Interviu cu pr. Anton Robu
-Părinte, vă mulțumim pentru disponibilitatea de a discuta despre frăția voastră, despre tineri și problemele lor!
-Accept cu plăcere să schimb, împreună cu dvs., câteva impresii! Tinerii din țară și din lumea întreaga reprezintă viitorul; pe ei trebuie clădită maturitatea, încrederea, responsabilitatea.
-Spuneți-ne, pentru început, câte ceva despre dvs.!
-Mă numesc Anton Robu. M-am născut la Constanța, întrucât părinții mei lucrau, în acel timp, în Dobrogea. Originar sunt însă din Moldova. Am făcut liceul în România, apoi am ajuns în Italia. Am urmat cursurile seminarului teologic, șase ani de pregătire în Seminarul Diecezei. Înainte însă de aceasta, mi-am refăcut studiile într-o școală italiană, am reluat bacalaureatul, deoarece în România, în vremea respectivă, am întâmpinat dificultăți în a mă înscrie la cursurile filosofice și teologice necesare ordinării ca preot. Acum am patruzeci și trei de ani, sunt de douăzeci și patru de ani în Italia. De paisprezece ani sunt preot romano-catolic, încardinat în Provincia de Imperia, și slujesc pentru comunități italiene.
-Cum ați ajuns în Italia?
-Am fost trimis la studii de către Superiorii mei, la începutul anilor `90, la Padova şi în alte studentate catolice. Mi-am finalizat formarea culturală, filosofică și teologică, am fost sfințit preot și am ajuns în această dieceză.
-De ce-ați ales să deveniți preot?
-Dumnezeu este Cel care m-a ales. Eu am încercat să răspund. Dumnezeu nu a dorit ceva de la mine, m-a voit pe mine! Desigur, m-a inspirat și exemplul multor preoți pe care i-am cunoscut, păstori sufletești care au fost chinuiți pentru credința lor în temnițele comuniste, persoane dăruite lui Dumnezeu total, fără teamă. Pentru mine, s-au întrupat cuvintele marelui Tertulian: „sângele martirilor, sămânță pentru noi, creștinii!”.
-Cum este slujirea dvs.? Ce bucurii aveți, ce întristări, ce așteptări?
-Încerc să fac din slujirea mea una cu toată inima și cu tot sufletul. Sunt precum un misionar: ajung în mai multe comunități, întrucât Occidentul și, implicit, Italia, a devenit pământ de misiune. Bucuria cea mai mare a unui pastor este când vede turma unită. Am o întristare, aceea că aș putea face mai mult sau aș putea ajunge la mai multe suflete. Așteptările sunt nu atât din dorința mea de a mă simți realizat, cât, mai cu seamă, năzuiesc să las un semn al iubirii lui Dumnezeu în suflete. Așa cum eu, la rândul meu, „am gustat” din dăruirea și jertfelnicia predecesorilor mei.
-Participă tinerii la slujbele bisericii păstorite de dvs.?
-Am bucuria să văd o participare frumoasă în rândul tinerilor. Atunci când creez ocazii, observ că tinerii sunt încă dornici de ceva profund, esențial, autentic. „Cuvântul este sunet, mărturia devine tunet!”. „Verba volant!”. Tinerii au nevoie de exemple, de îndrumători care să le sădească în inimi sens, semnificație ontologică.
-Care sunt problemele pentru care vi se adresează tinerii, în general?
-Tinerii au dorința să se realizeze. Au nevoie să fie ascultați, înțeleși și, mai ales, iubiți. Sunt mulți tineri care suferă de însingurare, o însingurare lăuntrică ce de multe ori nu se manifestă, dar căreia i se vădesc semnele. Tăcerea, „silentium”, nu este absența cuvintelor; multe din tăcerile tinerilor sunt tăceri care „urlă”, care vor să fie auzite, înțelese, clarificate. Tânărul zilelor noastre are mare nevoie să fie apreciat, valorizat, dar și responsabilizat. Are nevoie să înțeleagă că realizarea oricărui proiect al vieții cere onestitate, gradualitate și desigur, implicare dedicată.
-Aveți și dvs., ca om, momente de întristare, de descurajare, de neliniște și teamă? Cum reușiți să treceți peste încercările vieții?
-Ființa umană este, de multe ori, supusă încercărilor, descurajării, neliniștii. Dacă însă Dumnezeu este, cu adevărat, centrul vieții, orice se înfruntă cu capul sus, cu smerenia necesară și cu dorința de a depăși acel moment. Împreună cu sfântul Paul (Pavel), spun și eu: „când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12,10), „pot totul în Cristos, care mă întărește” (Filipeni 4,13). Mă las alinat de cuvintele lui Isus: „îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12,9). Avem nevoie de umilința de a accepta că nu suntem perfecți și de năzuința de a tinde spre perfecțiune. „Biserica nu este o societate de oameni perfecți, ci de oameni ce tind spre perfecțiune”. „Biserica nu este un club de oameni perfecți, ci un spital pentru bolnavi” (Cardinalul Dolan).
-Când viața pare de netrăit, ce poate face omul de rând, mai mult sau mai puțin implicat religios, pentru a resimți iarăși valoarea vieții?
-„Noli foras exire in te ipse reddi in interirorem hominem stat veritas!”. „-Nu ieși din tine, intră înlăuntrul tău, pentru că în tine găsești Adevărul!” (Sf. Augustin). Fiecare om e bine să găsească în el însuși motivul pentru a trăi, pentru „a fi”, pentru a iubi, sensul personal. Simțământul vieții e legat și de stima de sine adecvată, responsabilă, autentică.
-Cine este Isus Cristos pentru dvs.?
–Isus este totul. Doar El este adevăratul revoluționar al existenței, sursa a ceea ce este bun, sfânt, frumos și nobil. Viața mea are sens doar trăită în El și pentru El. Plinătatea iubirii reale este în El. Învăț în fiecare zi, la școala iubirii Lui, bucuria de a fi o persoană realizată, fericită, pentru că sunt totul pentru Isus și El este totul pentru mine.
-Sunt surprins de direcția „spre bine” a ultimelor pontificate, mai cu seamă după Conciliul Vatican II. Biserica Catolică reușește, într-un fel unic între toate bisericile creștine, după părerea mea, să păstreze echilibrul între istoricitate și actualizare, între conservatorism moral și asumare călduroasă a tuturor păcătoșilor. Una dintre figurile reprezentative pentru istoria noastră târzie este apariția pe scena ei, ca episcop al Romei și păstor al Bisericii Universale, a Papei Francisc. Un Papă carismatic, aflat într-o poziție nu tocmai de invidiat. Care este legătura Papei cu tinerii? Cum este perceput? Ce așteaptă tinerii de la sanctitatea sa?
-În orice timp al istoriei, Barca lui Petru a fost ghidată de cei aleși ca să fie așa cum Dumnezeu îi dorește: „Tu ești Petru și, pe această piatră, voi zidi Biserica Mea. Și porțile locuinței morților nu o vor birui” (Matei 16,18). Papa Francisc a fost ales pentru a fi, în zilele noastre, un ghid capabil să le vorbească tuturor și să fie înțeles de toți. Prin cuvinte simple, dar pline de putere, știe să proclame măreția iubirii lui Dumnezeu. A acestui Dumnezeu care, „da”, este Drept Judecător, dar care este, mai ales, Tată Milostiv, iertător, îngăduitor. După cum spune Papa Francisc, „Dumnezeu ne iartă mereu, noi suntem cei care obosim să cerem iertarea!”. Tinerii au ales libertatea interioară a acestui Papă. Simt în el un răspuns la multele lor întrebări lăuntrice. În același timp, tinerii știu că Papa îi ascultă, îi îndeamnă, îi sfătuiește, le dăruiește și, mai ales, îi iubește într-un mod părintesc. Așteptările lor față de acest Papă se întâlnesc cu modul simplu și spontan în care pontiful se prezintă în fața lumii.
-Referindu-se la dialogul și colaborarea cu ortodocșii și cu protestanții, Conciliul Vatican II spune un lucru greu de digerat de toți fundamentaliștii care cred că, dincolo de cultul din care ei fac parte, Dumnezeu nu lucrează: „catolicii trebuie să recunoască și să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creștine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la frații despărțiți de noi. Vrednic și drept este să recunoaștem bogățiile lui Cristos și faptele puterii Sale în viețile celorlalți, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui… tot ceea ce se săvârșește prin harul Duhului Sfânt în frații despărțiți poate contribui și la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creștin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinței, ci, dimpotrivă, ne poate face să pătrundem desăvârșit misterul lui Cristos și al Bisericii” (Conciliul Vatican II, „Unitatis redintegratio”, nr. 4). Părinte, observ în rândul tinerilor o dorință tot mai mare de a-i privi pe ceilalți creștini, de alte orientări, drept frați ai lor. Este ecumenismul un astfel de prilej?
-Da, este. Dar nu ecumenismul vorbelor. Ecumenismul vorbelor se pierde în nori. Trăirea de zi cu zi a valorilor comune este marca plinătății unității dintre noi, creștinii de diverse tradiții: „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13,35). Când tinerii merg la Taize sau în alte locuri care le oferă oportunități interconfesionale, nu vorbesc despre ecumenism, ci trăiesc ca frații.
-Vă mulțumim pentru timpul acordat acestui interviu și vă dorim să propășiți în toate cele bune, ziditoare pentru dvs. și pentru cei aflați sub păstorirea dvs.!
Interviu realizat de Andrei Pătrîncă
