De la Conciliul din Florenţa la îmbrăţişarea de la Istanbul (Partea I)

„Spre unitatea deplină”

De-abia ajuns pe pământ turcesc, Papa Francisc a exprimat o mare speranţă: Turcia, „punte naturală  între două continente” este chemată a fi „nu doar o încrucişare de drumuri, ci un loc de întâlnire, de dialog şi de convieţuire între bărbaţi şi femei de bună credinţă din orice cultură, etnie şi religie”[i]. Papa a scris cu mâna sa mesajul în Cartea de aur a mausoleului lui Atatürk după ce a depus un coş cu trandafiri albi şi roşii în cenotaful primului Preşedinte al Republicii. Speranţa este caracteristica principală a celei de-a şasea călătorii apostolice a Papei, desfăşurată între 28 şi 30 noiembrie 2014. Arătând rolul important al Turciei în spaţiul mediteranean, Pontiful a subliniat sprijinul umanitar în primirea refugiaţilor din zonele de conflict învecinate. Această temă a constituit fundalul întâlnirilor instituţionale ale călătoriei, întâlniri cu caracter religios şi ecumenic. Dorim a evidenţia în acest articol unul din punctele cele mai importante ale întâlnirii ce a avut loc la sfârşitul vizitei, pe data de 30 noiembrie, sărbătoarea Sfântului Andrei, apostol şi ocrotitor al Bisericii ortodoxe din Constantinopol.

În timpul Sfintei Liturghii de la Istanbul în cinstea Sfântului Andrei, Papa Francisc a a dat glas în prezenţa Patriarhului Bartolomeu I unei propunere de unire care va avea cu siguranţă o mare importanţă în raporturile ecumenice cu Ortodoxia:  „Biserica catolică nu vrea să impună nicio exigenţă, decât aceea a mărturisirii credinţei comune”. Mai mult, aceasta e pregătită a căuta împreună, în lumina învăţăturii Scripturii şi a experienţei din primul mileniu, modalităţile cu care să se garanteze necesara unitate a Bisericii în circumstanţele actuale”. Papa încheia: „Singurul lucru pe care Biserica catolică îl doreşte şi pe care eu îl caut ca Episcop de Roma, «Biserica ce prezidează în caritate», este comuniunea cu Bisericile ortodoxe”[ii].

O propunere ecumenică

Papa a reluat o afirmaţie făcută cu câţiva ani în urmă, în 1982, de către cardinalul  de atunci, Joseph Ratzinger: „Cât priveşte doctrina primatului, Roma nu trebuie să ceară Orientului mai mult decât a fost formulat şi trăit în primul mileniu. Atunci când patriarhul Athenagoras […], cu ocazia vizitei Papei, […] l-a indicat ca urmaş al Sfântului Petru, ca cel mai preţuit dintre noi, ca cel care prezidează în caritate, acest mare conducător al Bisericii exprima conţinutul eclezial al doctrinei primatului aşa cum era acesta cunoscut în primul mileniu. Roma nu are nevoie de a cere mai mult”[iii]. 

Bisericile orientale, înainte de schisma de la 1054, şi deci în primul mileniu, recunoşteau primatul Romei ca o Biserică „ce prezidează în caritate”[iv]. În al doilea mileniu, Biserica latină a sporit puterile Papei prin jurisdicţia asupra tuturor Bisericilor catolice. Papa Bergoglio a mai subliniat cum comuniunea deplină „nu înseamnă nici supunere unul altuia, nici absorbire, ci mai degrabă primirea tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia pentru a manifesta lumii întregi marele mister al mântuirii realizat de Hristos Domnul prin intermediul Spiritului Sfânt”[v].

Atât Papa cât şi Patriarhul au semnat pe urmă o declaraţie comună în care exprimă „recunoştinţa profundă lui Dumnezeu pentru darul acestei noi întâlniri care ne permite, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a clerului şi a credincioşilor din Patriarhia Ecumenică, să celebrăm împreună sărbătoarea sfântului Andrei, cel dintâi chemat şi fratele apostolului Petru. Amintirea apostolilor, care au proclamat lumii vestea cea bună a Evangheliei, prin predica lor şi mărturia martiriului, întăreşte în noi dorinţa de a continua să mergem împreună cu scopul de a depăşi, cu iubire şi încredere, obstacolele care ne despart”. […] Exprimăm intenţia noastră sinceră şi fermă, ascultând de voinţa Domnului nostru Isus Cristos, de a intensifica eforturile noastre pentru promovarea unităţii depline între toţi creştinii şi mai ales între catolici şi ortodocşi”[vi].

Papa Francisc relua astfel o veche formulă a unirii proclamată de către Conciliul de la Florenţa în anul 1439.

Conciliul de la Florenţa

Conciliul de la Florenţa reprezintă din punct de vedere istoric încheierea celui de la Basel (1431, n. trad. ), convocat de către papa Eugen al IV-lea (1431– 1447, n. trad.) în conformitate cu decretul Frequens al conciliului de la Konstanz (1414-1418, n. trad.) ce prevedea convocarea unui conciliu tot la cinci ani pentru o reformă eficientă a Bisericii şi a clerului. La Basel, Părinţii conciliari au intrat destul de repede în conflict cu Eugen al IV-lea din cauza conciliarismului care milita pentru supremația conciliului asupra Papei şi a deciziilor acestuia. Într-o asemenea atmosferă marcată de curentele conciliariste, este prezentată o dorinţă sinceră de unire din partea grecilor[vii]. Împăratul din Orient, Ioan al VIII-lea Paleologul, patriarhul Constantinopolului Iosif al II-lea, Visarion de Niceea, Isidor mitropolitul Kievului şi alţii merg în Italia pentru a cere ajutoare militare împotriva turcilor otomani aflaţi la graniţe, oferind în schimb unitatea[viii].

Eugeniu al IV-lea decide atunci transferarea conciliului mai întâi la Ferrara, iar  apoi la Florenţa. În Oratio dogmatica de unione, Visarion scrie: „Cu toţii iubim pacea şi dorim înţelegerea, din diferite motive. Ţinem la mare preţ unitatea creştinilor, dar există între noi păreri diferite asupra modului de a ajunge la acest mare bun şi asupra mijloacelor folosite pentru a duce la bun sfârşit această sfântă îndatorire. Suntem împărţiţi în privinţa acestui lucru”[ix].

La Florenţa discuţia conciliară a fost liberă, fără presiuni din partea cuiva, dar nu au putut fi evitate polemicile şi discuţiile înfocate. Confruntarea cea mai aprinsă a fost cea privitoare la problema purcederii Spiritului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul:  ex Patre per Filium  sau ex Patre Filioque? Cele două formule sunt prezente atât la Părinţii orientali cât şi la cei occidentali. Adaosul la Simbolul credinţei de la Niceea (325, n. trad) nu propune o credinţă diferită, ci doar o explicare a Crezului, motiv pentru care a şi fost introdusă. Polemica, destul de aprinsă, s-a încheiat cu un compromis: respectarea libertăţii grecilor care nu sunt obligaţi să introducă în crez Filioque, dar trebuie să recunoască conformitatea adaosului cu credinţa cea adevărată[x].

În ceea ce priveşte Euharistia, este declarat drept legitim uzul liturgic al pâinii dospite de către orientali. În privinţa Purgatorului, Orientul se confruntă cu mai multe divergenţe lingvistice: se preferă folosirea formulei penae purgatoriae (decretul nu foloseşte ignis purgatorius), accentuând aspectul purificării şi al vindecării, în timp latinii dau o mai mare importanţă satisfacţiei şi remedierii greşelii.

Punctul cel mai controversat a fost însă doctrina primatului papal. Grecii erau dispuşi a recunoaşte Scaunul roman drept primul din pentarhie, dar pretindeau o limitare a puterilor papalităţii prin recunoaşterea drepturilor celorlalți patriarhi: „ Definim faptul că Sfântul Scaun Apostolic şi Pontiful Roman au primatul asupra întregii lumi; că însuşi Pontiful Roman este succesorul Sfântului Petru, principele apostolilor, şi că e adevăratul vicar al lui Hristos, capul întregii Biserici, părinte şi doctor al tuturor creştinilor; că Domnul nostru Isus Hristos i-a transmis, în persoana Sfântului Petru, deplina putere de a paşte, de a conduce şi de a guverna Biserica universală, după cum e dovedit de actele conciliilor ecumenice şi de sfintele canoane”[xi].

Ultimul adaos e interpretat de latini ca având valoare explicativă, iar de greci ca având valoare restrictivă. Se stabileşte apoi o ordine între cei cinci patriarhi, dar nu se spune ce fel de relaţie există între ei şi în ce mod puterile lor sunt limitate. Mai mult, puterea patriarhilor nu derivă din plinătatea puterii (plenitudo potestatis) Scaunului Romei după cum suna formularea unirii celui de-al doilea Conciliu de la Lyon[xii] (1274, n. trad.). Pentru latini, declaraţia Papei e o afirmaţie de natură dogmatică în timp ce adausul final are o tradiţie venerabilă. Pentru greci, dimpotrivă, Papa e recunoscut drept cap al pentarhiei, în timp ce precizarea „după cum e dovedit de actele conciliilor ecumenice şi de sfintele canoane” e o limitare reală a primatului. Opoziţia grecilor la introducerea Filioque în Crez derivă chiar din principiul conform căruia Papa nu poate să legifereze chestiuni comune tuturor creştinilor fără a consulta celelalte patriarhate[xiii].

Traducere de Octavian FRINC după Giancarlo PANI, „«Spre unitatea deplină ». De la Conciliu din Florenţa la îmbrățișarea de la Istanbul”, în La Civiltà Cattolica, 7 februarie 2015 (3951), pp. 209-217.