Episcopul bun

„Evanghelia mă înspăimântă”

Episcopul bun, după Sf. Augustin

„Evanghelia mă înspăimântă… Nimănui mai mult decât mie nu i-ar plăcea un trai sigur şi liniştit. Nimic nu e mai dulce decât a scruta tezaurul dumnezeiesc. În schimb a propovădui, a certa, a îndrepta, a zidi, a se îngriji de fiecare este o mare greutate, o sarcină grea, o oboseală crâncenă. Cine nu ar fugi de această oboseală? Dar mă înspăimântă Evanghelia”[i].

În jurul anului 400, Augustin se gândeşte de nenumărate ori fără prejudecăţi la misiunea sa de păstor şi ajunge la concluzia că osteneala de a fi păstor e anevoioasă  şi că responsabilitatea Evangheliei îl înspăimântă.

Episcopatul: o grea povară

Acest gând revine după câţiva ani: „Funcţia mă înspăimântă, de când această sarcină mi-a fost pusă pe umeri”[ii]. Termenul sarcină pare i se potrivi în mod deosebit lui Augustin: acesta indică desaga ce conţine cele necesare pentru călătorie, bagajul pelerinului şi rucsacul soldatului. Augustin precizează şi că acea povară sunt credincioşii: „Ce este această sarcină dacă nu voi înşivă”[iii]?

Nu era deloc uşoară datoria (sarcina) de episcop într-un oraş ca Hipona, în Africa, la începutul secolului V: un oraş comercial în al cărui port debarcau oameni de pretutindeni, unde se întâlneau vânzători şi cumpărători, un popor divizat din punct de vedere religios şi social. Augustin e episcopul acestui oraş, un episcop deosebit şi excepţional. Pe cât poate părea de paradoxal, el nu a iubit niciodată episcopatul chiar dacă l-a acceptat din ascultare şi l-a îndeplinit cu drag. Totuşi, de când a devenit episcop viaţa i s-a transformat în mod radical: de acum înainte dragostea pentru credincioşi constituie raţiunea sa de  a trăi, iar el se roagă ca Domnul să-i dea puterea de a-i iubi până a-şi da viaţa pentru ei, „ori prin martiraj, ori prin afecţiune”[iv].

Rămânem plăcut impresionaţi de asemenea expresii. Sinceritatea şi caracterul direct ale lui Augustin sunt dezarmante. Cum trebuie cântărite aceste afirmaţii? Nu e uşor a răspunde şi nici nu e simplu a spune cine este păstorul pentru Augustin. Spre diferenţă de alţi Sfinţi Părinţi, el nu a dedicat niciun tratat preoţiei sau căsătoriei. Totuşi în operele şi predicile care vorbesc despre raportul său zilnic cu credincioşii se găsesc multe fragmente despre slujire. Unele vorbesc în mod clar, precum discursul De pastoribus, altele amintesc doar în treacăt de slujirea episcopală, dar nu pentru aceea sunt mai puțin sugestive. Credincioşii din Hipona nu se aşteptau la vreun tratat despre episcopat, ci ca el să vorbească şi să scrie în calitate de episcop. Augustin a făcut acest lucru, lăsându-ne multe pagini dedicate acestei teme, dintre care unele sunt dintre cele mai încântătoare scrise de el[v].

Primul indiciu

Prima operă în care apare semnificaţia faptului de a fi păstor este probabil opera Mărturisiri, redactată între anii 397-401. Credincioşii îi adresează episcopului rugămintea de a cunoaşte „mărturisirea interiorului său”[vi]: ce fel de păstor e Augustin acum, dată fiind viaţa sa din trecut? Cum poate domina pasiunile? Cum se împotriveşte tentaţiilor ce sunt inevitabile în orice om?

Augustin acceptă această întrebare stânjenitoare, dar preia şi spiritul din spatele acesteia care ilustrează un raport uman, viu, personal, confidenţial, probabil şi indiscret, dintre credincioşi şi păstor. E evident faptul că raportul nu e marcat de o curiozitate bolnăvicioasă, ci de Spiritul lui Dumnezeu. De aceea Augustin se gândeşte dacă mărturisirea sinceră în faţa lui Dumnezeu nu poate avea o oarecare utilitate pentru fraţii săi. Aceasta poate să-i facă părtaşi la drumul său interior, unde ceea ce a cerut în rugăciune, în pofida mizeriei sale ca persoană, a devenit realitate. În orice caz, el cere credincioşilor săi înţelegere şi dragoste în ceea ce-l priveşte.

Răspunsul dezvăluie inima episcopului. Suntem făcuţi pentru fericire, suntem creaţi pentru a iubi: „Târziu te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, Târziu te-am iubit”[vii]. După aceea, episcopul din Hipona este de acord cu ceea ce îi cer credincioşii şi vorbeşte despre patimile şi plăcerile din trecut: „Dar în memoria mea, despre care multe am vorbit, sunt încă vii imaginile lucrurilor de acest fel pe care obiceiul le-a întipărit acolo. Ele mă întâmpină când sunt treaz, ce-i drept fără nicio putere; în somn, însă, ele merg nu numai până la delectare, ci chiar până la consimţire şi al ceva care se aseamănă cu fapta însăşi”[viii]. Dar e diferită vremea privegherii de cea a somnului, identificată prin harul şi mila Domnului care dăruie pace şi seninătate. Episcopul este interesat de mărturisirea de laudă pentru minunea care s-a realizat în viaţa lui: o împărtăşire deosebită care-l defineşte ca păstor.

Pentru voi sunt episcop, cu voi sunt creştin

În jurul anului 410, Augustin descrie în mod pozitiv misiunea episcopului în biserică: „Dacă mă înspăimântă ceea ce sunt pentru voi, mă linişteşte ceea ce sunt cu voi. Pentru voi sunt episcop, cu voi sunt creştin….”[ix] . Nu este vorba doar de familiaritate, ci de o mărturisire. Augustin a citat Mt. 11,30 („Povara mea e uşoară”) şi pe apostolul Paul, Gal. 6,2 („Purtaţi-vă greutăţile unii altora: astfel îndepliniţi legea lui Hristos”), iar apoi comentează: „Sprijiniți-mă şi voi pentru ca, urmând porunca Apostolului, să purtăm unii altora greutăţile şi să împlinim astfel legea lui Hristos. Dacă el nu le poartă împreună cu noi, atunci puterile noastre scad; dacă nu ne poartă pe noi, cădem”[x]. În cele din urmă rezumă: episcopatul este titlul unei îndatoriri, a fi creştin însă e un har; de aceea cel dintâi e un pericol, pe când cel de-al doilea este mântuirea.

Conceptul revine în De pastoribus: „Noi suntem distinşi cu două demnităţi: cea de creştini şi cea de episcopi. Cea dintâi, adică a fi creştin, este pentru noi; cealaltă, adică a fi episcopi, e pentru voi. Ceea ce contează în a fi episcopi este doar calitatea voastră de fi de folos”[xi]. Augustin deduce de-aici că disponibilitatea faţă de misiunea primită are poartă semnul unei dăruiri totale: „Urmând porunca Domnului, mă voi strădui a fi slujitorul vostru…În slujba tuturor…Deoarece Domnul domnilor nu s-a ruşinat a se face slujitorul nostru”. Iată misiunea păstorului: slujirea credincioşilor urmând exemplul Învăţătorului: „Suntem conducători şi suntem supuşi: suntem conducători, dar doar dacă suntem de folos folositori”.

Slujirea umilă e o preocupare constantă a lui Augustin: „Scaunul lui Hristos este în cer, deoarece mai întâi crucea sa a fost pe pământ. El ne-a învăţat calea umilinţei, coborând din cer pentru a se urca mai apoi, cercetând pe cine zăcea jos şi ridicând pe cine vroia să se unească cu el”. Augustin termină: „ Astfel trebuie să fie episcopul cel bun: dacă nu va fi aşa, nu va fi episcop”.

Traducere de Octavian FRINC după  G. PANI, „«Il Vangelo mi spaventa». Il buon vescovo secondo sant’Agostino”, în La Civiltà Cattolica, 18 aprile 2015 (3956), pp. 117-130.