Mi s-a spus că sâmbătă, 7 martie, la Roma, după audienţa cu Papa Francisc, în Biserica Sfântul Louis al Franței a fost coadă pentru a vedea pictura ce înfăţişază chemarea lui Matei a lui Caravaggio, despre care vorbise Papa. Mărturisesc că m-am simțit ca atunci când casa unui prieten cu care eşti apropiat îi este brusc umplută de o mulțime de persoane necunoscute. Am fost invidioasă.
Cred că aveam douăzeci și doi de ani și eram în vacanță la Roma. Era în mai, o dimineață orbitoare și deja fierbinte. Am mers ore întregi în jurul Pieţei Navona, sedusă de frumuseţea ei; și obosită, și orbită de lumina de mai, din întâmplare am intrat într-o biserică. Pur și simplu căutam umbră și să mă odihesc puţin: nu eram una care frecventa bisericile.
Încă îmi amintesc contrastul puternic între soare radiant și umbra din Biserica Sfântul Louis al Franței; acel dulce întuneric din pântecele matern al unei biserici mediteraniene.
Dar, stând în ultimul rând de bănci, cu dureri la picioare din cauza drumului, am observat un mic grup de turiști care au alergat cu determinare spre ultima capelă din stânga. Curioasă, m-am ridicat și i-am urmărit. Colţul acela al bisericii era întunecat, dar dacă puneai o monedă într-un aparat se aprindea un mic reflector. Încă mai aud zgomotul metalic al lirelor urmat de strălucirea bruscă a operei lui Caravaggio.
Ce lumină, în interiorul acelei capele pictate: din întunericul bisericii m-am trezit în faţă cu o pânză strălucitoare, cu o rază care prelungea degetul lui Cristos, era cu adevărat o lumină clară a dimineții. Am văzut în acel gest imperativ o alegere: "Urmază-mi". M-am simţit tulburată şi în acelaş timp am simţit o putere. Dar ceea ce a făcut o breşă în inima mea a fost tânărul sprijinit pe un pumn de bani, dar trist, aproape disperat, ca unul care își dă seama că ceea ce ține în mâinile sale nu este nimic. Și eu, care la 22 de ani eram una care avea aparent "totul", am recunoscut în acel tânăr un frate.
Am descoperit apoi că Matei, după criticii cu cea mai mare autoritate, ar fi în schimb bătrânul cu barbă din tablou. Dar pentru mine nu a contat asta, pentru mine a fost evident că cel chemat, cel ales, de la acea masă era băiatul trist, cu banii lui care nu valoarau nimic.
În acea zi, nu aş fi putut spune de ce m-a sedus într-atât acel Matei a lui Caravaggio. Dar, de atunci, în toată viața mea, dacă treceam pe la Roma reveneam la Biserica Sfântul Louis al Franței. La început, nu știam de ce; la fel cum nu se ştie de ce cădem îndrăgostiţi, dintre-atâtea mii, de o singură faţă. Apoi de-a lungul anilor, crescând, schimbându-mă, am început să înțeleg. Acel deget întins, acea chemare, răspundea fără să conştientizez aspiraţiilor mele. Asta mi s-a întâmplat.
Când mi-au crescut copiii, i-am dus la Roma, la Mateiul “meu”. Nu le-am spus nimic. Numai: "Uitaţi-vă". Iar acum şi ei, atunci când trec prin capitală, revin la Sfântul Louis al Franței.
În această perioadă este un pic aglomerat. Dar voi merge în luna noiembrie, într-o dimineaţă ploaioasă, fără turişti, şi vom fi iarăşi singuri: tânărul cu banii fără valoare, acea mână care cheamă și eu.
Traducere: ACC
