Ar fi nedrept dacă într-un site franciscan ar lipsi figura grăitoare a sfântei Clara de Assisi şi a «Surorile Sărace». Spiritualitatea sfântului Francisc îşi află, de fapt, o completare în aceea a sfintei Clara. Această femeie curajoasă, decisă, cu o mare capacitate de înţelegere şi de trăire a carismei sfântului Francisc în versiunea feminină, a ştiut să fie coerentă şi să-şi apere proiectul de viaţă evanghelică chiar şi atunci când papii şi chiar fraţii şi-au exprimat diferite păreri în privinţa acestuia. Sfânta Clara, ca şi sfântul Francisc, a început viaţa sa personală de «penitentă» şi apoi viaţa de fraternitate la „San Damiano”, în conformitate cu cerinţele mişcării penitenţiale. Sfântul Francisc, care era călăuza şi părintele lor, a contribuit foarte mult la dezvoltarea şi creşterea grupului de surori care s-a unit sfintei Clara, la „San Damiano”, aşa cum a făcut, de altfel, şi în cazul Primului Ordin.
1. Principalele date cronologice ale sfintei Clara de Assisi
1193 – Clara se naşte la Assisi, din familia nobilă Offreduccio. Părinţii săi se numeau Favarone şi Ortolana. A avut două surori: Agneza, sfântă, al cărei nume botez era Caterina, şi Beatrice; amândouă au intrat în noul Ordin întemeiat de sfânta Clara, fiind urmate şi de mama lor, Ortolana.
1198 – Este o dată importantă ce marchează dobândirea autonomiei oraşului Assisi, dar, în acelaşi timp, reprezintă şi începutul calvarului Clarei şi a familiei sale. Legatul imperial Conrad este chemat de Papa Inocenţiu al III-lea la Narni, cei din Assisi profită de absenţa sa şi cuceresc Rocca, sediul guvernului imperial căruia îi erau supuşi. Acest fapt a dus la declanşarea unui război civil împotriva nobililor: se începe prin distrugerea castelelor şi a zidurilor de apărare ale oraşului, şi se continuă, apoi, prin distrugerea palatelor nobililor din oraş. Astfel, familiile nobililor s-au refugiat la Perugia.
1202 – Războiul între Perugia şi Assisi.
1204 – Războiul de la Collestrada, în care Francisc a căzut prizonier.
1205-1206 – Întoarcerea familiei Offreduccio şi a altor familii nobile de la Perugia la Assisi.
1206 – Convertirea lui Francisc. Viaţa sa de penitenţă, relaţia sa cu aşa-numiţii „minores”, adică cu cei slabi şi marginalizaţi de societatea de atunci. Acest lucru a atras atenţia şi a contribuit la apariţia unor noi reflexii în sufletul Clarei. În anii ce au urmat, Clara a avut mai multe întâlniri secrete cu Francisc[1], acesta fiindu-i un sfătuitor de încredere şi călăuză spirituală[2]. Toate aceste evenimente, precum şi influxul îndrumărilor primite de la episcopul Guido de Assisi, au dus la apariţia unei profunde schimbări în viaţa tinerei Clara care, împotrivindu-se nunţii plănuite de către părinţi, s-a decis să trăiască viaţa de penitenţă[3].
1212 – Duminica Floriilor: ziua marii întâlniri[4]. În noaptea de Duminică spre Lunea Sfântă[5], părăseşte casa părintească pentru a începe calea Crucii, alegând să-L urmeze pe Domnul.
Francisc şi fraţii săi au aşteptat-o la Porziuncola. Viaţa de penitenţă a sfintei Clara a început cu tăierea părului[6]. Apoi, într-o dimineaţă a fost dusă în mănăstirea benedictinelor „San Paolo delle Badesse”, la Bastia Umbria[7]. Aici a găsit un bun refugiu, care o fereşte de eventualele intervenţii ale familiei[8].
După câteva săptămâni, sfântul Francisc, împreună cu fratele Filip şi fratele Bernard, au dus-o la mănăstirea „Santo Angelo di Panzo”, pe muntele Subasio, aproape de Spello, unde a rămas puţin timp[9].
Între timp, a fugit de acasă şi Agneza, care a mers la „Santo Angelo” pentru a i se alătura sfintei Clara. Unchiul lor, Monaldo, a mers să o aducă acasă pe Agneza, însă în timp ce se întorcea, nemaiavând puterea să o ducă, căci corpul ei devenise foarte greu, a lăsat-o pe cale. Clara a găsit-o şi a dus-o înapoi la mănăstire.
În ciuda reacţiilor dure venite din partea familiei, Clara decide să îmbrăţişeze un nou stil de viaţă, preferând să locuiască la „San Damiano”. Acesta avea să fie ultimul său domiciliu.
Clara renunţă la bunurile sale, vinde partea sa de moştenire şi o parte din moştenire ce-i revenea surorii sale Beatrice, şi oferă totul săracilor[10].
Tot în acest an i se alătură, în vederea trăirii aceluiaşi stil de viaţă, şi Benvenuta de Perugia şi Balbina de Martino.
1215 – Conciliul Lateran IV, a obligat Clarisele să-şi însuşească Regula sfântului Benedict.
1216 – Clara, prin intermediul sfântului Francisc, cere Papei Inocenţiu al III-lea «Privilegiul Sărăciei».
1220 – Fr. Filippo Longo, sub influenţa cardinalului Ugolino şi a Capitolului general, celebrat în absenţa sfântului Francisc, care era în Orient, a preluat asistenţa spirituală a tuturor Surorilor Sărace: de la „San Damiano” şi din mănăstirile pe care Ugolino le-a pus sub protecţia Sfântului Scaun, dar care la început nu aveau nimic comun cu Clarisele.
1226 – Moare sfântul Francisc, considerat fondatorul şi părintele Clariselor.
1228 – Canonizarea sfântului Francisc. Papa Grigore al IX-lea vizitează mănăstirea „San Damiano”. Pontiful avea intenţia să ofere Clariselor un privilegiu prin care le permitea să posede bunuri materiale, pentru a ajuta mănăstirea. Însă, sfânta Clara refuză acest lucru şi cere «Privilegiul Sărăciei», Privilegium Paupertatis, care avea să-i fie acordat pe 17 septembrie 1228.
1240
– În luna septembrie, sarazinii şi tătarii din armata lui Frederic al II-lea ocupă mănăstirea „San Damiano”. Rugăciunile sfintei Clara, care era încrezătoare în Mirele-i euharistic, obţin apărarea mănăstirii şi a oraşului Assisi.
1252 – Papa Inocenţiu al IV-lea şi cardinalii vizitează mănăstirea „San Damiano”. Cardinalul Rainaldo de Segni, Episcop de Ostia şi Velletri şi Cardinal protector al Ordinului, le vizitează pe Clara şi pe surorile sale şi aprobă Regula scrisă de către Sfântă.
1253 – 9 august, are loc aprobarea oficială, din partea Papei Inocenţiu al IV-lea, a Regulii sfintei Clara, prin bula Solet annuere.
1253 – În seara zilei de 11 august, sărbătoarea sfântului Rufin, în oraşul său, Assisi, moare sfânta Clara.
1255 – Papa Alexandru al IV-lea o canonizează pe Clara.
2. Sfântul Francisc: întemeietor şi părinte
Sfântul Francisc avea să fie considerat întotdeauna Părintele şi Fondatorul «Damelor Sărace». De altfel, Regula sfintei Clara începe astfel: «Forma de viaţă a Ordinului surorilor Sărace, întemeiată de fericitul Francisc, este aceasta: Observarea sfintei Evanghelii a Domnului nostru Isus Cristos, trăind în ascultare, fără nimic propriu şi în castitate»[11]. Acesta este, de fapt, începutul Regulii sfântului Francisc. Procesul de întemeiere începe să se contureze în urma deciziei Clarei de a deveni «penitentă», adică în urma deciziei de a intra în mişcarea penitenţială. Alăturarea altor femei, care voiau să trăiască aceeaşi experienţă de credinţă şi aceeaşi carismă, a contribuit la apariţia Ordinului «Damelor Sărace» sau «Clariselor».
De asemenea, sfântul Francisc este numit «Părinte» de sfânta Clara şi de surorile sale. Acest titlu îl găsim deseori în Testamentul sfintei Clara; iată doar câteva dintre aceste expresii: «preafericitul nostru părinte Francisc»[12]; «preafericitul nostru părinte a prezis aceste lucruri»[13]; «trebuie să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu şi ale părintelui nostru Francisc»[14]; «Domnul ni l-a dăruit pe preafericitul nostru părinte Francisc ca întemeietor, săditor şi susţinător al nostru în slujirea lui Cristos…»[15], şi aşa mai departe; iar în încheierea Testamentului său, sfânta Clara adaugă binecuvântarea «preafericitului nostru părinte Francisc»[16].
3. Sfânta Clara: Mamă şi Fondatoare
Sfânta Clara, după un lung dialog cu sfântul Francisc, cu ştirea şi acordul Episcopului de Assisi, face pasul decisiv şi îşi însuşeşte carisma evanghelică a lui Francisc şi a fraţilor săi. Sfânta Clara devine astfel Întemeietoarea celui de-al doilea Ordin Franciscan, acela al «Damelor Sărace» sau a «Femeilor Sărace». În opera Viaţa sfintei Clara citim: «a dat naştere unei comunităţi de tinere ale lui Cristos, a instituit o mănăstire sfântă, care a dat naştere Ordinului doamnelor sărace»[17].
Sfânta Clara a voit să trăiască idealul evanghelic după exemplul sfântului Francisc, iar acelaşi Sărăcuţ din Assisi avea să le dea ei şi surorilor sale o «forma vivendi», o «forma vitae», cum aminteşte însăşi Clara în Testamentul său: «Apoi el ne-a scris o formă de viaţă, mai ales pentru a persevera întotdeauna în sfânta sărăcie»[18]. Papa Inocenţiu al IV-lea cunoştea foarte bine că prima «formă de viaţă» a fost dăruită sfintei Clara de către Francisc şi aminteşte acest lucru în bula de aprobare a Regulii sfintei Clara[19].
4. În umbra Regulii benedictine
Sfânta Clara încă de la început a ştiut să reflecteze, să reunească şi să păstreze limpezi ideile evanghelice despre carismă, pe care însuşi sfântul Francisc le prezentase. Însă, de multe ori a trebuit să înfrunte vicisitudinile timpului, ale dreptului Bisericii şi ale deciziilor luate cu privire la noile Ordine religioase, şi a trebuit să accepte obligaţia de a se supune Regulii sfântului Benedict, aşa după cum a fost prevăzut de Conciliul Lateran IV (1215), în canonul 13. Clara a trebuit să accepte şi titlul de abatesă (stareţă). Însă ea, folosind limbajul specific sfântului Francisc, care a dat sens formei sale de viaţă, a preferat apelativul de «madre» («maică»)[20] şi de slujitoare a «Femeilor Sărace»[21].
5. Cardinalul Ugolino şi Carisma franciscană feminină
În 1217, pe când mergea spre Franţa, sfântul Francisc s-a oprit la Florenţa pentru a-l saluta pe Cardinalul Ugolino, Episcop de Ostia şi Delegat pontifical al regiunilor Toscana şi Lombardia. Cardinalul i-a cerut lui Francisc să rămână în Italia deoarece era nevoie de el: în Curia romană încă nu era destul de clară situaţia Fraţilor Minori şi lipsea o aprobare scrisă a Ordinului. Însă, pe lângă toate aceste neajunsuri, mai existau şi anumite nedumeriri cu privire la naşterea unor mănăstiri ale «Femeilor Sărace», care voiau să trăiască un mod de viaţă evanghelică asemănător cu acela al «Damelor Sărace» de la „San Damiano”.
Cardinalul Ugolino a cerut lui Francisc şi fraţilor săi să asiste aceste surori, însă Francisc a respins această cerere[22]. După ce Francisc a răspuns negativ acestei cereri, Ugolino l-a făcut asistent al acestor mănăstiri pe fratele Ambroziu din Ordinul Cistercienilor. Cu toate acestea, pe când Francisc era plecat în Orient, Ugolino a încredinţat aceste mănăstiri fratelui Filippo Longo[23], care era numit de Francisc drept Vizitatorul «Damelor Sărace» de la „San Damiano”[24]. Întors din Siria, după ce a fost informat de cele întâmplate în absenţa sa, Francisc a cerut cardinalului Ugolino revocarea scrisorii trimise fratelui Filippo[25]. Doar după moartea sfântului Francisc şi după moartea fratelui Ambroziu, Ugolino, devenit Papa Grigore al IX-lea, avea să încredinţeze alte mănăstiri fratelui Filippo Longo.
În urma celor întâmplate, noilor mănăstiri feminine din regiunile Umbria şi Toscana, Ugolino le-a dat o Regulă care conţinea multe prescrieri şi sublinia clauzura, însă fără a face vreo referinţă la carisma proprie a «Damelor Sărace». Când a fost ales Papă, Grigore al IX-lea a aprobat, pe 12 aprilie 1228, aşa-numita «formă de viaţă». Este vorba de o Regulă care era departe de a fi în concordanţă cu carisma proprie pe care o trăiau Clara şi surorile sale, însă pe care trebuiau s-o accepte.
6. Privilegiul sărăciei
Din dorinţa sfintei Clara, sfântul Francisc a cerut Papei Inocenţiu al III-lea Privilegiul Sărăciei[26] pentru Clara şi surorile de la „San Damiano”.
Cardinalul Ugolino, după ce a fost ales Papă, amintindu-şi de dificultăţile pe care le aveau mănăstirile feminine în a avea o viaţă decentă, a început să le ofere diferite bunuri şi privilegii. Când Papa Grigore al IX-lea a vizitat mănăstirea „San Damiano”, cu ocazia canonizării sfântului Francisc, era pregătit să facă anumite donaţii respectivei mănăstiri, însă sfânta Clara a refuzat aceste donaţii şi a cerut reînnoirea Privilegiului Sărăciei.
Pe data de 17 septembrie 1228, Papa Grigore al IX-lea a reînnoit Privilegiul Sărăciei, acordat deja de Papa Inocenţiu al III-lea şi scris la Perugia. Acest document original face parte din bogata spiritualitate creştină franciscană. Urmând exemplul mănăstirii „San Damiano”, şi alte mănăstiri aveau să ceară şi aveau să obţină respectivul privilegiu: mănăstirea Monteluce din Perugia, l-a obţinut pe 16 iunie 1229; mănăstirea Monticelli din Florenţa, l-a obţinut pe 15 aprilie 1238.
7. Calea către Regula sfintei Clara
Surorile de la „San Damiano” trăiau în conformitate cu normele primite de la sfântul Francisc şi în umbra Regulii scrisă de Ugolino în 1228. Sfânta Clara a cerut cu insistenţă revizuirea Regulii şi adaptarea ei la viaţa proprie a Surorilor Minore. Însă amintirea Conciliului Lateran IV, relaţiile nu prea bune cu Papa Grigore al IX-lea după întâlnirea de la „San Damiano” şi poziţia clară a Pontifului cu privire la necesitatea posesiilor şi, nu în ultimul rând, dorinţa sfintei Clara de a trăi în «sărăcie» deplină – chiar şi cu Privilegiul de a nu poseda nimic – a făcut ca tema Regulii să nu fie luată în consideraţie.
Papa Inocenţiu al IV-lea cunoştea modul în care sfânta Clara voia să actualizeze Regula scrisă de Papa Grigore al IX-lea. Acestei cereri i se adaugă şi cea a sfintei Agneza de Praga, adresată lui Inocenţiu al IV-lea în 1243, prin care se cerea suprimarea Regulii benedictine din Profesiunea Clariselor. Drept răspuns, în 1245, Inocenţiu al IV-lea a confirmat aceeaşi Regulă discutabilă a predecesorului său, valabilă pentru întregul Ordin al Clariselor.
Însă doi ani mai târziu, în 1247, pe 9 august, Papa Inocenţiu al IV-lea a aprobat o nouă Regulă pentru Clarise. În profesiune este menţionat sfântul Francisc, iar mănăstirile «Damianite» sunt supuse îngrijirii Miniştrilor generali şi provinciali ai Fraţilor Minori. În această Regulă se găseau diferite expresii şi contexte franciscane, însă nici aceasta nu a fost pe deplin conformă cu spiritualitatea clariană. Papa Inocenţiu al IV-lea, prin bula din 23 august 1247, a insistat ca respectiva Regulă să fie acceptată.
Cu ajutorul Cardinalului protector, Rainaldo de Segni, sfânta Clara a prezentat propria-i Regulă, care are drept inspiraţie principală Regula bulată a Fraţilor Minori, şi în care s-au introdus unele scrieri ale sfântului Francisc asupra «formei vieţii» pentru «Damele Sărace». În această Regulă se vorbeşte despre o «Fraternitate de Surori», şi nu despre «Dame Sărace» sau «Doamne Sărace», cu toate că sfânta Clara foloseşte acest apelativ – atunci când vorbeşte despre surori – de mai bine de şaizeci de ori, apelativ care demonstrează că de fapt sunt colaboratoare şi îşi împărtăşesc problemele şi preocupările specifice vieţii de mănăstire. Sfânta Clara a dat Regulii sale nuanţe evanghelice strălucitoare care au apropiat mult limbajul său, şi mai ales concepţia sa, de carisma sfântului Francisc, însă în mod feminin.
Pe data de 16 septembrie 1252, textul Regulii sfintei Clara a fost aprobat de amintitul Cardinal Rainaldo. Regula a fost aprobată, în cele din urmă, şi de Papa Inocenţiu al IV, în ziua de 9 august 1253, prin bula Solet annuere, cu două zile înainte de moartea sfintei Clara. După ce s-a făcut o copie, originalul Regulii a fost îngropat împreună cu sfânta Clara, şi avea să fie regăsit odată cu exhumarea Sfintei.
8. Regula fericitei Elisabeta de Franţa
După modelul Regulii sfintei Clara, a fost aprobată şi Regula fericitei Elisabeta a Franţei, sora sfântului Alois, regele Franţei. Această Fericită a întemeiat mănăstirea din Longchamp. «Forma de viaţă» a fericitei Elisabeta avea să fie aprobată de Papa Alexandru al IV-lea, pe data de 9 februarie 1259. Redactarea respectivei Reguli îi aparţine fratelui Mansueto din Ordinul Minorilor. În această Regulă este importantă tonalitatea sa mistică, precum şi motivaţiile sale spirituale. Sărăcia şi umilinţa se îmbrăţişează. Surorile acestei Regulii nu se cheamă «Sorores Pauperes», precum cele ale sfintei Clara, ci «Sorores Minores Inclusae» («Surorile Minore Închise»).
Regula fericitei Elisabeta era urmată iniţial doar de surorile de la mănăstirea din Longchamp. Mai apoi, însă, pe baza Regulii Papei Urban al IV-lea (1263), mănăstirile Damianite trebuiau să aleagă între «Forma de viaţă» prescrisă de Cardinalul Ugolino şi această Regulă a fericitei Elisabeta; astfel, mai multe mănăstiri Damianite şi-au însuşit Regula fericitei Elisabeta.
9. Regula Papei Urban al IV-lea
În timpul Papei Urban al IV-lea, Cardinalul Protector, Gaetano Orsini, a scris o nouă Regulă. Este vorba despre un document ce conţine 26 de capitole, cu multe elemente juridice precedente Regulii aprobată de Papa Inocenţiu al IV-lea, cu prescrieri preluate din Regula sfintei Clara – adăugate noilor clauze – care au dat acestei Reguli o fizionomie proprie. Această Regulă pare să fi mai mult un document cu măsuri disciplinare decât o «formă de viaţă». A fost aprobată de Papa Urban al IV-lea, pe data de 18 octombrie 1263, şi se preconiza să devină Regula pentru toate mănăstirile şi pentru Ordinul sfintei Clara, cu toate că mai apoi nu a fost însuşită de toate. Surorile care trăiesc după această Regulă se numesc «Urbaniste».
10. Animarea din partea Fraţilor franciscani
Sfântul Francisc a căutat să fie întotdeauna animatorul mănăstirii „San Damiano”. Câteodată sfânta Clara s-a plâns de absenţele lungi ale lui Francisc, însă aproape de ea şi de surorile sale erau confraţii lui Francisc, mai ales fratele Filippo Longo. De asemenea, sfântul Francisc a scris că va avea grijă de ele ca şi de Fraţii Minori şi, după părerea sa, fraţii erau aceia care trebuiau să se îngrijească de «Surorile Sărace». Însă, acest lucru nu a fost întotdeauna uşor.
Se pare că fratele Elia a fost foarte apropiat de viaţa spirituală a Surorilor mănăstirii „San Damiano”. Acest lucru se poate deduce mai ales din scrisorile sfintei Clara[27]. De asemenea, şi Agneza de Assisi, în scrisoarea pe care i-o trimite surorii sale Clara, cere ca fratele Elia să o viziteze mai des, deoarece de la el primeşte consolare spirituală: «Vă rog, cereţi-i fratelui Elia să se simtă obligat să mă viziteze mai des, pentru a mă consola în Domnul»[28].
Papa Inocenţiu al IV-lea, în 1254, a pus Clarisele sub îngrijirea Fraţilor Minori, însă atât Ministrul general cât şi Capitolul general erau preocupaţi de numărul mare al mănăstirilor pe care trebuiau să le asiste. Cardinalul Protector al Ordinului, Rainaldo de Segni, în anul 1250, printr-o scrisoare către Capitolul general, ce se celebra la Genova, şi-a însuşit întreaga direcţiune a mănăstirilor.
În perioada în care sfântul Bonaventura şi-a exercitat slujirea de Ministru general al Ordinului, problema asistenţei mănăstirilor continua să fie discutată într-un mod vivace. În Capitolul general din 1263, Ministrul general a susţinut că serviciul spiritual pe care fraţii îl acordau Clariselor era un serviciu de caritate, deci nu o obligaţie de drept. Cu toate acestea, spinoasa problemă a asistenţei n-a fost rezolvată. Deşi, Surorile au trecut de la protecţia fraţilor la cea a episcopilor, asistenţa spirituală a continuat să constituie o problemă nerezolvată.
11. Dezvoltarea
Mănăstirile despre care vorbim sunt independente, chiar şi cele care au fost susţinute la întemeierea lor de unele surori de la mănăstirea „San Damiano”. Însă toate trăiesc aceeaşi spiritualitate evanghelico-franciscană, toate o consideră pe sfânta Clara întemeietoarea lor. În scrisoarea circulară prin care se comunica moartea sfintei Clara citim: «către toate surorile Ordinului de la „San Damiano” răspândite în toată lumea, surorile care locuiesc la Assisi le urează sănătate prin Autorul ei… Doamna noastă (Madonna) Clara, călăuza, venerabila noastră maică şi fondatoare, chemată de mesagerul care eliberează de obligaţiile cărnii, adică, moartea, a zburat cu puţin timp în urmă către comoara Mirelui ceresc…»[29].
O scrisoare a Cardinalului Rainaldo de Segni, din 1228, aminteşte de 24 de mănăstiri ale «Surorilor Sărace» în Italia. În acelaşi an (1228) s-a întemeiat şi prima mănăstire a Clariselor în afara Italiei, şi anume mănăstirea Sfânta Maria a Fecioarelor, la Pamplona, în Spania.
«Damele Sărace» i-au însoţit pe fraţi şi în misiunile din Orient. În Vicariatele din Orient şi în Provincia din Siria au fost întemeiate mănăstiri de Clarise. În aceste locuri au fost martirizate mai multe Clarise, precum surorile de la Tripoli (1289) şi şaptezeci de Clarise ale mănăstirii din Tolemaica.
La moartea sfintei Clara erau deja 110 mănăstiri: «68 în Italia, 21 în Spania, 14 în Franţa, 8 în ţările germanice. Proliferarea mănăstirilor a continuat pe tot parcursul celui de al XIII-lea secol şi în prima jumătate a secolului al XIV-lea, chiar dacă cu un ritm mai lent, iar apoi a scăzut spre sfârşitul secolului al XIV-lea»[30].
În jurul anului 1300 numărul mănăstirilor dependente de primul Ordin era de 413, în jurul anului 1317 a crescut la 452 , iar anul 1385 avea următoarea statistică[31]:
Mănăstiri desemnate după aria lor geografică
Italia şi insulele saleItalia şi insulele sale
Orientul şi Dalmaţia
Spania şi Portugalia
Franţa
Ţările germanice şi slave
Insulele Britanice
Mănăstirile în perioada respectivă aveau numeroase fraternităţi; Lazaro Iriarte este de părere că ar fi fost în jur de 15.000 de Clarise sub îngrijirea Miniştrilor provinciali franciscani[32]. La aceste se mai adaugă şi multe alte mănăstiri de sub jurisdicţia episcopilor.
Este important să amintim şi câteva personalităţi ale Ordinului «Surorilor Sărace» din perioada respectivă:
12. Reforme
Spre sfârşitul secolului al XIV-lea încep reformele şi în Ordinul Clariselor. Motivele care au dus la aceste reforme pot fi rezumate astfel:
multe femei nobile care intrau în mănăstirile Clariselor, deşi erau în mănăstire, continuau să trăiască ca mari doamne;
s-au acordat prea multe privilegii cu privire la sărăcie;
se primeau prea multe donaţii, bunuri mobile şi imobile;
se cereau prea multe dispense cu privire la observarea clauzurii;
s-a simţit o diviziune în fraternitatea surorilor Clarise: între surorile de cor (maicile) şi surorile serviciului casnic;
perioade prea lungi de rămânere în funcţie a abateselor…
12.1 Sfânta Coletta
Sfânta Coletta s-a născut la Corbie (1381) şi a murit la Gante (1447). La început a trăit o viaţă retrasă îmbrăcând haina terţiară franciscană. Reforma sa în rândul Clariselor a început în timpul pontificatului lui Benedict al XIII-lea. Activitatea sa de reformatoare s-a extins în Franţa şi în Ţările de Jos. La moartea sa erau deja 21 de mănăstiri reformate sau întemeiate din nou, care trăiau după Regula sfintei Clara, cu Constituţiuni proprii aprobate de Ministrul general Gulielmo de Casale, în anul 1434, şi confirmate de Papa Pius al II-lea, în anul 1458.
Coletta s-a reîntors la respectarea sărăciei din primele timpuri şi a impus Capitolul săptămânal, clauzura riguroasă, munca manuală, formarea asiduă şi permanentă prin lectură, precum şi introducerea bibliotecilor în mănăstiri.
12.2 Influenţa Observanţei
O altă caracteristică a Reformei Clariselor s-a impus în secolul al XV-lea, ca un efect spiritual al Observanţilor. Prin influxul acestora s-a realizat o reîntoarcere la Regula sfintei Clara, astfel că multe din mănăstiri au colaborat la această activitate reformatoare.
În Franţa, alături de reforma colettană, şi-a făcut apariţia şi o altă linie reformatoare: reforma numită Ave Maria, care provenea din mănăstirea de terţiare franciscane Ave Maria din Paris, care au profesat Regula sfintei Clara în anul 1485, animate fiind şi de surorile mănăstirii din Metz.
În Spania au fost trei focare principale unde s-a născut reforma clariană: mănăstirea „Sfânta Clara” din Gandia, de unde s-au născut multe mănăstiri reformate colettane, cunoscute în Spania ca «desculţe»; mănăstirea „Sfânta Clara” din Cordoba, prin Mariana de Villaseca, care a animat noi reforme ce îşi aveau, aşadar, centrul în această mănăstire; şi mănăstirea „Sfânta Maria din Ierusalim” de la Barcelona.
În secolul al XVI-lea, în Spania şi în întreaga Peninsulă Iberică, prin suprimarea Franciscanilor Minori Conventuali şi a Terţiarilor Regulari de către Papa Pius al V-lea, toate mănăstirile Clariselor, mai ales «Urbaniste», dependente de Conventuali, ca şi cele ale Terţiarelor dependente de Terţiarii Regulari, au fost supuse Observanţilor; de asemenea, şi în Italia multe mănăstiri Urbaniste a fost luate de la Conventuali şi supuse jurisdicţiei episcopilor.
12.3 Clarisele Capucine
Odată cu naşterea Fraţilor Minori Capucini, cel de-al doilea Ordin Franciscan (Clarisele) a avut posibilitatea să se alimenteze şi din izvorul spiritualităţii capucine şi, astfel, s-a născut o nouă familie clariană.
Locul din care îşi trag obârşia Clarisele capucine este oraşul Napoli. Fondatoarea acestor surori este Maria Longo (Llonc), de origine catalană. După moartea soţului, ea întemeiază un spital şi o fraternitate terţiară franciscană spre slujirea celor bolnavi. Direcţiunea spirituală a comunităţii a încredinţat-o Capucinilor care abia ajunseseră la Napoli şi care fuseseră primiţi în spital. În 1538 Papa Paul al III-lea a confirmat înfiinţarea mănăstirii sub Regula sfintei Clara, şi a încredinţat-o direcţiunii Fraţilor Capucini.
–––––––––––––––-
Note:
[1] Cf. Procesul de canonizare, Mărturia a XVII-a: «De unde aceasta mărturiseşte că de mai multe ori a mers cu ea (Clara) la sfântul Francisc, şi mergea în secret ca să nu fie văzută de părinţi», în FF 3125, p. 1885.
[2] Cf. Viaţa sfintei Clara fecioară, în FF 3166, p. 1904.
[3] Cf. Procesul de canonizare, Mărturia a XIX-a, în FF 3139, p. 1888.
[4] Cf. Viaţa sfintei Clara fecioară, în FF 3168, pp. 1904-1905.
[5] 18-19 martie 1212, după cronologia lui L. di Fonzo, Per la cronologia…, op. cit., pp. 100-101.
[6] Cf. Viaţa sfintei Clara fecioară, în FF 3170, p. 1905.
[7] Cf. Procesul de canonizzare, Mărturia a XII-a, în FF 3088, p. 1875.
[8] Cf. Viaţa sfintei Clara fecioară, în FF 3173, p. 1906.
[9] Cf. Procesul de canonizzare, Mărturia a XII-a, în FF 3089, pp. 1875-1876.
[10] Cf. ibidem, 3087, p. 1875.
[11] Regula sfintei Clara, Cap. I, în FF 2750, p. 1760-1761.
[12] Testamentul sfintei Clara, în FF 2825, p. 1787.
[13] Ibidem, 2828, p. 1788.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem, 2842, p. 1791.
[16] Ibidem, 2853, p. 1794.
[17] Viaţa sfintei Clara feciară, în FF 3176, p. 1907.
[18] Testamentul sfinteri Clara, în FF 2835, p. 1790.
[19] Inocenţiu al IV-lea, Bula de aprobare a Regulii sfintei Clara, în FF 2749, p. 1760.
[20] Cf. LegMag IV, 6, în FF 1074, p. 625.
[21] Cf. Scrisoarea a III-a a sfintei Clara către Agneza de Praga, în FF 2883, p. 1811.
[22] Cf. Mărturia lui Frate Stefano, în FF 2638, pp. 1678-1679.
[23] Cf. ibidem, p. 1679.
[24] Cf. Scrisoarea de la Greccio, în FF 574, p. 353; şi Giordano da Giano, Cronaca, în FF 2335, p. 1534.
[25] Cf. Giordano da Giano, Op. cit., în FF 2337, p. 1535.
[26] Originalul acestui document nu s-a păstrat, însă cunoaştem conţinutul său deoarece se găseşte în opera Firmamenta trium ordinum, Paris 1512. De asemenea, se găseşte într-un manuscris medieval al fericitei Eustochio de Messina, împreună cu Regula, Testamentul şi Binecuvântarea sfintei Clara.
[27] Cf. A doua scrisoare a sfintei Clara către sfânta Agneza de Boemia, în FF 2876-2877, p. 1810.
[28] Scrisoarea Agnezei către sfânta Clara, în Escritos de Sancta Clara y Documentos conmplementarios, Madrid 1993, p. 371.
[29] Scrisoarea circulară asupra morţii sfintei Clara, în Escritos de Santa Clara…, op. cit., pp. 56-57.
[30] L. Iriarte, Storia del Francescanesimo. Seconda edizione italiana riveduta e aggiornata, Roma, 19942, p. 493.
[31] Cf. ibidem, p. 494.
[32] Cf. ibidem
