Interviu cu cardinalul Koch
de Nicola Gori
E întâlnire, e rugăciune, e suferință. Lipsește în continuare consensul. Cu acești termeni ilustrează cardinalul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru promovarea unității creștinilor situaţia ecumenismului. În acest interviu acordat cotidianului L’Osservatore Romano, la încheierea săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, cardinalul subliniază progresele făcute de ecumenismul carităţii, de ecumenismul spiritual şi de ecumenismul suferinţei, amintind cât mai e în continuare de făcut în ce privește dialogul teologic.
Papa Francesco a subliniat de mai multe ori că unitatea creștinilor trebuie să fie „o prioritate” pentru Biserică. Cum răspundeți acestei invitații?
Aceasta este o indicație a Conciliului Vatican II și e convingerea tuturor Papilor de după conciliu, în mod deosebit a lui Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea și acum a lui Francisc. Ceea ce confirmă că și astăzi, după cincizeci de ani de la decretul conciliar Unitatis redintegratio, ecumenismul este de o importanță prioritară pentru Biserică. În ce ne privește, vom continua diversele dialoguri deschise pentru a afla unitatea cu toate Bisericile și comunitățile ecleziale.
Pontiful amintește adesea că dialogul nu poate face abstracție de întâlnirea personală. Cât de importantă este această dimensiune în activitatea dumneavoastră?
În mişcarea ecumenică se face distincţie între ecumenismul carităţii şi cel al adevărului. Acesta din urmă reprezintă dialogul teologic necesar pentru a aprofunda toate chestiunile care au separat Bisericile şi este necesar pentru a afla un consens asupra adevărurilor de credinţă. Dialogul fratern bazat pe caritate înseamnă căutarea apropierii de toate realităţile ecleziale şi fundamentul întregului ecumenism. Fără acest dialog al carităţii nu putem face un dialog pe marginea adevărului.
În ce măsură „Unitatis redintegratio” continuă să inspire şi astăzi activitatea ecumenică a Bisericii?
Trebuie să ţinem cont de două lucruri. În aceşti cincizeci de ani am realizat o mare reţea de relaţii personale de prietenie cu toate Bisericile şi comunităţile ecleziale, dar încă nu am atins scopul ecumenismului, unitatea tuturor creştinilor. Astăzi este foarte important să reflectăm asupra scopului ecumenismului, deoarece după cincizeci de ani ave o mare problemă: lipsa de consens. Există opinii diverse. Biserica catolică și cea ortodoxă sunt convinse că unitatea trebuie să fie o unitate vizibilă în credință, în sacramente în slujiri. Dar destul de multe comunități ecleziale apărute după reformă nu împărtășesc acest scop. Au un alt scop, o altă viziune, și anume recunoașterea tuturor realităților ecleziale: suma tuturor acestor forme ecleziale este Biserica una. Această percepţie nu coincide cu cea a catolicismului şi nici cu cea a ortodoxiei. De aceea trebuie să găsim iarăși un nou consens asupra scopului pe care vrem să-l atingem.
Există o schimbare în atitudinea catolicilor faţă de alţi creştini, şi invers?
În viaţa de zi cu zi s-a realizat o mare schimbare, deoarece ecumenismul nu mai este o idee abstractă, ci un fapt recunoscut de întreaga lume creştină. Văd mulşi paşi înainte care s-au făcut în parohii şi la nivel regional în diferite ţări. M-am întors de curând din Polonia, o ţară foarte catolică, unde am văzut un mare angajament ecumenic. Se fac eforturi pentru unitatea dintre catolici, ortodocşi şi protestanţi.
Ce contribuţie au avut, în acest sens, traducerile ecumenice ale Sfintei Scripturi?
Biblia stă la temelia tuturor Bisericilor. Este bine că putem avea traduceri comune ale Sfintei Scripturi. Este o mare contribuţie pentru unitate, deoarece aceasta trebuie regăsită în fundamentele cuvântului lui Dumnezeu. În ciuda eforturilor mari făcute în trecut, cu părere de rău, în unele ţări, precum Germania, nu s-a putut face o traducere comună.
Care este astăzi rolul ecumenismului spiritual?
Decretul conciliar afirmă că ecumenismul spiritual este cel care însufleţeşte întreaga mişcare ecumenică. Fără spiritualitate, de fapt, nu putem avea o bună înţelegere. Rugăciunea pentru unitate a fost chiar izvorul din care a luat naștere mișcarea ecumenică. Săptămâna de rugăciune pentru unitate, care s-a încheiat recent, a apărut ca o inițiativă ecumenică îndeosebi a anglicanilor și episcopalienilor din Statele Unite ale Americii. A fost apoi agreată de Papa Benedict al XV-lea, care a introdus-o în întreaga Biserică Catolică. De aceea, aspectul spiritual nu poate fi ceva ce poate fi lăsat deoparte, ci trebuie să continue şi să însoţească toate eforturile. Numai prin rugăciune devenim conștienți de neputința noastră în fața scopului pe care trebuie să-l atingem: nu putem programa data unității, deoarece este un dar al Duhului Sfânt. Rugăciunea devine astfel temelia întregului ecumenism.
Creștinii de diverse apartenențe sunt victime ale persecuției în diferite părți ale lumii. Acest „ecumenism al suferinței”, cum l-a definit Papa Francisc, poate ajuta în dialog?
Acesta este ecumenismul martirilor, despre care vorbește Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Ut unum sint. Îmi amintesc că, în timpul vizitelor sale în Germania, Papa Wojtyła a relatat că a experimentat dictatura nazistă și comunistă și că a constatat că dictatorii nu fac distincție între protestanți, catolici și ortodocși. Și eu sunt convins că această realitate a ecumenismului martirilor stă la baza tuturor eforturilor pentru unitate. Papa Francisc se inserează în această perspectivă și vorbește despre ecumenismul suferinței: creștinii sunt persecutați nu deoarece sunt catolici sau ortodocși, ci pentru că sunt creștini. Acest sânge stă la baza regăsirii unității, pentru că el uneşte. În întâlnirea cu dicasterul nostru, Papa ne-a spus că are impresia că dictatorii cunosc mai bine unitatea decât noi creştinii.
La Caserta, la 28 iulie anul trecut, Papa Francisc le-a lansat un mesaj de prietenie penticostalilor. Unde a ajuns dialogul ecumenic în acest domeniu?
Este un mare avantaj faptul că Papa Francisc poate să aprofundeze aceste dialoguri. Evanghelicii penticostali sunt foarte răspândiți în lume, în diverse forme. În trecut existau multe prejudecăți în ce privește Biserica Catolică, îndeosebi papalitatea. Reprezentanții mișcărilor evanghelice, întâlnindu-se cu Papa, pot depăși multe dintre aceste prejudecăți. La fel, Suveranul Pontif poate deschide multe porți care înainte erau închise. Acest gest de prietenie a fost pentru dicasterul nostru o mare încurajare pentru a aprofunda dialogul cu lumea penticostală, deoarece numeric reprezintă a doua comunitate creștină după Biserica Catolică. Trebuie să vorbim despre o mare “penticostalizare” a creștinismului sau despre o a patra modalitate de a fi creștini după maniera catolică, ortodoxă și protestantă.
Acest lucru este valabil şi pentru prietenia Papei cu unii rabini?
Este altceva, deoarece trebuie să facem distincţie între dialogul ecumenic, care este căutarea unităţii creștinilor, și dialogul dintre religii. Este clar că dialogul cu evreii este o realitate aparte. Se vede acest lucru în organizarea Sfântului Scaun. Avem un Consiliul Pontifical pentru dialogul interreligios, care se ocupă de contactele cu alte religii. Dar de ebraism ne ocupăm noi [Consiliul Pontifical pentru promovarea unității creștinilor – n. trad.], deoarece nu este o religie ca toate celelalte. Este mama creștinismului sau, așa cum a spus renumitul teolog catolic Erich Przywara, este prima diviziune pe care o avem în istoria creștinismului, între sinagogă și Biserică. Iar reconcilierea dintre sinagogă și Biserică este o mare provocare de abordat.
În timpul Sinodului dedicat familiei au fost ascultați și delegații fraterni. Punctul de vedere ortodox poate ajuta reflecția din interiorul Bisericii?
Poate fi o temă de dezbatere, dar trebuie amintit că practica dintre Bisericile ortodoxe și cea Catolică depinde de o istorie foarte diferită. Bisericile ortodoxe au fost mereu au fost mereu mai legat de Stat și deci mai disponibile să accepte unele reglementări statale în interiorul Bisericii. Dimpotrivă, Biserica Catolică a elaborat un drept particular pentru căsătorie. De aceea, putem să discutăm, dar nu fără a ține cont de această istorie diferită.
L’Osservatore Romano, vineri, 30 februarie 2015, p. 8
(trad. Cristina Grigore / angelus.com.ro)
