Fiul soţilor Iosif de Liguori şi Ana Cavalieri, din oraşul Napoli, născut la 27 septembrie 1696, a primit la botez numele de Alfons; mai târziu, pentru a-şi aminti fără încetare de Preacurata Fecioară Maria, a adăugat la numele de botez şi pe acela de Maria, şi acum este cunoscut sub numele de Alfons Maria de Liguori. Religiozitatea profundă a părinţilor lui Alfons Maria reiese şi din faptul că, din cei opt fii (patru băieţii şi patru fete), cinci s-au consacrat într-un mod total în slujirea Domnului. Primul născut era Alfons Maria, al doilea era Antonio, care a intrat în ordinul benedictin; al cincilea, Gaetano, a rămas în clerul diecezan ca şi capelan la tezaurul din Domul din Napoli; Magdalena a murit în tinereţe; Barbara şi Ana devenit măicuţe; numai ultimii doi, Tereze şi Ercole s-au căsătorit.( Cf. Instituto Giovanni XXIII, Biblioteca Sanctorum, Societa Grafica Romana, Roma, 1961, 839,840).
De mic s-a dovedit un „copil-minune”, pentru uşurinţa uimitoare cu care învăţa diferite limbi, cunoştinţe ştiinţi-fice, deprinderi artistice; a dovedit înclinaţii deosebite şi pentru muzică. La vârsta de 16 ani, era doctor în dreptul civil şi bisericesc; în scurt timp, a devenit cel mai căutat şi temut avocat din ţinutul Napoli. Se spune că a trecut la viaţa religioasă din cauza că a pierdut un proces, confundând dreptul lombard cu cel angevin.
Spre surprinderea tuturor, tânărul şi foarte eruditul preot, în loc să umble după vreun scaun prin cancelariile bi-sericeşti ori după vreo catedră la institutele religioase, timp de şase ani, prin arşiţa verii ori prin ploile pătrunzătoare de iarnă, aleargă după săracii şi pungaşii din periferiile supraîncărcate ale oraşului Napoli ori după „mojicii” de pe ogoarele de la marginea oraşului, pentru toţi găsind cuvântul potrivit, simplu şi cald, care le schimbă viaţa. Numai episcopul de Castella Mare, din apropierea , înţelege şi apreciază idealul curajosului preot, dar îi arată că de unul singur nu va putea fi în stare să facă decât foarte puţin pentru ridicarea morală a credincioşilor simpli de la ţară sau din oraş; îl sfătuieşte să închege un nucleu de misionari pentru poporul simplu. Atraşi de exemplul său înflăcărat, câţiva preoţi şi laici s-au oferit să împartă cu el munca şi sacrificiile şi, împreună, să se constituie în Congregaţia Preasfântului Răscumpărător; ei sunt cunoscuţi sub numele de „Redemptorişti”.
Sfântul Alfons, împreună cu tovarăşii săi, şi-a făcut un program de lucru şi, cu aprobarea episcopilor locali, a colindat tot regatul Napoli. Strălucitul avocat de altădată a făcut jurământul de a nu pierde fără folos o clipă; Epis-cop, fondator al Congregaţiei Sfântului Mântuitor. A studiat teologia în particular, a fost hirotonit preot în 1726 şi a devenit predicator faimos, în Napoli şi în împrejurimi.
În 1731 a pus bazele unei comunităţi de călugăriţe în urma unei revelaţii care a fost declarată autentică; în 1732 a fondat Congregaţia Sfântului Mântuitor, pentru preoţii care se mergeau să predice oamenilor de la ţară. Acesteia i-a fost puse piedici încă de la început, după apariţia unor disensiuni interne şi mai târziu, a rivalităţii dintre Biseri-că şi Stat. Însuşi Alfons a fost exclus din Congregaţie, deoarece, după cum se spune, ar fi semnat un document im-portant fără să-l citească. După moartea lui, Congregaţia a prosperat, mai ales în Europa centrală, iar mai târziu chiar în Anglia, Irlanda şi Statele Unite ale Americii.
În 1745 îşi publică primele lucrări teologice şi religioase. Cu toate că primele sunt uneori criticate deoarece au un accent legalist prea mare, iar cele din urmă sunt considerate prea exuberante, influenţa lor a fost considerabilă. Pe vremea Sfântului Alfons, duhovnicii, preoţii, îndrumătorii spirituali aveau două atitudini extreme: unii erau „la-xişti”, alţii „rigorişti”; „laxiştii” îl lăsau pe credincioşi în părerile proprii, susţinând că Dumnezeu va judeca pe fie-care după conştiinţa sa, şi că, de altfel, omul face tot ceea ce vrea el; „rigoriştii”, sub influenţa curentului jansenist, refuzau să acorde dezlegarea sacramentală chiar şi pentru greşeli mici, învăţând că Dumnezeu cere de la om o de-săvârşire absolută; această atitudine îi îndepărta, practic, pe foarte mulţi creştini de la sfintele Sacramente. Alfons de Liguori, cu ştiinţa şi experienţa lui, redactează marea sa operă, „Theologia Moralis”, în care oferă duhovnicilor cumpătarea dreaptă pentru a nu-i înspăimânta pe credincioşi printr-o rigoare excesivă, dar şi pentru a-i ajuta să se ridice spre o viaţă creştină autentică, în respectul faţă de legea divină. Principiile şi sfaturile propuse în „Theologia Moralis” au dat loc unor discuţii agitate, care au continuat chiar după moartea sfântului. Biserica, însă, a confirmat justeţea lor, declarându-l pe Sfântul Alfons Maria „Doctor Ecclesiae”, „Învăţător al Bisericii” – în anul 11871. Atât în îndrumările spirituale, cât şi în predicile sale îndemna la simplitate, bunătate şi raţiune. S-a folosit în mare măsu-ră de retorică în încercarea de a se face înţeles, mai ales în prea adesea criticata „Slavă Mariei (1750). Tehnici ase-mănătoare au folosit şi învăţăceii săi, care invocau frecvent în predicile lor frica de Dumnezeu şi despre Ziua Jude-căţii. Alfons a fost desemnat episcop de Sfânta Agata de Goti (Beneventum) în 1762, însă a părăsit scaunul episco-pal din cauza sănătăţii precare, în 1775. A trăit încă 12 ani, din care ultimii i-au fost umbriţi de sciziuni-le(neînţelegerile) ivite în interiorul Ordinului său şi de diferite suferinţe fizice. A fost canonizat în 1839 şi declarat Doctor al Bisericii în 1871. Sărbătorire: 1 august. (F. Haugh David, Dicţionar al sfinţilor, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, 42,43).
Activitatea pe care o desfăşura sfântul Alfons
Părintele Alfons, ca şi sfântul Paul s-a făcut totul pentru toţi, s-a dedicat cu entuziasm pe străzile apostolatului, în special al poporului incult şi clasei muncitoare. Simţea până în vene că Duhul Sfânt îl trimitea să-i evanghelizeze pe săraci. Mulţimea penitenţilor creştea din ce în ce în ce mai mult şi scaunul de spovadă era foarte aglomerat. Apostolul înflăcărat a rămas tulburat profund în faţa ignoranţei poporului şi a jurat că îi va îmbogăţii pe cei umili. Bisericile funcţionau ce depăşeau mereu programul iar pentru aceasta s-a gândit să adune mulţimea în piaţă, pe penitenţii săi şi pe prietenii săi, care erau ştrengarii şi cerşetorii. Şi-a dat seama că persoanele dispreţuite de nobili-me, de înaltul cler şi de burghezie care se dezvolta, erau foarte inflamabili de focul Duhului Sfânt. Multe pieţe se transformau în biserici unde, se rugau, se predica şi se împărtăşeau lecţii de viaţă umană şi creştină( A. L’Arco, S. Alfonso amico del popolo, Edizioni Dehoniane, Napoli, 1982, 33).
Contextul politico-cultural: iluminismul
S-ar putea pune întrebarea cum a apărut iluminismul aşa de târziu şi nu s-a născut după umanism. Acest lucru se explică în parte prin luptele religioase din secolul al XVI-lea care au distras interesul de la marile probleme filo-sofice. În lumea cultă în care intrau şi mulţi catolici, iluminismul, dintr-un sistem filosofic, a fost transformat în slogan, a devenit o modă. Toţi exaltau raţiunea, iubirea universală a omului şi toleranţa religioasă. Lipsa de credinţă era numită raţiune, iar imoralitatea natură; cât priveşte iubirea universală a omului, în practică s-au văzut puţine semne, iar toleranţa religioasă s-a exprimat într-o adevărată ură împotriva Bisericii şi a instituţiilor sale, în special mănăstirile.
În secolul al XVII-lea faptul de a avea ca director spiritual vreun călugăr sever şi de a întreţine în saloane în dispute cu privire la eficacitatea harului, era considerat ca o fineţe a educaţiei. În secolul al XVIII-lea, în schimb, a fost considerată o eleganţă faptul de a fi volterian şi de a-ţi bate joc de preoţi şi de călugări. Rămăseseră neschimba-te doar aerele de persoană cultă pe care fiecare şi le dădea (L. Hertling, Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 2001, 466-467).
Revoluţia franceză
Situaţia financiară a Franţei, care se înrăutăţise deja sub pre lunga guvernare a lui Ludovic al XV-lea (1715-1774), devenise din ce în ce mai insuportabilă. Pentru a iniţia o refacere, în 1789 Ludovic al XVI-lea s-a decis să convoace Stările Generale ale regatului, care nu mai fusese reunite din 1614. Cu puţini ani înainte, în 1783, la Versailles avusese loc încheierea păcii între Anglia şi noua Naţiune americană, prin care puterile europene recu-noşteau caracterul integral democratic al constituţiei americane. Urmând acest exemplu, Stările Generale franceze s-au auto-declarat Adunarea naţională Constituantă. În august 1789 au fost proclamate drepturile universale ale omului şi un val de exaltare democratică a cuprins întreaga naţiune. Conform propunerii episcopului de Autun, Talleyrand, toate bunurile ecleziastice au fost declarate proprietate a naţiunii. Aproape toate izbucnirile sociale urmează legea rezistenţei minime, atacând deci în primul rând Biserica (ibid., 472-473).
Secularizarea în Germania
În pacea de la Luneville din anul 1801, toată partea stângă a Rinului trecea de partea Franţei. Pentru terito-riile pe care le-au cedat, principilor l-i s-a promis o despăgubire sub formă de bunuri ale Bisericii şi de oraşe impe-riale. Tratativele cu privire la aceasta au dus în februarie 1803 la clauza legaţiei imperiale de la Rgensburg, prin care s-a mers mai departe de ceea ce stabilise la Luneville. Toate senioriile şi principatele bisericeşti , printre care 200 de mănăstiri, au fost împărţite între principii laici şi astfel statele au primit mai mult decât pierduseră pe malul stâng al Rinului (ibid., 476).
Lucrează pentru reforma Bisericii
Nimeni nu a înţeles mai bine ca sfântul Alfons cât a fost de nefastă gândirea filosofică contemporană pe care nimeni nu o combătea cu o forţă majoră. Raţionalismul, naturalismul şi iluminismul, în numele raţiunii care erau înălţate la demnitate de divinitate, doreau să se debaraseze de orice autoritate transcendentă. Sfântul Alfons a înţe-les bine că toate aceste „isme” se reduceau la imanentism după care, nimic nu este deasupra raţiunii umane şi nu-mai aceasta este creatoare de valori.
După moartea Papei Clement al XIV-lea, cardinalul Castelli l-a rugat pe sfântul Alfons să facă un raport asupra situaţiei Bisericii. Scrie: între episcopi, puţini sunt cei care au un zel adevărat faţă de suflete; ordinele sunt aproape toate decăzute. În clerul diecezan este şi mai rău. Este indispensabilă o reformă generală, pentru tot clerul, pentru a remedia marea corupţie a laicilor (ibid., 92,93).
Societatea în care a trăit sfântul Alfons
Societatea secolului al XVIII-lea în mare parte era coruptă. Genovesi observa că nobilimea era ataşată de lux, şi faptul că clerul era alipit de bogăţii ori era abandonat rămânând ignoraţi. În mod evident erau numeroase şi demne excepţiile; se admirau preoţii sfinţi şi înţelepţi; dar în mare parte populaţia răspundea la diagnosticul lui Genovesi.
Un locuitor din Napoli, vorbind cu un învăţat străin, asemăna populaţia oraşului Napoli cu o viperă, din care capul (aristocraţia) era veninos, coada (plebea)care nu reprezintă nimic, şi partea din mijloc (burghezia) e utilă şi bună şi se găseşte în farmacii ca un remediu pentru însănătoşire. Episodul este prezentat de Benedict Cruce, care îl redimensionează aşa: nu trebuie neglijat marea contribuţie pe care nobilimea a adus-o acestei clase sociale. Şi înal-tul cler avea destul de mulţi reprezentanţi în acea clasă intelectuală. Chiar dacă nu întreaga burghezie era sănătoasă, şi veninul secolului al XVIII-lea otrăvea o bună parte (ibid., 79,80).
Biserica geme sub greutatea bogăţiilor
O parte a clerului era destinat operelor sociale şi caritabile: spitale, orfelinate, şcoli, opere de binefacere; însă fără îndoială o parte din ei îmbogăţeau clerul, în special cel numit „înalt” . A devenit preot în mare parte a cazuri-lor, însemna să-şi asigure o viaţă liniştită. Fiecare familie avea un aspirant la preoţie, şi era un preot la fiecare 50 de locuitori. Clerul aşadar poseda o mare parte a bogăţiilor din acel regat. Glumind, se spunea că Napoli era tot regatul o mănăstire. Desigur că nu pentru viaţa de pietate! Rosmini, preot sfânt, judeca pe mulţi dintre episcopi a secolului al XVIII-lea cu această frază riguroasă: sunteţi slujitori ai omului îmbrăcaţi în slăbiciune în loc să-i fiţi apostolii unui Cristos gol! (ibid., 81,82) .
Rezumat
Fiul soţilor Iosif de Liguori şi Ana Cavalieri, din oraşul Napoli, născut la 27 septembrie 1696, a primit la botez numele de Alfons; mai târziu, pentru a-şi aminti fără încetare de Preacurata Fecioară Maria, aşa cum este cunoscut sub numele de Alfons Maria de Liguori. La vârsta de 16 ani, era doctor în dreptul civil şi bisericesc; în scurt timp, a devenit cel mai căutat şi temut avocat din ţinutul Napoli. Datorită calităţilor sale excepţionale şi a situaţiei tatălui său, căpitan pe galerele regale, Alfons visa la un viitor extraordinar. Intervine însă neprevăzutul. În anul 1723, pri-meşte să-l apere într-un proces pe ducele de Gravina împotriva principelui de Toscana. După o pledoarie zdrobitoa-re, se descoperă alte documente care dovedesc că adevărul era altul. Alfons se prăbuşeşte; era hotărât ca niciodată să nu-şi păteze sufletul cu minciuna şi nedreptatea. Acum se consideră vinovat, deşi el fusese de bună-credinţă, şi hotărăşte să renunţe la această activitate.
La 21 decembrie 1726, a fost sfinţit preot. Spre surprinderea tuturor, tânărul şi foarte eruditul preot, în loc să umble după vreun scaun prin cancelariile bisericeşti ori după vreo catedră la institutele religioase, timp de şase ani, prin arşiţa verii ori prin ploile pătrunzătoare de iarnă, aleargă după săracii şi pungaşii din periferiile supraîncărcate ale ţinutului Napoli, ori după oamenii de pe ogoarele de la marginea oraşului, pentru toţi găsind cuvântul potrivit, simplu şi cald, care le schimbă viaţa. Atraşi de exemplul său înflăcărat, câţiva preoţi şi laici s-au oferit să împartă cu el munca şi sacrificiile şi, împreună, să se constituie în Congregaţia Preasfântului Răscumpărător; ei sunt cunos-cuţi sub numele de „Redemptorişti”. Sfântul Alfons, împreună cu tovarăşii săi, şi-a făcut un program de lucru şi, cu aprobarea episcopilor locali, a colindat tot regatul Napoli.
Unul dintre principiile de bază ale activităţii Sfântului Alfons a fost că, pentru dezvoltarea vieţii creştine a cre-dincioşilor, confesionalul şi spovada au o însemnătate tot atât de mare cât şi amvonul şi predica; sub un anumit aspect, pot fi considerate, spovada şi confesionalul, chiar mai importante. Experienţa arătă că cuvântul auzit la pre-dică, oricât de strălucit, se uită; numai o spovadă bună şi harul dezlegării aduc o schimbare autentică a vieţii.
Alfons de Liguori, cu ştiinţa şi experienţa lui, redactează marea sa operă, Theologia Moralis, în care oferă du-hovnicilor cumpătarea dreaptă pentru a nu-i înspăimânta pe credincioşi printr-o rigoare excesivă, dar şi pentru a-i ajuta să se ridice spre o viaţă creştină autentică, în respectul faţă de legea divină. Deşi de mai multe ori a fost rugat să accepte demnitatea de episcop, el a refuzat, până când a fost obligat de papa şi, la vârsta de 60 de ani, devine păstorul Diecezei „Sfânta Agata dei Goti”, pe care o conduce cu zel şi iubire timp de 19 ani. Ajungând aproape orb şi surd, cere să fie eliberat din greaua misiune şi se retrage la una dintre mănăstirile ordinului întemeiat de el, la Nocera dei Pagani, în Campania. În ultimii doisprezece ani de viaţă, urmând cu fidelitate programul din tinereţe, a continuat să scrie, adăugând alte opere ascetice şi teologice la opera sa vastă. Din toate străbate o caldă chemare la rugăciune, la cinstirea Preasfintei Euharistii, la generozitate, la iubire faţă de Fecioara Glorioasă.
Înainte de a închide ochii, a avut marea durere de a constata unele dezbinări şi nereguli între fiii săi spirituali; nu mai avea putere decât să se roage şi să uite, ceea ce a făcut din toată inima până în ziua de 1 august 1787, când a încetat să mai bată inima lui iubitoare de Dumnezeu, de Maria şi de oameni.
