De fratele Alois
Motivul care a dus în secolul al XX-lea la naşterea ecumenismului a fost acela de a evita o competiţie confesională în misiune. Astăzi perspectiva este diferită: fiind creştini, suntem capabili să mergem împreună cu diferenţele noastre pentru a fi ferment de pace în omenire? Pentru ajuta omenirea să fie o singură familie, putem arăta că unitatea este posibilă respectând pluralismul? La apropierea celui de-al cincilea centenar al Reformei, cred că este fundamental să aprofundăm această reflecţie.
Diversitatea Bisericilor este uneori văzută ca o oportunitate pentru a ajunge la cel mai mare număr posibil de persoane. Fără nicio îndoială, noile comunităţi care au apărut în istorie sau care apar astăzi răspund la aspiraţiile persoanelor care-l iubesc cu sinceritate pe Cristos. Dar nu putem uita că, prin crucea sa şi învierea sa, Cristos ne-a unit într-un singur trup. De atunci nu există nimic care să poată justifica într-adevăr luările noastre de distanţă unii de alţii.
O atitudine gentilă ascunde, uneori rău, judecăţile reciproce şi refuzul de a se reconcilia. Dialogurile oficiale merg înainte, dar se întâmplă şi că subtilităţile teologice folosesc pentru a justifica despărţirile. Ori, tinerilor în mod deosebit - şi la Taizé putem mărturisi asta - le este sete de sens şi de orientare. Nu putem să le mai oferim îndelung confuzia diviziunilor noastre.
Creştinii sunt puşi în faţa acestei exigenţe: comuniunea dintre toţi cei care-l iubesc pe Cristos se poate stabili numai dacă se respectă diversitatea celuilalt; dar poate oferi o adevărată orientare numai dacă este vizibilă. Avem nevoie de un nou punct de plecare pentru a înainta spre o asemenea diversitate reconciliată.
Prea des punctul de plecare a fost analizarea diviziunilor. Probabil într-o fază preliminară acest lucru era necesar. Însă punctul de plecare trebuia să fie Cristos, care nu este împărţit. Dietrich Bonhoeffer scrie: "Numai prin Isus Cristos suntem fraţii unii cu alţii (...). Numai prin Cristos ne aparţinem unii altora, dar prin Cristos apartenenţa noastră reciprocă este reală, integrală şi pentru veşnicie".
Să luăm acest punct de plecare! Cristos înviat reuneşte într-o singură comunitate bărbaţi şi femei din orice orizont, limbă şi cultură, şi chiar naţiuni duşmane. Este un punct de plecare care-i obligă pe creştini să caute comuniunea lor vizibilă.
Din asta derivă o propunere: Bisericile n-ar trebui oare să îndrăznească să se pună sub unul şi acelaşi acoperiş, sau sub unul şi acelaşi cort, încă înainte ca să fi fost găsit un acord cu privire la toate chestiunile teologice? Asta înseamnă înainte de toate că trebuie să ne rugăm împreună mai obişnuit, nu numai o dată pe an sau în mod cu totul excepţional! Să ne primim mai des. Comunităţile noastre locale, de diferite confesiuni, ar avea mult de primit unele de la altele. Am putea chiar să ne obişnuim să facem mai multe lucruri posibile împreună şi să nu facem nimic fără a ţine cont de ceilalţi? Recentul sinod al Bisericii protestante unite din Franţa la Nancy a oferit un exemplu în acest sens, ţinând cont de dimensiunea ecumenică în revizuirea traducerii lui Tatăl Nostru.
Între Biserici vor exista mereu diferenţe; acestea vor rămâne o provocare şi o invitaţie de a dialoga în mod sincer; astfel pot să fie o îmbogăţire. Dar n-a venit momentul de a da prioritate identităţii baptismale comune tuturor? În toate Bisericile pe primul loc a fost pusă identitatea confesională. Se definesc în primul rând ca protestanţi, catolici sau ortodocşi. În realitate, ar trebui dată prioritate identităţii baptismale.
O familie locuieşte într-o casă comună. Dacă toţi creştinii formează o familie, lucrul cel mai normal nu este oare a trăi ca sub unul şi acelaşi acoperiş, fără a aştepta ca toate punctele de vedere să fie armonizate pe deplin? "Cât de bun şi cât de frumos este ca fraţii să trăiască împreună" (Ps 133,1). Atunci când erau uniţi sub acelaşi acoperiş din camera de sus din Ierusalim apostolii şi Maria şi alţi câţiva bărbaţi şi femei au primit darul Duhului Sfânt. Şi Duhul Sfânt ne uneşte mereu.
Vom avea curajul de a merge împreună spre adevăr, împreună şi nu izolat? De fapt adevărul se revelează numai în întâlnirea de iubire. Istoria lui Petru şi a lui Corneliu (Fap 10-11) demonstrează asta. Întâlnirea este cea care dezvăluie un adevăr care era necunoscut pentru amândoi.
În Cezareea un înger îi spune lui Corneliu, centurion roman, să-l caute pe Petru, fără a şti pentru ce scop. În acelaşi timp, la Iaffo, Petru are o viziune stranie: este invitat să mănânce tot soiul de animale pe care un evreu nu are dreptul să le mănânce. Nici Petru nici Corneliu nu înţeleg sensul viziunii lor.
Numai când Petru îi însoţeşte pe mesagerii lui Corneliu şi se află la centurionul roman începe să înţeleagă: viziunea sa voia să spună că "nu trebuie numit profan sau necurat niciun om". Aşadar este legitim ca să meargă la acel roman. Atunci îi spune ceea ce ştie despre Dumnezeu şi despre Isus. Şi iată că, în uimirea generală, Duhul Sfânt este dăruit lui Corneliu şi celor din casa lui, aşa cum a fost dăruit evreilor la Rusalii.
Nici Petru nici Corneliu nu cunoşteau cu anticipaţie adevărul care avea să se reveleze. A fost necesar ca să se întâlnească la una şi aceeaşi masă şi sub acelaşi acoperiş pentru ca adevărul să se manifeste.
Acest lucru este adevărat pentru noi astăzi: numai împreună descoperim adevărul şi atunci întâlnirea ne transformă. Această transformare poate să fie dureroasă atunci când scoate la iveală rezistenţele noastre, refuzurile noastre ascunse, judecăţile noastre asupra altora. Dar este mai ales o sărbătoare când experienţa unei primiri necondiţionate ne dezvăluie adevărul Evangheliei, iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Acest adevăr nu poate să se reveleze atât timp fiecare rămâne de propria parte. Iată o descoperire pe care am putea s-o facem împreună cu ocazia aniversării din 2017.
(După L'Osservatore Romano, 22 mai 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
