Este o victorie rară, chiar istorică: zeci de mii de oameni din regiunea Ontario proclamă cu putere că se opun noului curriculum de educaţie sexuală propus de premierul provinciei, Kathleen Wynne. Mulţimi de protestatari şi-au făcut vocile auzite în faţa biroului d-nei Wynne, în faţa legislaturii regionale la Queen’s Park şi la birourile membrilor parlamentului regional, pe toată întinderea provinciei.
Întregul fenomen este uimitor din mai multe motive. Mai întâi, sistemele de şcolarizare au implementat programe de educaţie sexuală care au displăcut părinţilor şi cărora aceştia li s-au opus imediat, dar niciodată până acum o mişcare de asemenea dimensiuni nu s-a solidificat în jurul opoziţiei faţă de această programă şi de politicienii care caută s-o introducă.
În al doilea rând, această mişcare nu este constituită pur şi simplu din „suspecţii de serviciu”, social conservatorii catolici şi protestanţi, ci, mai degrabă, include o masă imensă de indo-canadieni şi imigranţi musulmani, hinduşi, sikh şi chinezi. Poate că acest curriculum al premierului Wynne este pur şi picătura care a umplut paharul, un pas micuţ prea departe pentru zeci de mii de părinţi sătui ca politica şi educaţia noastră să fie dominate de discuţii despre sex care sunt adesea în conflict cu valorile pe care părinţii caută să le transmită copiilor lor acasă.
Mulţi dintre aceşti părinţi, desigur, se opun categoric ideii că sistemul şcolar sau statul au vreo treabă în a oferi copiilor lor „educaţia” în domeniul sexual şi valorile post-moderne care o însoţesc. Iar când guvernul nu este de acord cu asta, pur şi simplu creşte suspiciunea că o altă „agendă” este pe rol, că nu este vorba doar despre mecanica sexului pe care vrea statul s-o predea, ci mai degrabă de ideea că întreaga activitate sexuală este permisibilă moral şi că aceste valori trebuie înrădăcinate copiilor la o vârstă cât mai fragedă, pentru a fi siguri că vor „prinde”.
Peter Hitchens, un bine cunoscut jurnalist, scriitor si comentator cultural din Marea Britanie a avut multe de spus despre ideea educaţiei sexuale moderne în diferite articole şi interviuri în presă. Pentru o mai bună înţelegere asupra modului în care a apărut educaţia sexuală modernă în Vest, l-am intervievat în show-ul meu radio, The Bridgehead. Conform analizei sale, suspiciunile a mulţi părinţi sunt corecte. În opinia sa, întregul concept este desfiinţat de propriile argumente.
„Problema cu educaţia sexuală” mi-a spus el la telefon, „este că motivul aparent pentru care este susţinută se dovedeşte a nu fi real. Am făcut un fel de studiu acum câţiva ani asupra dezvoltării educaţiei sexuale în ţara mea şi ce am găsit este că a fost justificată încă de pe la mijlocul celui de-al doilea război mondial, când, desigur, existau o mulţime de boli venerice, pe premiza că, dacă oamenii ar fi mai bine educaţi despre asta, s-ar reduce numărul de astfel de boli şi sarcinile nedorite. Şi totuşi, dacă urmăreşti atât bolile cu transmitere sexuală, cât şi sarcinile nedorite, conducând acum spre avort, descoperim că, în ciuda extinderii tot mai mari a educaţiei sexuale în societatea noastră, a discuţiilor mai deschise despre sex şi a creşterii răspândirii pornografiei (care se presupunea, de asemenea, că va încheia represiunea), numărul de femei care rămân însărcinate când nu doresc continuă să crească, la fel şi numărul de persoane care se îmbolnăvesc de boli cu transmitere sexuală.”
Parţial, asta se întâmplă pentru că, aşa cum jurnalistul George Jonas de la National Post sublinia într-un articol, să educi tinerii într-o activitate, va creşte, desigur, acea activitate. Astfel, riscul avortului, a bolilor venerice şi a sarcinilor la vârste fragede nu vor face decât să crească. Oricum, dacă scopul educaţiei sexuale nu este doar să prevină aceste lucruri, ci mai degrabă să reeducă, atunci încă se poate potrivi intenţiei statului.
„Se spune”, notează Hitchens, „că Gyorgy Lukas, comisar al educaţiei în scurta guvernare sovietică a lui Bela Kun în Ungaria în 1918, a spus deschis că scopul educaţiei sexuale atunci când a introdus-o (cred că a fost prima persoană care a făcut asta) era să corupă minţile şi morala mai ales a femeilor crescute religios. Mie mi se pare că sensul este foarte evident… pentru că lucrurile pe care le învaţă oamenii în educaţia sexuală sunt legate de dezinhibare… Când eram eu la şcoală nimeni nu vorbea vreodată de masturbare. Ar fi fost extrem de grosolan s-o aduci în discuţie oriunde, să nu mai vorbim ca un profesor adult să le spună copiilor despre asta sau despre alte practici sexuale, în clasă. În momentul în care aceste lucruri încep să fie discutate, oamenii devin dezinhibaţi, le dispar restricţii pe care le aveau anterior. Acum, aţi putea crede, şi multă lume crede şi a crezut asta de-a lungul timpului, că aceste inhibiţii ar fi rele pentru noi. Este un punct de vedere. Se întâmplă să nu-l împărtăşesc şi, dacă urmezi această convingere ca părinte, presupun că eşti îndreptăţit să prezinţi aceste lucruri copilului tău la o vârstă cât de mică doreşti, într-o ţară liberă, dar ceea ce ne îngrijorează în multe cazuri este că părinţii nu realizează ce se întâmplă în clase decât după ce a avut loc.”
Se pare că părinţii din regiunea Ontario descoperă cu exactitate ce li se predă copiilor lor şi ce ar vrea guvernul regiunii să-i înveţe şi se opun cu putere. Unul dintre motive este chiar simplu. Ei ştiu că a-i învăţa pe copii despre sex fără să corelezi asta cu valorile morale, este, după cum a subliniat Hitchens, dezinhibator.
„Să discuţi aceste lucruri aşa cum se discută le face să sune ca fiind ceva normal”, arată Hitchens. „Aşa că presupun că acei copii vor avea relaţii sexuale premature, în afara căsătoriei sau promiscue şi chiar se presupune că vor face aşa, toate precauţiile pe care ar trebui să le aibă se bazează pe ideea că aşa se va întâmpla. ’Dacă nu poţi fi cuminte, fii grijuliu’”.
Desigur, din acest motiv şcolile noastre sunt aşa de implicate în a împărţi prezervative şi a asigura acces rapid la pilula de a doua zi, pentru că se presupune că oamenii, chiar şi copiii, sunt total incapabili de a se abţine de la sex în afara căsătoriei. Iar presupunerea este foarte mult promovată de clasa noastră politică actuală.
„Statul este incredibil de ostil familiei puternice”, spune Hitchens, „iar familia puternică este susţinută de căsătoria pe viaţă şi de o atitudine destul de aspră şi puritană faţă de relaţiile sexuale, deoarece statul puternic are de câştigat în multe moduri, la fel şi comerţul şi patronul modern, din mariaje slabe şi relaţii sexuale relaxate. Este şi sublinierea pe care o face Aldous Huxley, anume că suntem din ce în ce mai aproape să acceptăm propria robie în căutarea plăcerii, ceea ce cred că spune şi istoricul marxist Eric Hobsbawm… că nu este nicio congruenţă în istoria omenirii între libertatea sexuală şi libertatea politică. Sclavilor li s-a permis întotdeauna să copuleze, ce nu li s-a permis a fost să se căsătorească.
„Şi asta”, continuă Hitchens, „este un punct extrem de important. Nu este neapărat o legătură între o societate liberă şi dezinhibată din punct de vedere sexual şi o societate liberă politic, care are discurs liber şi libertate de adunare. Aşa că avem de-a face cu o foarte profundă bătălie filozofică asupra naturii societăţii şi trebuie să fie condusă într-un mod foarte serios. Dificultatea este în a găsi pe cineva dispus să te asculte.”
Este o perspectivă fascinantă, în special venind de la cineva care era cândva troţkist radical. Când i-am spus asta, Hitchens a răspuns că este exact motivul pentru care este atât de versat în modul în care gândeşte şi acţionează Stânga.
„Am decis să nu mai cred în asta pentru că mi se părea greşit din punct de vedere moral şi deosebit de periculos, ” mi-a spus Hitchens. Dar marele avantaj pe care îl am este că ştiu ce gândesc şi spun în particular cei de stânga atunci când nu încearcă să facă pe plac oamenilor în emisiuni televizate. Ştiu cât de perseverent şi devastator este acest proiect pe care îl au şi mai ştiu că motorul principal al activităţii stângiste, chiar din anii ’60, nu a fost să acapareze oficiile poştale, chioşcurile şi gările, ci a fost să acapareze televiziunile, publicaţiile şi universităţile şi să obţină victoria capturând minţile oamenilor şi să modifice societatea nu prin naţionalizarea căii ferate, ci prin naţionalizarea copiilor.”
Naţionalizarea copiilor. O idee care dă fiori, dar una care are sens. Dând statului şi sistemului de educaţie sarcina de a-i învăţa pe copii ce să creadă şi ce valori să adopte, ai cooptat structura familiei.
„Când se afirmă despre copii că pot să vorbească pentru ei înşişi”, a punctat Hitchens, “ce vor să spună, de fapt, este că părinţii trebuie eliminaţi din discuţie. Nu vor cu adevărat să vorbească pentru ei, ci vor ca toţi copiii să facă ce vor ei şi ştiu că în calea acestui plan, casa părintească este cel mai mare obstacol.”
Din acest motiv, multe state caută să interzică practici care le ameninţă scopul, cum ar fi educaţia acasă: “Se întâmplă în oarecare măsură în Marea Britanie, este ilegală în Germania la momentul actual din cauza legii naţional socialiste adoptate sub Hitler, care nu a fost niciodată abrogată şi sunt tentative de a o restricţiona în Marea Britanie. Ei sunt la vremea copilăriei lor, dar sunt pe drumul lor şi cred că rezistenţa părinţilor este probabil singurul răspuns eficient. Poţi spune ‘Bine, dacă tu simţi că vrei să-ţi impui puterea în casa şi în familia mea, mulţumesc frumos, dar nu te voi lăsa. Ne vom educa acasă copiii.’ Şi sincer, nu ştiu cum este sistemul vostru şcolar, dar dacă este ceva diferit de al nostru, va rezulta o educaţie generală mult mai bună.
Rezistenţa părinţilor este, până la urmă, răspunsul la tentativa statului de a-i educa şi reeduca pe copii. Şi victoria istorică a părinţilor din Ontario contra curriculum-ului radical de educaţie sexuală al premierului Kathleen Wynne este un pas bun în direcţia corectă. Protestele, presiunea şi, eventual, educaţia acasă pot fi toate necesare. Dar să vezi mase mari de oameni trezindu-se la realitatea a ce încearcă sistemul de educaţie să facă este foarte încurajator.
Şi Hitchens spune: „Fiţi deosebit de vigilenţi. Nu vă imaginaţi că aceste lucruri trec. O greşeala pe care pot spune c-am făcut-o este că n-am realizat decât prea târziu cât de serioasă este problema. Este foarte serioasă. Aflaţi ce le spun ei copiilor. Veţi fi surprinşi, şi nu plăcut, şi dacă aţi aflat, vedeţi ce puteţi face pentru a vă asigura că puteţi transmite ceea ce aţi moştenit şi ceea ce este datoria noastră fundamentală să transmitem următoarei generaţii. Pentru că, dacă n-o veţi face, nimeni altcineva n-o va face.”
