Prea aşezaţi comod în caracterul limitat
De José Maria Gil Tamayo
Tocmai Solemnitatea Tuturor Sfinţilor şi Comemorarea Credincioşilor Răposaţi, pe care tocmai le-am celebrat şi le celebrăm, şi săptămânile următoare care încheie anul creştin, sunt cele în care Biserica ne aminteşte de realităţile ultime ale existenţei, Novissimi, şi în acelaşi timp de invită să promovăm virtutea speranţei. Totuşi - tocmai cum au denunţat episcopii spanioli în documentul Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veşnică - actualmente, după cum prezintă datele cercetărilor sociologice, în multe ţări occidentale oamenii nu arată o mare dorinţă supranaturală, adică dorinţa după o lume de dincolo de moarte, dimpotrivă s-au aşezat comod în caracterul limitat şi nu vor să ştie nimic despre lumea de dincolo ci să urmărească bunăstarea, stare de care doresc să-i facă părtaşi chiar şi pe cei morţi.
Ne-am obişnuit cu faptul că în fiecare an în aceste zile în opinia publică nu se vorbeşte despre lumea de dincolo, ci despre creşterea costurilor serviciilor funerare şi chiar despre respectivele "mode". Nu lipseşte nici straniul şi păgânul Halloween. Moartea, judecat, iadul şi paradisul, în afară de purgator, nici măcar să nu fie numite! Sunt abia citate, dar fără claritatea şi aprofundarea necesare, în predica de înmormântare, unde se tinde să se oprească mai mult asupra elogiului funebru şi asupra consolării credincioşilor, dar abia că se citează această parte din Crez.
Acesta este climatul postmodern în care, dat fiind insuccesul utopiilor lumeşti, oamenii au fost contagiaţi de o crescândă deziluzie generală şi, pentru a compensa, chiar de surogate esoterice de transcendenţă. "Atrage atenţia - au spus episcopii spanioli în documentul citat mai sus - faptul că nu puţini dintre cei care spun că sunt catolici, deşi declară că ei cred în Dumnezeu, afirmă că nu se aşteaptă ca viaţa să continue dincolo de moarte. Ce Dumnezeu este cel în care spun că cred cei care gândesc că nu a învins moartea şi că moartea are ultimul cuvânt asupra vieţii fiinţei umane? Nu este cu siguranţă Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Dumnezeul cel viu şi adevărat" (nr. 2).
Dar acestea sunt datele repetatelor studii sociologice, conform cărora, cât priveşte Spania - dar acest lucru este valabil în general şi pentru alte ţări limitrofe - numai patru cetăţeni din zece cred în viaţa de după moarte. În cer cred circa patruzeci la sută, îl pun la îndoială treizeci la sută şi acelaşi procentaj refuză să creadă în existenţa sa.
Cât priveşte iadul, cifrele se inversează pentru că majoritatea oamenilor nu cred în iad, în timp ce au îndoieli acelaşi procentaj care se îndoiesc de cer. Cât priveşte purgatorul, abia o minoritate din populaţie crede în existenţa sa.
Aceste date arată fără îndoială o contradicţie scandaloasă cu credinţa în Dumnezeul creştin şi aceasta continuă să aibă consecinţe în existenţa noastră pământească, efecte care merg de la pierderea sensului vieţii la decăderea solidarităţii, trecând prin lipsa de speranţă şi prin creşterea fricii de a înfrunta viitorul cu decizii durabile. O serie de carenţe de valori necesare, chiar şi pentru a depăşi crizele sociale şi economice, care în acelaşi timp revelează o dramatică fragmentare vitală: valori fărâmiţate, nu există mod mai bun de a spune asta, dar fără a renunţa la distracţie şi divertisment, aşa cum arată acea banalizare a sfârşitului vieţii fiinţei umane care este Halloween, sărbătoare publicizată încontinuu de mijloacele de comunicare, de la şcoli la institute şi la licee, trecând prin locurile de distracţie şi prin programele televizate.
În această panoramă nu este straniu că Biserica şi-a propus să facă o cotitură, făcând din recuperarea speranţei o misiune urgentă şi prioritară în noua evanghelizare.
Aşa o promovează multe din documentele sale, ca de exemplu Ecclesia in Europa a lui Ioan Paul al II-lea şi magnifica enciclică Spe salvi a Papei Benedict al XVI-lea.
Chiar în această miercuri Papa a spus în cateheza sa că "dacă noi îl reducem pe om exclusiv la dimensiunea sa orizontală, la ceea ce se poate percepe în mod empiric, viaţa însăşi îşi pierde sensul său profund. Omul are nevoie de veşnicie şi orice altă speranţă pentru el este prea scurtă, este prea limitată. Omul este explicabil numai dacă există o Iubire care depăşeşte orice izolare, chiar şi pe cea a morţii, într-o totalitate care transcende chiar şi spaţiul şi timpul. Omul este explicabil, îşi află sensul său cel mai profund numai dacă există Dumnezeu. Şi noi ştim că Dumnezeu a ieşit din îndepărtarea sa şi s-a apropiat, a intrat în viaţa noastră şi ne spune: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26)".
Prin urmare, astăzi mai mult ca oricând ne revine nouă creştinilor să dăm "cont despre speranţa care este în noi" (1Pt 3,15) şi să recuperăm mărturisirea bucuroasă şi curajoasă din articolul final al Crezului: "... în viaţa veşnică. Amin".
(După L'Osservatore romano)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
