Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Edictul de la Milano din 313 (Partea a II-a)

 
Edictul de la Milano din 313 (Partea a II-a)
  • 19 Iun 2013
  • 3105
„Episkopos ton ektos”

Raportul instaurat între Caesar și autoritățile Bisericii (ecclesia), adică episcopii, a fost fără doar și poate cel mai important dintre efectele politice ale acestui moment crucial. Raportul se întrevedea a fi unul  plin de urmări întrucât Constantin însuși se definea „episkopos ales (numit) direct de Dumnezeu”, după cum ar fi afirmat în timpul unui prânz festiv, în relatarea lui Eusebiu. Pentru a înțelege sensul unei asemenea afirmații, trebuie să clarificăm sensul termenului ton ektos pe care împăratul și-l atribuia.

Dacă am considera această expresie ca genitivul lui toi ektos (= cei de-afară), i-ar indica pe cei aparținători Statului ca realitate distinctă de Biserică,  o realitate înțeleasă în accepțiunea de „Stat laic”. Această interpretare este contrazisă de numeroase descrieri pe care biograful curții, Eusebiu, ni le-a transmis cu referire la comportamentele concrete ale lui Constantin. Ar fi suficient să luăm în considerare comentariul cuprins în nota de la fraza mai sus amintită: „Sentimentele sale erau în acord cu această frază. Cu alte cuvinte, el era un episcop pentru toți supușii săi și, pe cât îi era cu putință, încerca să-i conducă spre o viață pe deplin plăcută lui Dumnezeu”.  Mai înainte: „Își dedica în mod deosebit întreaga atenție Bisericii lui Dumnezeu”.

Aceste afirmații  se potrivesc însă  interpretării conform căreia ton ektos este genitivul lui ta ektos (= afaceri externe), adică împăratul ar trebui să-și exercite funcțiunea sa de episkopos  în toate manifestările externe cerute de profesiunea de credință:  un concept explicat prin contrapunere căci Constantin , făcând aluzie la funcțiunile spirituale și dogmatice, recunoaște episcopilor reuniți la acel prânz competența exclusivă „asupra situației interne din Biserică”.

Constantin conștientiza pe deplin distincția dintre realitatea mistică și cea publică a creștinismului, considerându-o pe cea din urmă de a fi de competența sa, incluzând chiar și problemele centrale ale teologiei  în cazul în care acestea ar amenința unitatea imperiului. Această  posibilitate s-a verificat întrucât Eusebiu, pe lângă a ne enumera o serie de mărturii evidente ale politicii religioase a împăratului său, avertiza asupra  necesității de a face cunoscut faptul că, referindu-se la disputele despre dogmă  și la adunările sinodale, Constantin „convoca întâlnirea servilor lui Dumnezeu oriunde izbucnea în diferite regiuni  o controversă”.

Mai mult, când și-a dat seama că protecția sa era susținută doar de către episcopi de orientare ariană, Constantin nu a ezitat a-i acuza pe episcopii fideli Conciliului de la Niceea (325) ca fiind rebeli, ajungând până  la alungarea lor din scaunele episcopale.  Ceea ce i-a scris lui Atanasie (295-373), cel mai de seamă și mai puternic apărător al Conciliului de la Niceea, ne scutește de a relata toate faptele unui asemenea comportament: „Dacă voi afla că ai împiedicat pe cineva care dorea să fie în comuniune cu Biserica, să știi că voi trimite imediat pe cineva ca din porunca mea să te depună din scaunul episcopal și să te facă dispărut”.


Care „libertas”?

Ce fel de libertate a proclamat deci edictul?  Se părea că această libertate va deschide o nouă eră și fiind gustată pe deplin de către creștini după suferințele din anii precedenți.

Începuse cu siguranță o nouă eră. În opinia istoricului Santo Mazzarino,  cu Constantin „s-a înfăptuit cea mai radicală revoluție din istoria Occidentului”, iar substanța acestei revoluții a fost identificată exact de către Iulian Apostatul  care-l  vedea pe unchiul său, drept „înnoitor și tulburător al legilor strămoșești și a datinii primită din vechime”. O lovitura aplicată păgânismului a inaugurat era creștină care a dat în multe feluri o formă istoriei occidentale bimilenare.

Despărțirea de era păgână nu a fost deloc una radicală. Pe de-o parte trebuie să acceptăm că erau moștenite acele valori ale civilizației greco-romane care, împletindu-se cu idealurile creștine, au îmbogățit realizările gândirii și ale artei din secolele următoare. Pe de altă parte, trebuie să evidențiem cum caracterul teocratic al autorității statale a rămas prezent în noua ordine concepută de Constantin. Un asemenea caracter provenea din obligațiile divine recunoscute împăratului și după cum înainte era identificat cu zeul Helios, acum era imaginea de pe pământ  al Dumnezeului creștin.

Constantin apela la faptul că figura lui Sol Invictus trimitea la cea a lui Hristos, înfățișat , în mausoleul familiei Iulia, precum Apollo conducând carul solar. Înainte de bătălia de la Ponte Milvio, Constantin a dat ordin să fie pusă monograma lui Hristos pe scuturile ostașilor, susținând că i-a fost dăruită în vis.  În arcul de triumf ridicat în cinstea sa în apropierea Colosseum-ului, o inscripție atribuia victoria, printr-o formulă ambiguă, „inspirației divine”.

O asemenea teocrație presupunea ca împăratul să rezume în persoana sa atât autoritatea politică cât și pe cea religioasă. Biserica era astfel introdusă în treburile Statului, dar într-un rol de subordonare și beneficia de o serie de legi extrem de avantajoase care au dus la creșterea ei pe scară socială și economică, iar  importanța rolului episcopal devenea o oportunitate de a primi putere. Aceste beneficii temporale erau ilegitime întrucât erau obținute  printr-un drept  ce nu era recunoscut tuturor cetățenilor.

Cei mai iluminați dintre creștini nu au ezitat însă a  refuza acest cezaro-papism triumfător. Multe sunt scrierile care au transmis de-a lungul timpului vocea marilor figuri ale libertății Bisericii: Eusebiu de Vercelli, Dionisie de Milano, Lucifer de Cagliari, Ilarie de Poitiers.    

Traducere de Octavian Frînc din F. P. RIZZO, „L’Editto di Milano del 313”, în La Civiltà Cattolica.