De Giacomo Galeazzi
Mai întâi milostivirea, apoi restul. O concepţie despre misiunea sa care face din papa Bergoglio nu numai Capul Bisericii sau purtătorul de cuvânt al întregii creştinătăţi, ci un interlocutor şi un referent moral al "tuturor oamenilor de bunăvoinţă", conform lecţiei maestrului său Ioan al XXIII-lea, predecesorul din care se inspiră în magisteriu şi pe care l-a proclamat sfânt în Piaţa "Sfântul Petru" în aceeaşi ceremonie de canonizare a lui Karol Wojtyła.
Punând în rând momentele predicării sale se descoperă o referinţă constantă la milostivire ca instrument de evanghelizare într-o lume secularizată şi confuză care a pierdut multe valori moştenite de la o credinţă înrădăcinată în pofida infidelităţilor şi a necorespunderilor. Trebuie reînnoită alegerea misionară pentru "a ajunge la toţi cu balsamul milostivirii, în special la cel care se simte departe şi la cei mai slabi", a recomandat la 26 aprilie 2015 Francisc participanţilor la întâlnirea preşedinţilor diecezani ai Acţiunii Catolice. Invitaţia Pontifului este de a lucra pentru un elan apostolic reînnoit, însufleţit de pasiunea puternică faţă de viaţa oamenilor, pentru a contribui astfel la transformarea societăţii şi a o orienta pe calea binelui. Preşedintele emerit al Curţii Constituţionale, Giovanni Maria Flick, vorbind în urmă cu doi ani fundaţiei Centesimus annus a precizat că în originea ebraică a ceea ce traducem astăzi cu milostivire, Vechiul Testament indică milostivirea cu expresia rehamim, care desemnează propriu-zis "măruntaiele" (la singular, în sens matern, pântece). Din milostivirea iniţială Dumnezeu păstrează amintire faţă de oameni: cu condiţia ca oamenii să fie fervenţi în speranţa de a o primi, până la insistenţă, aproape până la insolenţă.
Pentru Francisc, obiectivul Jubileului Milostivirii este să solicite Biserica să coboare în realitate. "Teologia nu poate face abstracţie de un timp şi de un spaţiu precis care este lumea reală. De fapt, Dumnezeu nu vorbeşte în abstract, ci persoanelor concrete care trăiesc într-o anumită epocă", a evidenţiat cardinalul Pietro Parolin, secretar de stat, care la 24 aprilie 2015 a ţinut la Padova o conferinţă în Facultatea teologică din Triveneto în concordanţă deplină cu chemarea lui Francisc la o teologie întrupată care să-i pună pe teologi în confruntare cu lumea contemporană şi cu problemele sale cum sunt "noile migraţii" în faţa cărora trebuie "să devină purtători de instanţe etice capabile să se transforme în acţiuni politice în mod necesar împărtăşite".
O împărtăşire, afirmă cardinalul Parolin, "care merge dincolo de însăşi legăturile europene, fiind vorba despre o realitate ale cărei cauze sunt determinate de o comunitate internaţională în care responsabilii, state şi instituţii interguvernamentale, sunt preocupaţi să garanteze echilibre tot mai precare în loc să tindă la o stabilitate şi să construiască situaţii paşnice". Aşadar, Jorge Mario Bergoglio pune în centru necesitatea dialogului într-o lume deschisă: "Lumea pe care Francisc o descrie şi o interpretează este o lume deschisă, unde în principiu nu există situaţii sau obiceiuri preconstituite, ci este o lume de relaţii şi de dialog, două aspecte care pentru el sunt o regulă de viaţă", explică acelaşi cardinal Parolin. Şi de fapt, de la primul interviu acordat de Francisc presei tipărite, în septembrie 2013 reies tocmai aceste linii-călăuză ale "pontificatului milostivirii". Milostivirea este sentimentul de compasiune faţă de nefericirea celuilalt, care determină să se acţioneze pentru a o alina. Milostivă este privirea Papei fiu de migranţi asupra omenirii rănite din al treilea mileniu. "Fără milostivire, teologia noastră, dreptul nostru, pastoraţia noastră riscă să alunece în meschinărie birocratică sau în ideologie", scrie Francisc la 3 martie 2015 într-o scrisoare adresată arhiepiscopului de Buenos Aires, Mario Poli. "Trebuie să ne ferim de o teologie care se epuizează în disputa academică sau care priveşte omenirea dintr-un castel de sticlă. Se învaţă pentru a trăi: teologia şi sfinţenia sunt un binom indisolubil. Teologia pe care o elaboraţi să fie aşadar înrădăcinată şi întemeiată pe Revelaţie, pe «Tradiţie», dar să însoţească şi procesele culturale şi sociale, îndeosebi tranziţiile dificile. În acest timp teologia trebuie să ia asupra sa şi conflicte: nu numai cele pe care le experimentăm în cadrul Bisericii, ci şi pe cele care se referă întreaga lume şi care se trăiesc de-a lungul străzilor din America Latină".
De aceea "nu vă mulţumiţi cu o teologie de măsuţă. Locul vostru de reflecţie să fie frontierele. Şi să nu cădeţi în ispita de a le vărui, de la parfuma, de a le ajusta un pic şi de a le domestici. Chiar şi teologii buni, ca păstorii buni, au miros de popor şi de stradă şi, cu reflecţia lor, varsă ulei şi vin pe rănile oamenilor". Faptă de milostenie în morala creştină este o faptă în care se exercită virtutea milostivirii şi, cu semnificaţie mai generică, este un act de bunătate, de caritate faţă de cel care suferă. "Dumnezeu iartă atâtea lucruri, pentru o faptă de milostenie", scrie Alessandro Manzoni în "Logodnicii". Cu Jubileul, Francisc vrea să însoţească şi să primească pe omul concret cu rănile şi contradicţiile sale şi nu să facă din el o abstracţie.
Cardinalul Walter Kasper, preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, indică în milostivire sensul ultim al predicării lui Francisc pentru care a reflecta în mod teologic asupra milostivirii induce la punerea chestiunilor fundamentale ale doctrinei despre Dumnezeu.
Aşadar, Milostivirea Divină constituie nucleul şi suma revelaţiei biblice despre Dumnezeu.
Conversând cu părintele Antonio Spadaro, director al "La civilt? cattolica", istorica revistă bilunară a iezuiţilor, ordina din care face parte şi Jorge Mario Bergoglio, clarifică faptul că Biserica este milostivire. Aşadar, înainte de principii vine "kerygma", vestirea că Evanghelia este iubire, primire faţă de toţi. Imaginea de Biserică pe care o preferă Francisc este aceea exprimată de Conciliul al II-lea din Vatican în Lumen gentium, "a sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Sentire cum Ecclesia pentru mine înseamnă a fi în acest popor. Şi ansamblul credincioşilor este infailibil în credinţă şi manifestă această infallibilitas in credendo prin simţul supranatural al credinţei întregului popor care merge. Aşadar, nu trebuie nici să credem că înţelegerea lui «a simţi cu Biserica» este legată numai de «a simţi cu partea sa ierarhică»: se referă la toată Biserica, popor şi păstori. O Biserică pe care Francisc nu o reduce la «o capelă mică ce poate conţine numai un mic grup de persoane selecţionate. Nu trebuie să reducem sânul Bisericii universale la un cuib protector al mediocrităţii noastre». Papa visează «o Biserică Mamă şi Păstoriţă». «Biserica este rodnică, trebuie să fie rodnică. Când îmi dau seama de comportamente negative ale slujitorilor Bisericii sau ale consacraţilor sau consacratelor, primul lucru care-mi vine în minte este: Iată un holtei, sau iată o fată bătrână. Nu sunt nici taţi, nici mame. Nu au fost capabili să dea viaţă»".
(După Vatican Insider, 28 august 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
