Pentru a încerca să se apropie de Isus, însoțitorii unui om paralizat își permit obrăznicia de a desface literalmente acoperișul casei unde acesta se afla pentru a-i-l prezenta pe bolnav în speranța vindecării (Mc 2,1-12).
Obraznic, cuvânt de sorginte slavă, înseamnă literalmente fără obraz, fără față, adică lipsit de respect, de rușine, de cuviință sau nerușinat, impertinent, insolent, arogant. Varianta latină, impertinent, e un compus im-per-tinens; adică ceva care nu ține, care nu are drept, deci n-are justificare. În cazul evangheliei de azi, un lucru deplasat care, în mod normal, nu ține, n-are drept, devine credință, din darul lui Dumnezeu, un bun câștigat. „Obrăznicia” credinței este, altfel spus, îndrăzneala extremă a rugăciunii care ne dăruiește dreptul de a ajunge în fața lui Isus.
Constatând credința purtătorilor, Isus se adresează direct bolnavului. Îl va numi „fiu” și-i va vorbi despre iertarea păcatelor. Ce dezamăgire trebuie să fi simțit bietul om înțepenit și fără glas! La fel cum o simțim și noi prin răspunsul lui Hristos dacă nu-i pătrundem sensul. Oare, chiar Dumnezeu profită de credință, când o întâlnește, pentru a fi, la rândul său, „obraznic”? Ei, bine, mirarea fariseilor, cărora Isus le răspunde public, ne dezvăluie taina lui Dumnezeu care vindecă pornind numai dinspre interior.
Trei concluzii:
*
Cine se schimbă valorează mai mult decât toate ideile, teoriile și mirările lumii. Să mulțumim, deci, pentru insistența lui Dumnezeu de a ne reclama prioritatea iertării păcatelor! Să fim siguri că îi mulțumim cu siguranță dacă „obrăznicia” devine o calitate a rugăciunii noastre. Și să putem fi întotdeauna sprijin, unii pentru alții, în a da buzna cu curaj la Inima milostivă a lui Hristos!
+Mihai, episcop