"Iubirea nu încetează niciodată" (1Cor 13,8)
(Vatican, 25-26 februarie 2016)
Concluzii
Mons. Giampietro Dal Toso, secretar al Consiliului Pontifical Cor Unum
Dragi prieteni,
După ce am ascultat şi am reflectat împreună vine momentul de a încheia întâlnirea noastră din această aulă. Apoi vom încheia definitiv mulţumindu-i Domnului cu celebrarea euharistică prezidată de card. Sarah, preşedintele nostru emerit.
Însă aş vrea să formulez câteva concluzii, astfel încât să ofer o sinteză care ne poate fi utilă pentru munca noastră în cadrul fiecărei instituţii pe care o reprezentăm aici.
1. Acest congres a reafirmat actualitatea enciclicei Deus caritas est. Aşadar nu este un document din trecut, ci este unul din prezent, care şi-a menţinut toată validitatea sa. Papa a spus în această dimineaţă că enciclica "păstrează intactă prospeţimea mesajului său, prin care indică perspectiva mereu actuală pentru drumul Bisericii". De altfel, ideea că misiunea Bisericii se întemeiază pe reciprocitatea dintre cuvânt, sacramente şi slujirea de iubire, a fost reluată şi de exortaţia apostolică Evangelii gaudium. Actualitatea enciclicei Deus caritas est înseamnă că liniile de fond trasate de ea nu-şi pierd valoarea, ci dimpotrivă aceste linii continuă să orienteze, astăzi cu mai mare forţă, slujirea noastră de caritate. Aşadar mi se pare că o primă consecinţă foarte practică este de a reciti textul personal şi de a determina să fie citit în cadrul organismelor noastre. Astfel, spiritul întâlnirii noastre va putea intra în fiecare realitate pe care o reprezentăm, în aşa fel încât să reînsufleţească motivaţiile angajării noastre.
2. Mergând mai în concret, există câteva puncte de conţinut pe care reflecţia din aceste zile ne determină să le împărtăşim. Primul este însuşi conceptul de iubire. Când Sfântul Părinte ne-a vizitat la Cor Unum, şi primindu-ne şi în această dimineaţă, a reafirmat importanţa iubirii, care, a spus el, "se află în centrul vieţii Bisericii şi este cu adevărat inima ei". Cardinalul Müller arăta că "iubirea este calea lui Dumnezeu, care însufleţeşte comunitatea credincioşilor" şi preciza că "diaconia ca iubire a lui Cristos este expresie a naturii Bisericii". Cardinalul Tagle reafirma că probabil am neglijat această centralitate în viaţa Bisericii, slăbind astfel însăşi proclamarea evangheliei şi viaţa sacramentală. În afară de aceasta, prea des am identificat iubirea cu pomana şi acest lucru a făcut rău întregii noastre slujiri, din două motive. Pe de o parte am redus la fapt financiar o atitudine de viaţă, o virtute creştină, ba chiar "numele lui Dumnezeu", într-un anumit mod golindu-l. Pe de altă parte am fost constrânşi să împrumutăm concepte necreştine pentru a prezenta inima creştinismului. Aici am amintit că iubirea este însuşi Dumnezeu şi ca atare s-a manifestat Dumnezeul creştin: de aceea iubirea nu încetează niciodată. Am reluat cuvintele sfântului Paul pentru această întâlnire: "Iubirea nu încetează niciodată". Iubirea este şi scopul pentru că omul este chemat să participe la viaţa trinitară care este iubire. De aceea, rămâne valabilă invitaţia adresată nouă tuturor de a redescoperi şi a reutiliza în sensul său deplin conceptul de iubire. În fiecare limbă a fost o variaţie semantică: dar din partea noastră putem să ne angajăm să folosim conceptul în semnificaţia sa deplină, pentru că exprimă întocmai originea divină a iubirii, aşadar a slujirii noastre. Tocmai pentru că exprimă plinătatea semnificaţiei a ceea ce facem, probabil că este oportun să reluăm termenul şi în denumirea respectivelor oficii care guvernează acest sector al Bisericii. Nu este suficient a spune social pentru a defini serviciile noastre, ci ar trebui să se spună propriu-zis caritativ.
3. Deus caritas est afirmă că Dumnezeu este cel care ne caută pentru a realiza binele nostru. Aşa cum Dumnezeu ne caută pentru binele nostru - şi ne caută cel dintâi -, în mod asemănător şi noi îl căutăm pe om pentru a realiza binele său. Tocmai din această analogie reiese cât de esenţială este credinţa pentru slujirea noastră, pentru că ea ne inserează în însăşi dinamica lui Dumnezeu şi ne ajută să-l vedem pe celălalt cu însăşi ochii lui Dumnezeu. Este vorba de a ne însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru a o dărui. Insistenţa asupra acestui aspect de credinţă al slujirii noastre nu este pentru o simplă chestiune identitară, ca şi cum ar trebui să ne dezlipim sau să ne distingem de ceilalţi, ci pentru ca fiecare dintre noi să asume atitudinea lui Dumnezeu faţă de omul pe care-l slujeşte. Înseamnă înţelegere, libertate, răbdare. Înseamnă a căuta binele persoanei şi al întregii persoane. În credinţă, a asuma privirea lui Dumnezeu faţă de om înseamnă şi a avea o viziune despre om aşa cum ne-a revelat Dumnezeu.
4. Astfel se atinge o chestiune absolut centrală, adică antropologia care conduce acţiunea noastră. Putem să ne punem o simplă întrebare: ce înseamnă pentru munca noastră că omul pe care-l slujim este imagine a lui Dumnezeu, voit şi creat de Dumnezeu, rănit de păcatul strămoşesc, chemat la veşnicie cu Dumnezeu, legat constitutiv de alteritatea cu care trăieşte? Putem să-l reducem la un simplu consumator sau la un simplu beneficiar de drepturi, fără a-l implica într-o maturizare deplină a fiinţei sale umane, trup şi suflet? Este un om liber, pe care Dumnezeu îl tratează cu libertate. De aceea nu putem să-i impunem viziunea noastră, ci să favorizăm libertatea sa. Profesorul Asolan comentându-l pe Jean Vanier, cerea să se ia în considerare săracul cu ochii săracului şi să ne lăsăm interogaţi de ceea ce săracul este şi cere. Mai mult încă, şi cu o optică cristologică: dacă este adevărat că Cristos a ales crucea, atunci îl întâlnim în răstigniţii de astăzi. Am fost uimit de observaţia profesorului Hadjadj, care a arătat că iubirea este aceea care-l salvează pe om, spirit şi trup, chiar într-o cultură ca aceea de astăzi, unde erezia - pentru a aminti cuvintele profesorului Hadjadja - nu se referă la adevăr, ci la iubire, redusă la sentimentalism, la bunul plac al tehnologiei. În schimb, iubirea garantează tocmai trupul. Spunea Tertulian: caro salutis cardo - mântuirea se înrădăcinează în trup. Îmi revin în minte cuvintele papei, care spune că iubirea trebuie să atingă trupul. Aşadar să se evite reducerea omului la un obiect modificabil în funcţie de planurile noastre şi a asuma plini de curaj provocările care ne vin din corporalitatea sa şi din spiritualitatea sa. Îmi permit să sugerez să se continue reflecţia cu privire la antropologia care ne inspiră şi să tragem concluziile oportune pentru activitatea noastră caritativă, fără a uita că toate acestea sunt tocmai rod al credinţei, adică al unei priviri care corespunde cu ceea ce Dumnezeu a revelat. Reflecţiile şi mărturiile ne-au indicat şi o metodă: enciclica Deus caritas est spune despre credinţă că este o întâlnire. Metoda este întâlnirea personală. A fi cu săracul este mai mult decât numai a da. S-a subliniat că raportul personal este primul loc în care trebuie realizată iubirea şi dreptatea. Slujirea celuilalt nu este adevărată slujire dacă nu ne întâlnim de la persoană la persoană: elementul personal precede orice alt element, chiar şi pe cel structural.
5. Provocările pe care le avem astăzi în faţă sunt de aşa natură încât nu putem lucra singuri, ci trebuie să căutăm însoţitori de călătorie. Prezenţa la întâlnirea noastră a reprezentanţilor altor religii vrea să însemne că lărgim graniţele noastre - prin cuvintele papei Benedict - pentru că împreună putem ajuta persoana. Forma cea mai bună de colaborare între religii este aceea de a contribui să-l facem pe omul modern atent la acea viaţă a spiritului prin care se schimbă şi atitudinea sa faţă de celălalt. Adică religia nu este motiv de conflict, ci, dimpotrivă, motiv de întâlnire de a introduce în lume o forţă de bine. Aceasta se bazează pe faptul că pentru noi toţi Dumnezeu este Creator şi în faţa lui avem o responsabilitate faţă de fratele nostru. Milostivirea primită de la el este dar de milostivire pentru fraţii noştri. Colaborarea reciprocă este valabilă şi ca stil pentru toate organismele noastre. Complexitatea problemelor ne determină astăzi să lucrăm cu alţii, în parteneriat. A reieşit şi dorinţa unei colaborări mai bune între organismele catolice. Este greu de găsit forme oficiale, pentru că multe sunt încredinţate bunăvoinţei. Cor Unum are ca proprie misiune instituţională favorizarea colaborării dintre diferitele organisme de caritate din Biserică.
6. Un alt aspect este mărturia. Dacă acţiunea noastră porneşte de la Dumnezeu, pentru că el este iubire, atunci înseamnă că ea vorbeşte despre el. Uneori cuvintele însoţesc această mărturie, alteori acest lucru nu este posibil. Dar dacă ne mişcă evanghelia lui Cristos, atunci mărturia lui Dumnezeu trece singură. Şi tocmai aceasta ne distinge de prozelitism, care vrea într-un fel să oblige credinţa. Totuşi martorul ştie că nu acţionează în numele său, ci face trimitere la altcineva, că se află acolo pentru altcineva, care este Dumnezeu. Noi suntem cooperatori ai lui Dumnezeu. Nu dintr-o datorie, ci din exigenţa intrinsecă a iubirii. În acest sens evanghelia şi iubirea merg împreună şi nu sunt deloc opuse, pentru că opera exprimă iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Această preocupare nu poate să fie o lege, o obligaţie care se impune de sus, ci mai degrabă un suflu interior care poate însufleţi toată activitatea noastră şi poate găsi răspunsurile - niciodată uniforme şi preconcepute - la diferitele problematici pe care le întâlnim. Astfel, slujirea de iubire devine şi o formă de evanghelizare, tocmai astăzi când probabil sunt mai mulţi cei care se bucură de serviciile noastre, decât cei care frecventează bisericile noastre. Papa în această dimineaţă a spus aceasta cu o frază care ne implică pe fiecare dintre noi: "Toţi împreună contribuim concret la marea misiune a Bisericii de a comunica iubirea lui Dumnezeu, care vrea să se răspândească". Formarea lucrătorilor noştri în acest sens rămâne un imperativ, aşa cum au sugerat diferiţii raportori, pornind de la dr. Thio.
7. Mărturia are o repercusiune şi asupra situaţiei sociale şi politice în care trăim. Şi această dimensiune trebuie luată în considerare, deşi nu este cea proprie a Bisericii. Însă relevanţa politică a iubirii este un fapt pe care l-am putut constata în multe ocazii. O consecinţă este crearea unui spaţiu public în care putem face ca noutatea creştină să fie suflet în lume şi de aceea un spaţiu în care să se apere demnitatea persoanei. Cardinalul Tagle a subliniat pe de altă parte că politica are în sine o repercusiune împărţitoare, în timp ce iubirea este universală. Aceasta ne cere atenţie: căutarea dreptăţii nu trebuie să compromită chemarea noastră la comuniune. Graţie prezenţei noastre concrete, situaţiile se pot schimba, pentru că poate să schimbe persoana! Permiteţi-mi să mă refer la marea lucrare de reconciliere pe care o putem desfăşura, şi în situaţii delicate, aşa cum ne-a mărturisit dr. Moussali referindu-se la experienţa sa din Siria.
8. În sfârşit o ultimă consideraţie: a întări teologia iubirii. Tema ne-a fost prezentată în detaliu şi îmi doresc cu adevărat să poată fi reluată în fiecare loc de muncă al nostru, pentru că merită aprofundare. Ne-a fost prezentată experienţa primului Caritas din lume, cel german, întemeiat în anul 1897. Tot în Freiburg i.B. în anul 1925 a fost instituită o catedră în facultatea de teologie pentru a reflecta asupra practicii carităţii. Înseamnă că acţiunea are nevoie de o însoţire teologică specifică, una care nu este numai aceea a doctrinei sociale, aşa cum am auzit de la profesorul Gehring. De fapt, aceasta din urmă analizează activităţile care au ca subiect societatea, în timp ce activitatea caritativă are ca subiect Biserica. Acesta este adevăratul punct: Biserica este şi o societate vizibilă, dar nu este numai o societate vizibilă. De aceea viaţa eclezială răspunde la criterii diferite faţă de simpla viaţă socială: pentru aceasta are nevoie de o reflecţie - şi în domeniul carităţii - care să respecte această particularitate. În acest domeniu se poate răspunde la întrebarea cu privire la legătura dintre iubirea umană şi iubirea divină, la dimensiunea eclezială, la înrădăcinarea ecleziologică a slujirii carităţii, tocmai ca slujire eclezială. Ne permitem să înaintăm propunerea concretă ca în fiecare ţară să fie un loc de aprofundare a teologiei carităţii şi, mai înainte încă, în organismele noastre să facem o reflecţie asupra criteriilor care inspiră acţiunea noastră. Există urgenţa ca în formarea teologică, mai ales a preoţilor, să fie o formare specifică la caritate. Dacă slujirea carităţii este esenţială pentru Biserică, atunci nu putem s-o neglijăm în formarea viitorilor preoţi, fie pentru a se simţi îmbogăţiţi cu ea, fie pentru a învăţa necesarele metodologii şi modalităţi operative. Afirma cardinalul Müller că în această oră istorică nu atât "rezervele intelectuale", ci "o lipsă de încredere în iubirea divină care schimbă lumea şi dă speranţă" provoacă atâta îndepărtare de Biserică. De aceea devine esenţială activitatea noastră care în schimb scoate în evidenţă iubirea lui Dumnezeu. În toate aceste instanţe Consiliul nostru Pontifical Cor Unum vrea să ofere un ajutor şi un sprijin. Mulţumesc mult celor care au contribuit în diferite moduri la realizarea acestui congres, îndeosebi staff-ului nostru din dicaster, traducătorilor, jurnaliştilor, dar mai ales celor care au participat şi vor voi să devină purtători ai mesajului congresului nostru în respectivele Biserici locale.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
