În timpul Sinodului din octombrie dedicat familiei, am asistat uneori la dezbateri ample în care diferite grupuri din cadrul Bisericii au încercat să-și impună propriile interpretări asupra celor întâmplate. Apoi, alături de mii de alți catolici din întreaga lume, am fost impresionată de o anumită intervenție (laică) din 16 octombrie: cuvântul adresat Părinților Sinodali de către Dr. Anca-Maria Cernea, reprezentanta Asociației Medicilor Catolici din București, România.
Ce m-a atras pe mine, ca și pe mulți alții, la discursul doamnei Cernea a fost insistența ei că lupta Bisericii pentru apărarea familiei este una spirituală, mult mai mult decât una politică sau sociologică. Din dorința de nu lăsa în uitare perspectivele ei privind natura problemelor cu care ne confruntăm, am încercat să-i descopăr parcursul pentru a scoate la lumină influențele care au condus la remarcabilul ei discurs.
Inevitabil, forța credinței ei își are rădăcinile, în parte, în suferințele pe care familia ei le-a îndurat sub regimul comunist. Părinții ei erau logodiți atunci când, în 1947, tatăl ei, un strălucit student și patriot român, din Biserica Greco-Catolică, a fost închis de comuniști din cauza opoziției lui față de regim. A fost eliberat abia în 1964, când, după 17 ani, el și logodnica lui au putut, în sfârșit, să se căsătorească. Doamna Cernea descrie drept o „minune” faptul că tatăl ei a supraviețuit fără să fi renunțat la convingerile lui, deși a fost torturat. Bunicul ei din partea mamei, tot din Biserica Greco-Catolică, a fost închis timp de 10 ani, iar mama și bunica ei au petrecut mai multe luni în închisoare fără vreun proces.
Doamna Cernea îmi spune că, în ciuda greutăților și închisorilor, acelea au fost „vremuri de mare har și prilejuri de creștere spirituală”. Mama sa „s-a simțit flatată să fie închisă ca dușman al acelui regim fără de Dumnezeu”.
Părinții ei s-au căsătorit când mama ei avea 36 de ani, iar tatăl 46. Împărtășind aceeași credință și perspectivă politică ei au construit o căsnicie puternică și un cămin cultivat pentru cele două fiice ale lor, cu ajutorul nelipsit al bunicilor și al unui cerc de prieteni cu aceleași convingeri.
În afara acestui cerc familial restrâns, viața sub comunism, îmi spune doamna Cernea, „se cam reducea la muncă, pentru părinți, la școală, pentru fete, și la statul la coadă pentru mâncare. Sărăcia era generală, iar Securitatea, poliția politică a regimului comunist era omniprezentă”. Părinții ei erau ținuți sub supraveghere constantă. În ciuda acestui fapt, „viața nu era tristă. Se râdea mult în casa noastră, iar sărbătorile de Crăciun și de Paște erau foarte fericite”.
Biserica Greco-Catolică fusese interzisă, așa că familia participa la slujbele romano-catolice sau liturghia se săvârșea clandestin în casa lor, după rânduiala greco-catolică.
Aceasta, spune doamna Cernea, a fost „adevărata mea experiență a bisericii domestice”, în vremuri în care familia „a avut privilegiul să întâlnească mărturisitori eroici și preoți sfinți”. Doamna Cernea spune că a fost foarte întristată la Sinod când formula „biserică de acasă” a fost ridiculizată de către un arhiepiscop din grupul ei de lucru, care a descris-o drept un „clișeu”, ce ar trebui „trimis la odihnă”.
În această mică „biserica de acasă”, ea descrie un cămin în care rozarul se spunea zilnic, iar casa era binecuvântată de un preot în fiecare an, și „aveam apă sfințită, crucifixe, medalii miraculoase, icoane cu Arhanghelul Mihail și cu alți sfinți în fiecare cameră din casă”.
Modul în care doamna Cernea descrie forța credinței din sânul familiei ei m-a făcut să mă gândesc la faptul că este adesea mai ușor să discerni marea diferență dintre bine și rău sub un regim ateu, decât aici, în vest, unde linia de demarcație este estompată cu ușurință, chiar și printre catolici.
După căderea președintelui Ceaușescu, în 1989 (un eveniment prezis cu convingere de tatăl ei), familia doamnei Cernea a descoperit că „eram una dintre multele familii în care credinția și bunul-simț au fost transmise”; au fost surprinși, îmi spune ea, „de numărul participanților la prostestele împotriva lui Ceaușescu, de curajul și de nivelul lor de conștientizare politică”.
I-au influențat părinții decizia de a devenii un medic pentru viață? Doamna Cernea afirmă că prin credința și exemplul lor (ambii erau convinși apărători ai vieții), părinții i-au influențat indirect toate alegerile. Soțul ei este și el medic, lucrează în îngrijiri paliative. Doamna Cernea adaugă:„Poți face foarte mult ca medic creștin, pentru a-l sluji pe Hristos în persoana pacienților tăi. Un alt avantaj al alegerii unei cariere științifice a fost acela că studiile noastre erau mult mai puțin poluate ideologic decât disciplinele umaniste”.
Ea îmi spune că, paradoxal, cu cât se făcea mai multă propagandă comunistă, cu atât ei deveneau mai critici: „Propaganda marxistă susținea că credința este pentru proști și pentru sclavi, dar noi vedeam că oamenii cei mai inteligenți și mai liberi pe care îi știam erau credincioși, și că, de fapt, marxismul era stupid, opresiv, o minciună satanică impusă prin crime brutale, care transformase o jumătate din lume într-un lagăr de concentrare și infiltrase insidios cealaltă jumătate prin mijloacele subversiunii culturale”.
O rog pe doamna Cernea să explice la ce s-a referit atunci când a folosit sintagma „bătălie spirituală” în discursul ei de la Sinod. Ea mă trimite la cuvântarea Arhiepiscopului Kocsis, Mitropolitul Bisericii Greco-Catolice din Ungaria, care l-a citat pe Sf. Pavel: „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. Arhiepiscopul Kocsis a spus că atacurile împotriva familiei nu sunt doar „provocări” iar explicația lor „nu este una sociologică așa cum se sugerează în Instrumentum Laboris [documentul de lucru al discuțiilor din cadrul Sinodului].
Într-adevăr, ea critică acest document, subliniind faptul că „asaltul împotriva familiei și culturii vieții în vremurile noastre nu ar trebui analizat de Biserică prin metode sociologice sau economice, care constituie în mod caracteristic o abordare marxistă, pe care am găsit-o foarte frapantă în prima parte din Instrumentum Laboris”.
„Problema lumii noastre este păcatul oamenilor, care permite răului să acționeze în sufletele și în comunitățile noastre”, reflectă ea.
Dr. Cernea atrage atenția asupra faptului că revoluția sexuală și distrugerea familiei în multe societăți occidentale nu se explică prin consumism, hedonism, nedreptate socială și așa mai departe: „Sursa lor principală este marxismul cultural, o ideologie, o eroare de natură religioasă – în esență, o revoltă împotriva lui Dumnezeu și a creației Sale”. Ea spune că „Ordinea celor Zece Porunci nu este întâmplătoare. Idolatria este primul, cel mai grav dintre toate păcatele – iar ideologia, în lumea contemporană, este o formă de idolatrie. Este un substitut pentru religie. Pretinde că are o explicație completă a realității și că oferă „mântuirea” aici, în această lume, prin mijloace omenești, folosind „știința” drept pretext.”
Citând scrierile gânditorului politic Eric Voegelin (pe care istoricul englez Michael Burleigh îl apreciază în mod deosebit), doamna Cernea explică cum acesta, încă din anii ’20, a văzut că nazismul și comunismul erau „religii politice, cu propriile lor simboluri, ierarhii, ritualuri, etc; de fapt, religii false, deoarece nu au construit vreo cultură, au produs numai distrugere”.
Ea crede că, din această perspectivă, aceste ideologii nu au primit suficientă atenție din partea „teologilor și păstorilor Bisericii, deși aceasta ar fi trebuit să fie prima lor sarcină – să identifice rătăcirea religioasă și să-i avertizeze, să-i protejeze pe credincioși de această amenințare”. Ea îmi amintește și că al doilea Conciliu Vatican nu a condamnat comunismul, „deși Papii făcuseră acest lucru de multe ori până atunci”.
Aici, doamna Cernea îl citează pe filosoful brazilian Olavo de Carvalho: „Predicile bisericești pe care le auzim cel mai adesea în ziua de astăzi fie sunt contaminate idelogic (practic, în favoarea începătoriilor și a puterilor), fie luptă numai cu trupul și sângele... ignorând idolatria și ocupându-se numai de imoralitatea sexuală, corupția materială, consumism, hedonism.”
Ne întoarcem la Sinodul din octombrie. Dr. Cernea consideră că majoritatea Părinților Sinodali „erau credincioși învățăturii Bisericii. Dar de cele mai multe ori se concentrau asupra celei de-a doua și a treia părți a documentului de lucru, unde existau formulări ce puneau sub semnul întrebării învățătura Bisericii cu privire la cădătorie și indisolubilitate, precum și la contracepție și homosexualitate. Din nefericire, ei nu au criticat instrumentele de limbaj și de analiză evident marxiste prezente mai ales în prima parte a documentului.”
Este acest limbaj un exemplu al „infiltrării insidioase” la care se referise mai devreme? Alegându-și cuvintele cu grijă, doamna Cernea dezvoltă: „În loc să lupte în mod fățiș cu omniprezența conceptelor ideologice, conducătorii Bisericii au ajuns ei înșiși să utilizeze termeni cu coloratură ideologică, ce poartă riscul de a distorsiona perspectiva creștină – cuvinte precum „toleranță”, „discriminare”, „incluziune/excluziune”. Instrumentum Laboris e plin de asemenea limbaj. De pildă, „toleranță” este un cuvânt prea slab atunci când vorbim de oameni: oamenii trebuie iubiți, nu doar „tolerați”. Iar „toleranța” este un nepotrivită atunci când vorbim despre idei: ideile false trebuie respinse, nu tolerate”.
Încep să înțeleg de ce discursul doamnei doctor Cernea de la Sinod a avut un impact atât de puternic în întreaga lume. Efectul picătură-cu-picătură al ideologiei seculare ne-a făcut să privim „toleranța” ca pe o virtute, dar Dr. Cernea aduce în cadrul dezbaterii o foarte necesară dragoste creștină și luciditate. Ea mai spune: „Creștinismul are tot ceea ce îi trebuie pentru a descrie realitatea. Nu avem nevoie să împrumutăm limbaj de la ideologiile cu care ne confruntăm, fapt care le îngăduie să ocupe o poziție de ascendență morală. Păstorii noștri ar trebui să fie primii care să-și dea seama când termeni precum „pace”, „dreptate” sau „libertate”, binecunoscuți creștinilor, sunt folosiți ideologic, astfel încât înțelesul lor original este distorsionat sau chiar inversat”.
Biserica a trebui să prevină această confuzie. Datoria păstorilor este să predice Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa - nu dreptatea socialistă; să predice pacea așa cum o dă Hristos, nu „pacea” promisă de ONU; să predice despre adevăratul înțeles al libertății, care este eliberarea de păcat, mântuirea”.
Utilizarea clară a limbajului, crede ea, este o condiție importantă pentru biruința în bătăliile noastre spirituale și culturale; aici îl citează pe Sf. Pavel: „cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.”
Doamna Cernea arată că dacă Biserica nu avertizează împotriva erorilor ideologice, „ci doar împotriva individualismului, consumismului, nedreptăților sociale, etc, printre altele, credincioșii ajung să creadă că trebuie să voteze pentru stânga politică, care folosește mai mult sau mai puțin același limbaj. Și, de îndată ce stânga ajunge la putere, ea impune revoluția culturală, legalizând avortul, a eutanasia, căsătoria gay, educația sexuală în grădiniță, etc.”
De aceea, crede Dr. Cernea, „atât de multe țări în care votul catolic este suficient de puternic sunt, totuși, guvernate de marxiști culturali – ca în mai toate țările din America de Sud, SUA, Canada și Europa de Vest.”
Atunci, care ar fi sarcina Bisericii? Fără ezitare, Dr. Cernea îmi amintește că cel mai bun mod de a rezolva problemele lumii este prin evanghelizarea și convertirea oamenilor și societăților.
„Când va exista destulă sfințenie în societățile noastre, când vom împărtăși cu toții aceleași criterii morale obiective – cele Zece Porunci – atunci nu va mai trebui să ne mai bazăm pe birocrați guvernamentali atotputernici pentru ca societatea să nu devină o junglă fără-de-lege. Așa a creat Biserica în trecut cultura și civilizația creștină și asta ar trebui să facă și acum.”
O rog pe Dr. Cernea să descrie situația actuală a creștinilor din România. Îmi spune că există o devoțiune la Maica Domnului de la Fatima. „Ne-am rugat Ei sub comunism și ne rugăm și astăzi.” Ea adaugă că „și în Ucraina, aceasta a devenit o devoțiune foarte răspândită. Atât catolicii cât și ortodocșii se roagă Maicii Domnului de la Fatima pentru convertirea Rusiei, întrucât guvernul rus orice, numai creștin nu”.
Cum rămâne, însă, cu politicile aparent pro-viață ale președintelui Putin, o întreb. Ea spune sever: „Nu te poți concentra numai asupra unui domeniu, cum ar fi cel pro-viață, și să te faci că celelalte nu există. Putin nu regretă trecutul sovietic; regretă doar căderea URSS și face tot ce îi stă în putere pentru a o restaura. Conduce un sistem corupt, care își ucide oponenții și criticii, amenință alte țări și susține terorismul.”
Fosta URSS poate o fi „îngropată oficial”, dar moștenirea comunismului, „marxismul cultural”, este vie și înfloritoare în Europa de Est și în restul lumii. „Mulți foști marxiști duri au suferit o „transformare democratică” bruscă, au îmbrăcat costume occidentale și au devenit activiști ai „Noii Stângi”. Într-adevăr, în România cel mai zgomotos promotor al ateismului, al parteneriatelor de același sex și a altor cauze asemănătoare este un tânăr activist care își datoreză întreaga carieră politică fostului Partid Comunist, acum Partidul Social Democrat”.
Totuși, sunt și vești bune: Biserica Ortodoxă Română (BOR) este una dintre cele mai pro-occidentale și mai deschise către Biserica Catolică. „Sub regimul comunist, mulți creștini ortodocși au fost persecutați și închiși” îmi spune Dr. Cernea; în ciuda infiltrării comuniste, „BOR este o biserică vie, cu mulți credincioși și mulți preoți cu credință”. Ea adaugă:„Asta nu înseamnă că relațiile dintre Biserici în țara noastră, în special dintre BOR și Biserica Greco-Catolică, sunt simple sau lipsite de probleme.”
Își amintește cu entuziasm vizita „iubitului nostru Ioan Paul al II-lea la București, la invitația Patriarhului ortodox Teoctist”, pe care o descrie ca pe „un moment de har excepțional. Sute de mii de oameni, majoritatea ortodocși, au strigat în prezența Papei și a Patriarhului „Unitate! Unitate!”: un cuvânt amintit de multe ori de Ioan Paul al II-lea de-a lungul anilor. Românii nu l-au uitat niciodată”.
Care a fost atitudinea credincioșilor ortodocși față de Sinodul Familiei din octombrie? „Au fost îngrijorați pentru că își dădeau seama, alături de alți creștini și membrii credinței iudaice, că Biserica Catolică este o fortăreață foarte importantă în războiul cultural. Este foarte important pentru toți oamenii cărora le pasă de soarta Civilizației Iudeo-Creștine ca Biserica Catolică să nu cedeze în fața spiritului lumii acesteia.”
Închei conversația noastră prin a o întreba pe doamna Cernea dacă este optimistă în privința concluziilor Sinodului. Îmi răspunde că se bucură că „multe formulări inacceptabile prezente în documentul de lucru au fost respinse. Dar, pe de altă parte, documentului final îi lipsește o structură coerentă, o ordine rezonabilă a priorităților, curajul și claritatea. Vestea bună este că învățătura Bisericii, așa cum se regăsește în Scriptură și în magisteriu, mai ales în Humanae Vitae și Familiaris Consortio, a rămas neschimbată. Vestea proastă este că documentul este confuz, iar pe baza acestei confuzii cei care au o agendă revoluționară își pot construi teoriile, pretinzând că ele decurg din „spiritul Sinodului”.
Totuși, adaugă ea, s-a întors de la Sinod cu experiență reînnoită a forței Bisericii Catolice. „Am cunoscut oameni sfinți, Părinți Sinodali, precum și auditori laici, care își iau misiunea foarte în serios, cu multă jertfă, curaj si înțelepciune. Am învățat mult de la ei iar exemplul lor este de mare ajutor pentru luptele noastre spirituale din România. Milioane de oameni au încredere în Biserică și își urmează păstorii. Au nevoie doar de o bună îndrumare. Ar trebui să ne rugăm mai mult pentru păstorii noștri.
Traducere: Gabriela şi Remus Orian
