Meditație pentru Duminica a IX-a după Rusalii Ev. Mt.14,22-34
Situația din evanghelia din această duminică este la fel cu cea pe care Biserica astăzi o trăiește: suntem pe marea învolburată a acestei vieți, iar Isus pare absent. Furtuna, simbol al luptei cu cel viclean, ne împresoară. Ce ne facem? Cum punem în practică învățăturile lui Isus? Cum învingem?
Mântuitorul se arată ucenicilor călcând pe valuri, călcând în mod simbolic capul șarpelui. Dar ucenicii nu-l recunosc. Așa cum nu-l recunoaștem nici noi de cele mai multe ori. Ni se pare o nălucă, ceva ireal.
Credința noastră teoretică trebuie să se transforme într-o credință vie, trăită. Altfel rămâne o nălucă. Trebuie să-l urmăm pe Petru, care vrea să trăiască împreună cu Cristos ceea ce vede. Același Petru care pe muntele Tabor vrea să rămână cu Isus și îi propune să facă trei corturi, acum se avântă înspre Maestrul iubit, vrând să se împărtășească din lucrurile minunate pe care le vede.
Ceea ce Petru trăiește în acel moment ne caracterizează. Prinși între entuziasmul credinței și grijile acestei lumi, oscilăm și noi între umblatul pe ape, plini de zel spiritual și afundatul în apele fricilor noastre. Din fericire, mâna Domnului este tot timpul lângă noi pentru a ne susține și pentru a ne șopti cuvintele de întărire: “Curaj”! În latină “cor habeo”: a avea inimă sau a avea în inimă.
Ce avem noi în inimă? Dacă pe urmele Maicii Sfinte păstrăm în inimă tot ceea ce Dumnezeu a făcut și face pentru noi, nu există valuri în stare să spulbere o astfel de dulce comoară. Dacă, în schimb, la fel ca Adam și ca Petru în Evanghelia de astăzi, ne întoarcem ochii de la fața Domnului, pentru a privi înspre dușmanul cel din vechime și valurile sale, inima ni se va umple de frică. Și ne vom scufunda.
Așa cum ne îndeamnă Sfânta Liturghie, “toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”. Astfel inima noastră va fi disponibilă doar pentru Dumnezeu. Pe urmele Maicii Sfinte vom călca peste valuri și peste toată puterea dușmanului. “Cor habeo”!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev. Mt.14, 22-34
Şi îndată Isus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Isus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Isus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Isus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.
