibilă.

La 31 iulie 1987, Silviu Augustin Prunduş, deţinătorul puterii ordinariale, de jurisdicţie, Ordinarius al eparhiei de Cluj-Gherla, fiind prea solicitat de problemele monahale, numitul făcând parte şi din conducerea provincială a Ordinului monahal al „Sfântului Vasile cel Mare” din România, a renunţat la demnitatea de Ordinarius şi a predat puterea de jurisdicţie diecezană Mitropolitului Alexandru Todea, care, preluând-o, şi-a constituit vicar diecezan pentru eparhia Cluj-Gherla pe Pr.prof. Tertulian Langa, fost până atunci vicar general eparhial II. Pr. Silviu Aug. Prunduş a rămas, în continuare, membru al Capitulului diecezan.

În celelalte eparhii, de la decretul de graţiere din 1964 şi până la Revoluţia din 1989, puterea ordinară de jurisdicţie a fost deţinută după cum urmează:

La Oradea eparhia a fost administrată de către episcopul auxiliar Iulius Hirţea până în 1978, când a încetat din viaţă (la 28 iunie 1978). A urmat ordinarius canonicul Coriolan Tămăian, între 1978-1989 când, încetând şi el din viaţă, a fost urmat de profesorul Vasile Hossu, care, în 1990, va deveni episcopul titular al eparhiei.

La Lugoj puterea de jurisdicţie a deţinut-o episcopul auxiliar Ioan Ploscaru.

În eparhia Maramureşului, cu sediul la Baia Mare, jurisdicţia a avut-o episcopul auxiliar Ioan Dragomir până la 25 aprilie 1985, când a încetat din viaţă. După moartea sa, un timp puterea ordinară a fost disputată cu dizidenţa amintită mai sus, până la intervenţia hotărîtă a Mitropolitului Alexandru Todea, când jurisdicţia i-a fost acordată preotului Lucian Mureşan, din 1990 devenit şi el titularul eparhiei.

Aşadar, dintre cei 6 episcopi auxiliari, hirotoniţi între anii 1948-1950, titulari ai unor eparhii dispărute, trei s-au stins din viaţă în timpul persecuţiei, unul în penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, Tit Liviu Chinezu, auxiliar pentru Vicariatul arhidiecezan al Vechiului Regat, în 1955; şi doi după eliberarea acordată prin decretul de graţiere din 1964, Iuliu Hirţe al Oradei în 1978 şi Ioan Dragomir al Maramureşului în 1985. Roma nu a mai încuviinţat alte numiri de episcopi, grijulie să nu pătrundă în ierarhie duşmani ai credinţei, oameni din structurile statului ateu, restricţie la care va renunţa după Revoluţia din 1989.

Dăm mai jos succinte biografii ale celor trei episcopi auxiliari dispăruţi în timpul persecuţiei (1948-1989):

EPISCOPUL AUXILIAR Dr. TIT LIVIU CHINEZU (1904-1955). S-a născut în anul 1904 în comuna Huduc, azi Maioreşti, judeţul Mureş, unde tatăl său era preot. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar studiile medii la Gimnaziul săsesc din Reghin, clasele I-III, la Liceul românesc din Reghin cls. IV-VI şi la Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj, cls. VII-VIII (azi XI-XII), distingându-se printre cei mai buni elevi.

La liceul din Blaj s-a impus atât în faţa colegilor cât şi a profesorilor, printr-o inteligenţă desăvârşită, hărnicie şi modestie, dovedind întotdeauna o exemplară purtare morală. Ca elev în clasa a VIII-a de liceu (azi a XII-a), a prezentat la societatea de lectură a elevilor o lucrare cu conţinut filosofic. Nimeni n-a avut curajul să se ridice să-l critice. Lucrarea certifica un bun gânditor în devenire şi a fost elogiată de profesorul Ştefan Pop, conducătorul societăţii.

Foarte prietenos. Nu supăra pe nimeni. A legat o deosebită pritenie cu colegul său, mai târziu Episcopul Ioan Suciu, fiind două firi asemănătoare, modeşti, sârguincioşi şi inteligenţi, prietenie care a durat până la moarte.

În toamna anului 1925, primit în clerul tânăr al Arhidiecezei, a fost trimis la studii teologice la Roma, la Colegiul „Sf. Atanasie”, unde a dovedit aceeaşi stăruinţă, atât în studii cât şi în viaţa spirituală. După câţiva ani de studii, şi-a exprimat dorinţa, împreună cu Ioan Suciu, de a intra într-un ordin călugăresc, la Iezuiţi sau la Dominicani, dar n-au intrat. În anul 1930 a fost hirotonit preot. Întorcându-se acasă în anul 1931, de început T.L. Chinezu a fost numit profesor de religie şi director spiritual la Şcoala Normală de băieţi din Blaj. În 1937 a fost trecut profesor la Academia de Teologie din Blaj la catedra de Apologetică. Mai târziu a ajuns rector al Seminarului teologic blăjan.

Tit Liviu Chinezu, gânditor de elită, a iniţiat în Blaj un puternic curent de susţinere a filosofiei tomiste, organizând cursuri de iniţiere în această filosofie, urmate de un mare număr de cursanţi, clerici şi mireni, mulţi profesori de la şcolile blăjene, dar şi intelectuali din alte profesii. În acest scop a tradus din limba franceză Introducere în filosofie a lui Jacques Maritaine, dar declanşându-se războiul al doilea mondial nu a reuşit să o tipărească. A tipărit pe spesele sale meditaţiile pentru tineret Face ŕ la Vie (Înfruntă viaţa). A publicat numeroase articole cu conţinut pedagogic prin ziarele şi revistele blăjene: „Unirea”, „Cultura Creştină”, „Blajul” etc. Apropiaţii lui spun că ar fi început Viaţa şi doctrina Sfintei Tereza d’Avilla şi alte lucrări, ale căror manuscrise n-au fost încă scoase la iveală. Faţă de Sfânta Tereza d’Avilla avea o deosebită devoţiune. În penitenciarul din Sighet, unde a fost închis şi el, nutrea speranţa că dacă-şi va redobândi libertatea va încerca să facă un pelerinaj la mormântul acestei sfinte.

În 1947 a fost transferat protopop districtual la Bucureşti.

În 28 octombrie 1948 a fost arestat şi închis odată cu ceilalţi membri ai clerului superior greco-catolic, dus la Mănăstirea Neamţ, la Mănăstirea Căldăruşani şi apoi la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 3 decembrie 1949, în detenţie, clandestin, a fost consacrat episcop, la Mănăstirea Căldăruşani.

În închisoare s-a purtat eroic. Pus în condiţii foarte grele de viaţă, într-o bună zi s-a îmbolnăvit grav şi a început să scuipe sânge, dar a rămas neclintit în convingerile sale. Nu a avut parte de nici un fel de asistenţă medicală. Izolat de ceilalţi, după cinci zile de agonie, într-o celulă cu fereastra deschisă, în gerul unei ierni foarte grele, aproape îngheţat, în după-amiaza zilei de 15 ianuarie 1955, tocmai când se trăgea clopotul de vecernie la biserica romano-catolică din Sighet, a încetat din viaţă. A fost îngropat în acelaşi cimitir părăsit de pe malul Izei, Cimitirul Săracilor, în care a fost înhumat şi prietenul său de o viaţă, episcopul Ioan Suciu.

EPISCOPUL AUXILIAR IULIU HIRŢEA (1914-1978) al eparhiei Oradea. S-a născut în anul 1914, în comuna Vinţere, fiind fiul unui muncitor de la Căile Ferate din staţia Holod, judeţul Bihor.

Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, iar studiile medii la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, pe care l-a absolvit în anul 1931, când a promovat cu succes examenul de bacalaureat. De altfel, în tot cursul liceului a fost clasificat în fruntea promoţiei sale. Primit în acelaşi an în clerul tânăr al eparhiei Oradea, după un an de studii la Academia de Teologie Română Unită din localitate, profesorii de la academie l-au recomandat Episcopului Valeriu Traian Frenţiu pentru a fi trimis la studii teologice superioare. A fost trimis la Roma. După ce a promovat doctoratul în Teologie cu calificativul suprem „summa cum laude” a mai zăbovit în Cetatea Eternă pentru aprofundarea studiilor biblice, urmând în acest scop cursurile Institutului Biblic până la absolvire. A revenit în ţară tocmai când Diktatul de la Viena din 30 august 1940 despărţea în două dieceza de Oradea, aşa că, în loc să ocupe o catedră la Academia de Teologie, a fost nevoit să se oprească la Beiuş, în calitate de secretar episcopesc al lui Valeriu Traian Frenţiu, chiriarhul diecezan, care a fost expulzat şi silit de ocupanţii horthyşti să-şi stabilească reşedinţa la Beiuş.

Cât timp a petrecut la Beiuş s-a distins printr-o deosebită activitate culturală, educativă şi religioasă, desfăşurată cu deosebire în mijlocul tinerimii, devenind foarte curând cunoscut şi apreciat. „Posesor al unui bogat bagaj de cunoştinţe din toate domeniile, folosind în expunerea ideilor un limbaj atrăgător, a ajuns în curând să fie solicitat de diferite societăţi culturale şi religioase pentru a ţine în cadrul lor conferinţe şi exerciţii spirituale. Avea o putere deosebită de a atrage în jurul său lumea şi a o captiva prin modul în care expunea lucrurile”.270)

În anul 1945, imediat după trecerea frontului şi alungarea ocupanţilor horthyşti, pr. Iuliu Hirţea, a fost adus la Oradea şi numit director spiritual al Academiei de Teologie şi, concomitent, profesor titular la catedra de Ascetică şi Mistică şi la limba ebraică, precum şi suplinitor al catedrei de Teologie Dogmatică, titularul fiind ridicat de horthyştii în retragere şi internat în lagărul de la Szolnok. „Cursurile lui au fost urmărite cu multă atenţie şi plăcere de toţi, căci expunerea era nu numai frumoasă, dar şi foarte clară şi, deci, cele predate uşor de reţinut”.271) Activitatea desfăşurată de pr. profesor Iuliu Hirţea, atât în cadrul Academiei de Teologie cât şi în afara ei, a atras atenţia autorităţilor comuniste represive, care, după o conferinţă publică ţinută cu ocazia Duminicii Misionare, l-au arestat şi l-au ţinut închis 15 luni, fără a fi judecat şi condamnat. A fost eliberat abia la începutul lunii februarie 1949, după ce Biserica Română Unită fusese deja trecută în ilegalitate prin decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948. Ieşit din închisoare i s-a adus la cunoştinţă dispoziţia lăsată de episcopul Valeriu Traian Frenţiu înainte de a fi arestat, ca pr. Iuliu Hirţea să fie consacrat episcop auxiliar, să administreze şi să conducă dieceza în lipsa lui. Din supunere a acceptat, deşi episcopatul îi întrerupea munca de câţiva ani şi visul de a da Bisericii Române Unite o ediţie integrală, critică, a Sfintei Scripturi, valorificând astfel cursurile de specializare postuniversitare urmate la Institutul Biblic din Roma. A fost consacrat episcop la 28 iulie 1949, în clandestinitate. Ocupându-se de administrarea eparhiei şi desfăşurând cu deosebire un apostolat printre credincioşi, pentru ajutorarea preoţilor cu familii grele, numeroase, ameninţaţi cu apostazia, a fost din nou arestat şi condamnat, în 6 iulie 1953, la ani grei de temniţă şi purtat dintr-o închisoare în alta până în anul 1964, când a fost pus în libertate în baza decretului de graţiere generală a deţinuţilor politici.

Revenit la Oradea cu sănătatea şubrezită de anchetele securităţii şi chinuitoare barbarii de neuitat, născocite de teroarea comunistă pentru lichidarea „duşmanului de clasă”, precum şi reluarea şi exercitarea în clandestinitate a jurisdicţiei episcopale, s-a stins din viaţă la 28 iulie 1978, amintirea lui fiind consemnată pe crucea de la căpătâi, aşezată de supravieţuitorii care l-au stimat şi iubit, prin inscripţia: „IULIU HIRŢEA, episcop, 1914-1978”.

EPISCOP AUXILIAR Dr. IOAN DRAGOMIR (1905-1985) al Maramureşului. S-a născut la 11 octombrie 1905 în comuna Ariniş, judeţul Maramureş, într-o familie de ţărani.272)

Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, iar studiile liceale la Zalău şi Baia Mare. Cu înclinări de mic spre cele sfinte şi încurajat de mama sa, după liceu a urmat studiile teologice la Gherla, după care a mai rămas câţiva ani tot acolo, ca profesor şi pedagog. Hirotonit preot celib, între anii 1932-1934 a funcţionat ca preot în parohiile Coştiui, Hoteni şi Ocna Şugatag. Oferindu-i-se posibilitatea să fie trimis la studii teologice superioare, a plecat bucuros la Strassbourg, dar, din motive de sănătate, a fost nevoit să revină în ţară înainte de terminarea studiilor. Refăcut după boală, le-a continuat, fiind din nou trimis în străinătate, de data aceasta la Roma, de unde s-a întors doctor în Teologie. A fost numit protopop districtual şi paroh la Satu Mare, precum şi canonic al Capitulului eparhial din Baia Mare. În perioada ocupaţiei horthyste, cu toate că a fost urmărit, ameninţat şi prigonit, a desfăşurat o vie activitate pastorală şi a fost un neînfricat apărător al intereselor româneşti din zonă. După alungarea armatelor ocupanţilor horthyşti şi eliberarea Transilvaniei de Nord, protopopul Ioan Dragomir din Satu Mare, în fruntea acţiunii de reorganizare a vieţii culturale naţionale, ca şi a culturii religioase, are meritul de a fi redeschis toate şcolile româneşti din acea parte a ţării, implicându-se personal în activitatea didactică. Adevărat adept al unui învăţământ riguros, ştiinţific şi disciplinat, a fost foarte exigent cu încadrarea personalului didactic, cerând ca acesta să slujească atât intereselor românismului, cât şi ale moralei creştine, atât de solid ancorată în fiinţa Bisericii Române Unite.

Inaugurarea regimului comunist l-a supus unei urmăriri şi unei prigoane îndârjite şi barbare, îndeosebi odată cu declanşarea acţiunii de trecere la Ortodoxie. O perioadă de timp a stat ascuns în podul şurii la Ariniş, de unde, într-o noapte, îmbrăcat în haine ţărăneşti, a plecat la gara Ulmeni-Sălaj şi, de acolo, a luat trenul spre Bucureşti. În memoriile sale, episcopul povesteşte cum a fost recunoscut de unul dintre consătenii săi, căruia, ca să tacă i-a dăruit o însemnată sumă de bani. Dar omul, mergând la cârciumă şi îmbătându-se, s-a lăudat că a primit banii de la „popa Dragomir”. Acesta, ajutat de Cel de Sus, a ajuns cu bine la Bucureşti, unde a trăit mult timp ascuns la Nunţiatura Apostolică. Acolo, în anul 1950, a fost consacrat episcop de către Nunţiul Apostolic O’Hara. Dar n-a trecut mult timp şi, plecat de la Nunţiatură, care şi-a închis porţile în urma ruperii legăturilor diplomatice dintre România şi Vatican, Episcopul Ioan Dragomir a fost prins, arestat, condamnat, purtat dintr-o închisoare în alta şi supus anchetelor regimului de teroare comunistă şi corvezilor de tot felul. A scăpat abia în anul 1964, în baza decretului de graţiere a condamnaţilor politici, în care au fost încadraţi şi membrii clerului Bisericii Române Unite deţinuţi. S-a întors la Ariniş unde îl credeau mort după lipsa ştirilor despre el atâţia ani de prigoană. Cu tot riscul, şi-a reluat activitatea dinainte de arestare, acum cu autoritatea ierarhului. În discuţiile purtate în timpul persecuţiei pentru îmbrăţişarea vremelnică a ritului latin, el s-a opus cu hotărîre. A hirotonit mulţi preoţi pregătiţi în clandestinitate. Împreună cu ceilalţi episcopi a colaborat la redactarea şi înaintarea mai multor memorii, adresate Conducerii de Stat pentru scoaterea din ilegalitate a Bisericii Române Unite. Din păcate, spre sfârşitul vieţii, grav bolnav, s-a lăsat influenţat de unii din apropierea sa şi a consacrat necanonic, de unul singur, fără a consulta pe ceilalţi episcopi ai Bisericii Române Unite şi fără aprobarea Sfântului Scaun, esenţial necesară, pe cei trei episciopi dizidenţi: E. Riti, I. Paven şi O. Cristian, despre care s-a vorbit mai sus.

Ioan Dragomir a încetat din viaţă la Bucureşti, la 25 aprilie 1985, după o lungă şi grea suferinţă, şi a fost înmormântat în cimitirul satului natal, Ariniş, lângă părinţii săi, aşa cum i-a fost dorinţa. La înmormântarea care a avut loc într-o perioadă de relativă relaxare, cu un început de toleranţă din partea autorităţilor comuniste, a participat un mare număr de preoţi, în frunte cu episcopii rămaşi în viaţă, Alexandru Todea, Ioan Chertes şi Ioan Ploscaru. Călugări, călugăriţe, credincioşi din toată eparhia Maramureşului, precum şi din celelalte părţi ale ţării, l-au condus la locul de veci. Caracterizarea făcută de IPSS Alexandru Todea episcopului Ioan Dragomir scoate în evidenţă meritele acestuia, spunând printre altele: „A fost un stâlp unde a trebuit să sprijinească, stâlp al credinţei, stâlp al răbdării, stâlp al naţiunii noastre, al iubirii faţă de toate neamurile, stâlp al împărăţiei lui Hristos, pe care-l doreşte Sfântul Părinte, urmaşul lui Petru în veacul nostru”.

Papa Ioan Paul al II-lea a trimis – prin Cardinalul Agostino Cassaroli – preoţilor şi credincioşilor români uniţi din dieceza de Maramureş, o telegramă de condoleanţe, anunţând totodată că Sfântul Părinte a celebrat o Sfântă Liturghie pentru sufletul ierahului decedat, trimiţându-i şi binecuvântarea apostolică, pe care a extins-o la toţi credincioşii din România.

Cu Ioan Dragomir, numărul episcopilor greco-catolici care s-au stins din viaţă în timpul persecuţiei comuniste, s-a ridicat la 9 (nouă), din totalul de doisprezece ierarhi.

 



Sursa:bru.ro