Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Sfântul Ioan Maria Vianney (partea a II-a)

 
Sfântul Ioan Maria Vianney  (partea a II-a)
  • 07 Aug 2014
  • 1509
AICI prima parte.

S-a lăsat condus din nou în biserică, “condamnat”, în sensul cel mai spiritual al termenului, la confesionalul său, spunându-şi: “ce se va întâmpla cu atâţia sărmani păcătoşi?”.
A doua zi, cui îi amintea de evenimentele nopţii, îi spunea umil: “m-am copilărit!”.
Dar nu fugea din cauza ostenelii, fugea de teamă că nu este vrednic.
“Eu, spunea, nu regret că sunt preot pentru a rosti Liturghia, dar nu aş vrea să fiu paroh.”
Gândea că numirea depindea de faptul că episcopul a greşit în aprecierea capacităţilor sale şi că deci el era un ipocrit, pentru că reuşea să-şi ascundă mizeria.
“Cât sunt de nenorocit! Nu este nimeni până la Monsenior, care să nu se înşele în privinţa mea! Chiar sunt foarte ipocrit!”
Pentru a spune adevărul, erau mai mulţi care îl dispreţuiau. Un paroh vecin, care îşi vedea penitenţii îndreptându-se spre Ars, i-a scris: “Domnule paroh, când se cunoaşte atât de puţină teologie, nu ar trebui să se intre niciodată într-un confesional”.
Iar altul predica de-a dreptul împotriva lui.
Parohul de Ars răspundea:
“Dragul şi iubitul meu confrate, câte motive am să vă iubesc! Dumneavoastră sunteţi singurul care m-a cunoscut bine!”
Ș îi cerea cu insistenţă să-l ajute să obţină de la episcop eliberarea de acea îndatorire, aşa încât “fiind înlocuit de pe un post pe care nu sunt vrednic să-l ocup datorită ignoranţei mele, să mă pot retrage într-un colţ ca să-mi plâng sărmana viaţă”.

Dar această atât de umilă şi chinuită concepţie despre sine, notaţi bine, nu depinde de un caracter trist, melancolic sau neliniştit. Dimpotrivă, este un om vioi, mai mult, capabil să facă umor. La formarea ei concurează doi factori de importanţă diferită.
Fără îndoială, contează un fapt istorico-cultural: educaţia pe care a primit-o a fost foarte severă, pe ea şi-a pus amprenta un rigorism jansenist, foarte preocupat de misterul predestinării şi al damnaţiunii.
El va folosi aceasta rigoare la început şi faţă de penitenţii săi şi în predici, dar apoi, va ceda tot mai mult locul unei exaltări vibrante şi revărsate a iubirii lui Dumnezeu. Dar contează şi mai mult un fapt mistic.
Va fi el însuşi cel care îl va dezvălui unei penitente:
“Fiica mea, nu-i cereţi lui Dumnezeu cunoaşterea completă a mizeriei dumneavoastră. Eu i-am cerut-o o dată şi am obţinut-o. Dacă Dumnezeu nu m-ar fi sprijinit, aş fi căzut îndată în disperare!”
Iar unei colaboratoare în pastoraţie i-a spus:
“I-am cerut lui Dumnezeu să-mi cunosc mizeria. Am cunoscut-o şi am fost atât de copleşit, încât l-am rugat să-mi micşoreze pedeapsa pe care o încercam. Mi se părea că nu pot să o suport.”
Şi altă dată a mai mărturisit:
“Am fost atât de înfricoşat când mi-am cunoscut mizeria încât, am implorat îndată harul de a o uita. Dumnezeu m-a ascultat, dar mi-a lăsat destulă luciditate faţă de mizeria mea, ca să mă facă să înţeleg că nu sunt bun de nimic.”
Trebuie să fim foarte atenţi. Această experienţă se regăseşte în viaţa multor mistici, este un fel de “noapte întunecată” necesară pentru a participa la misterul pătimirii lui Cristos şi pentru a fi, astfel, în întregime încredințaţi în mâinile Tatălui şi impregnaţi cu iubirea sa.
“Dumnezeu totul, eu nimic” este şi expresia Sf. Augustin, Sf. Francisc, Sf. Ecaterina de Siena şi încă a câtorva tineri sfinţi din zilele noastre.
În viaţa parohului de Ars, această experienţă se leagă intim de misiunea despre care am vorbit deja: aceea de a deveni în întregime, în măreție preot, fără ca vreun orgoliu uman să se mai poată interpune peste puterea harului pe care Dumnezeu îl îngăduie creaturii sale.
“Bunul Dumnezeu, care nu are nevoie de nimeni, se foloseşte de mine pentru marea sa lucrare, deşi eu sunt un preot fără ştiinţă. Dacă ar fi avut la îndemână un alt paroh, care ar fi avut mai multe motive decât mine să se umilească, l-ar fi luat şi ar fi făcut, prin el, de o sută de ori mai mult bine.”

Dar în această “noapte mistică”, cum trăieşte parohul de Ars? Întâi de toate, cu siguranţă nu este unul care să-şi piardă timpul lingându-şi rănile (aşa cum se întâmplă inevitabil atunci când, în loc de umilinţă sfântă, este vorba doar despre complexe psihice).
Mai degrabă îşi oferă întreaga umanitate în slujba lui Dumnezeu. Întâi de toate are conştiinţa că trebuie să “se sacrifice”.
Şi astăzi impresionează, vederea instrumentelor de penitenţă folosite de el, povestirea stilului de viaţă pe care l-a ales pentru sine, a posturilor ţinute, a veghilor, a absenţei oricărui confort fizic.
Dacă doarme foarte puţine ore pe podelele goale, dacă se hrăneşte foarte puţin, mâncând dintr-o oală de cartofi fierţi care trebuie să-l ţină multe zile, dacă se biciuieşte până la leşin, o face mai ales pentru că este paroh şi, ca atare, este treaba lui să ceară iertare pentru păcatele fiilor săi; deoarece spovedeşte mult, este treaba lui să facă acea penitenţă, care ar fi prea grea pentru păcătoşi, chiar dacă e meritată.
“Dumnezeul meu, îngăduie-mi convertirea parohiei mele. Eu sunt dispus să sufăr tot ceea ce Vei vrea, pentru toată durata vieţii mele... ca totuşi să se convertească.”

Pe de altă parte, dacă nu şi-ar fi dominat trupul şi sensibilitatea într-atâta, cum ar fi putut rezista unei vocaţii care îl va ţintui pentru mai mult de douăzeci de ani la spovadă, neîntrerupt, până la extenuare, timp de 15-17 ore pe zi, fără să poată vreodată să termine şirul de penitenţi care vine din toată Franţa şi cere insistent să fie ascultat?
În viaţa sfinţilor, orice detaliu, pentru a nu părea ambiguu, trebuie să fie privit ţinând cont de întreg planul pe care Dumnezeu îl are cu ei.
În al doilea rând, parohul de Ars trăieşte cu grijă deosebită, preocuparea de a fi pentru credincioşii săi, bunul păstor.
Întâi de toate să-i educe.
Într-o relatare a sa, parohul de dinaintea lui a lăsat scris că oamenii locului erau atât de ignoranţi, atât de lipsiţi de educaţie religioasă, încât majoritatea copiilor “nu se deosebeau de animale decât prin botez”. Acelaşi lucru era valabil si pentru bărbaţii adulţi, îndepărtaţi de Biserică sau oricum frecventatori pasivi şi rari.
Îi întâlneşte oriunde, îi cunoaşte pe fiecare, îi ţine în biserică cu predici care durează chiar o oră. Uneori este confuz. Uneori are emoţii. Uneori se întrerupe şi, arătând tabernacolul, spune, pe un ton de dor: “El este acolo”.
Vorbeşte cu ei ca de la om la om, folosind limbajul lor, comparaţiile lor. Ar fi bine să fim mai atenți când spunem că parohul de Ars nu ar fi inteligent. Predicile sale dezvăluie o vioiciune a limbajului şi a formulării care uimeşte.
Iată cum le vorbeşte credincioşilor săi despre rugăciunea lor apatică, descriind o familie-tip:
“În casă nu se gândesc nici măcar să recite “binecuvântarea” înainte de a mânca, nici rugăciunea de mulţumire după, şi nici Îngerul Domnului. Şi admiţând că le spun dintr-o veche obişnuinţă, dacă i-aţi vedea v-aţi simţi rău: femeile le recită în timp ce se agită şi cheamă cu voce tare copiii şi slugile, iar bărbaţii în timp ce-şi învârt şapca sau chipiul între mâini, ca pentru a verifica dacă este vreo gaură.
Se gândesc la Domnul ca şi cum ar avea certitudinea că El nu există deloc şi că ar fi o batjocură.”
Şi în continuare despre iubirea lui Dumnezeu:
“Domnul nostru este pe pământ ca o mamă care îşi poartă copilul în braţe. Acest copil este rău, dă cu picioarele în mamă, o muşcă, o zgârie, dar mama nu face caz; ea ştie că dacă îl lasă jos, copilul cade, nu poate umbla singur.
Iată cum este Domnul nostru; El suportă toate maltratările noastre, suportă toate aroganţele noastre, ne iartă toate prostiile, are milă de noi în pofida noastră.”
Şi în continuare despre orgoliu:
“Iată, aşadar, un om oarecare care se chinuie, se agită, face gălăgie, vrea să-i domine pe toţi, se crede cineva, parcă vrea să-i spună soarelui: du-te de-acolo, lasă-mă să luminez lumea în locul tău!... Într-o zi, acest om orgolios va fi redus la cel mult un pic de cenuşă care va fi dusă departe din râu în râu... până la mare.”

Aceasta este cultura pastorală a parohului de Ars.
Alteori le spune:
“Abia aşteptăm să ne descotorosim de Domnul, ca de o pietricică din pantof:”
sau:
“Sărmanul păcătos este ca un bostan pe care gospodina îl sparge în patru şi îl află plin de viermi.”
sau:
“Păcătoşii sunt negri ca şi ţevile sobei.”

Dar  un lucru este să faci o listă de propoziţii, şi altceva să vezi şi să auzi cum aceste propoziţii îi vin din inimă, cum îi sapă sufletul.
Fapt este că toţi ieşeau din biserică spunând: “Niciun preot nu a vorbit vreodată despre Dumnezeu  ca parohul nostru”.
Însuşi episcopul lui spunea: “Se spune că parohul de Ars nu este educat, nu ştiu dacă este adevărat, dar sunt sigur că Duhul Sfânt străluceşte în el”.
Activitatea sa pastorală (dincolo de construirea unui orfelinat pentru fetiţe şi apoi a unui institut pentru educarea băieţilor) are în vedere trei aspecte ale vieţii parohiale, pe care el le-a identificat îndată ca semne ale profundei descreştinizări la care era supusă Franţa de atunci.
Pe de o parte: munca în zilele de sărbătoare şi obişnuinţa de a înjura, ca semne provenind dintr-un ateism practic, prin care se neagă, de fapt, Dumnezeul în care se spune totuşi că se crede.
Parohul ştie că, pentru ţăranii săi, a munci în zi de sărbătoare înseamnă ataşament pentru bani, înseamnă dezumanizarea timpului şi a vieţii. Nu degeaba domnii de la Paris încearcă între timp să abolească sărbătorile şi duminicile pentru a le înlocui cu a zecea zi, adică o zi laică de odihnă la fiecare zece, ca să se dea uitării ziua Domnului şi a Sfinţilor.
Ioan Maria Vianney nu are pace până când în chestionarul parohiei sale nu va putea scrie că în zilele de sărbătoare se munceşte “rar” “şi până când trecătorii străini nu vor rămâne uimiţi să vadă trei căruţaşi având treabă cu un cal nărăvaş care răstoarnă povara, dar care, totuşi, nu îşi pierd răbdarea şi nici nu blestemă”.
Sunt atât de impresionaţi că, o notează ca pe o ştire de povestit în jur.
Cealaltă luptă a sfântului paroh este împotriva crâşmelor, pe care el le defineşte “dughenele diavolului”, şcoala în care iadul propune şi învaţă doctrina sa, locul în care se vând  sufletele, unde se distrug familiile, unde sănătatea se alterează, unde încep certurile şi unde se comit asasinatele”.
Înainte de a zâmbi, să ne gândim la un sătuc de 270 de locuitori, cu 40 de case, între care sunt 4 birturi, dintre care două aflate lângă biserică.
Să ne gândim la ele ca la un loc alternativ cu biserica, în zilele de duminică, şi alternativ cu propriile case, în timpul lungilor seri şi nopţi de iarnă. Să ne gândim la ele ca la un loc în care se vinde singurul drog posibil la acea oră, vinul; unde se pierde banul câştigat pentru familie şi unde, în cursul beţiilor cele mai rele, se alimentează aversiuni şi încăierări.
Predicarea şi intervenţia parohului sunt atât de hotărâtoare, încât mai întâi sunt constrânse să se închidă cele două crâşme din apropierea bisericii şi apoi cele mai de departe.
Iar pe viitor, alte şapte încercări de a deschide unele noi vor fi abandonate.
A treia problemă pastorală este cea a “balului”: parohul de Ars spune că diavolul înconjură dansurile ca un zid care închide o grădină, iar persoanele care intră în ea “îşi lasă îngerul păzitor la uşă, în timp ce demonul se îndatorează să-l înlocuiască, aşa încât, la un moment dat, în sală sunt atâţia demoni câţi dansatori”.
În situaţia vremii, balul ţărănesc şi plimbările dansatorilor dintr-un sat în altul sunt singurul vehicul foarte concret prin care se poate impune o anumită lipsă de onestitate în atitudini şi obiceiuri, pe care familia nu reuşeşte să le limiteze. Oricum, chiar dacă dorești să actualizezi, necurăţia tinerilor, infidelităţile conjugale şi desfrâul camuflat prin intermediul anumitor baluri nu au fost niciodată virtuţi creştine.
Şi aceste vicii sociale dispar încet încet, aproape în întregime, prin iubirea şi respectul pe care oamenii îl poartă pentru acel om sfânt care se roagă pentru ei şi face penitenţă.
Acţiunea educativă a sfântului paroh are loc mai ales în confesional.
Către anul 1827, începe să i se răspândească faima de sfinţenie. La început, sunt cincisprezece – douăzeci de pelerini pe zi. În anul 1834, sunt număraţi treizeci de mii pe an, care vor ajunge, în ultimii ani ai vieţii sale, de la optzeci de mii la o sută de mii.
A fost necesară stabilirea unui serviciu regulat de transport zilnic de la Lyon la Ars. Mai mult, la staţia Lyon a trebuit să se deschidă un ghişeu special care vindea bilete, dus-întors, pentru Ars, pe o durată de opt zile (bilete care atunci erau o excepţie), dat fiind că era nevoie în medie de o săptămână pentru a se putea spovedi.
Şi astfel a început adevărata misiune a parohului de Ars: “martiriul din confesional”.
În ultimii douăzeci de ani, a rămas acolo în medie 17 ore pe zi, începând de la ora unu sau două noaptea în sezonul frumos, sau de la ora patru în sezonul urât, terminând seara târziu.
Singurele întreruperi erau pentru celebrarea Liturghiei, recitarea breviarului, catehismul şi câteva minute pentru un pic de hrană.
Vara, atmosfera era atât de sufocantă încât pelerinii trebuiau, pe rând, să meargă afară să respire pentru a putea rezista; iarna, gerul era chinuitor:
“L-am întrebat cum putea sta aşa atâtea ore, pe o vreme atât de grea, fără să aibă nimic cu ce să-şi încălzească picioarele.” “Prietenul meu, mi-a spus: fapt este că de la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor până la Paşti, eu nu-mi simt deloc picioarele.”
Dar acest sacrificiu de a fi acolo, aproape târât şi ţintuit de mulţime, pe orice vreme şi la orice oră, nu era încă suferinţa cea mai mare.
Suferinţa era valul de păcate şi de rău care se revărsa asupra lui ca o mare de noroi sufocându-l.

“Tot ceea ce ştiu eu despre păcat, spunea, am învăţat de la ei. ”
Îi asculta, citea în ei ca într-o carte deschisă, dar mai ales îi convertea.
Adesea avea timp numai pentru foarte puţine cuvinte, iar în ultimii ani avea o voce atât de slabă încât făceai efort să-l auzi. Şi totuşi, penitenţii ieşeau tulburaţi din confesionalul său.

“Dacă Domnul nu ar fi atât de bun, spunea, dar este atât de bun! Ce rău v-a făcut Domnul nostru, ca să trebuiască să-l trataţi în acest fel!”
sau:
“De ce m-ai supărat aşa de mult? îţi va spune într-o zi Domnul nostru, şi nu vei şti ce să-i răspunzi.”

Foarte des, mai ales când se găsea în faţa unor păcătoşi puţin conştienţi de propriul păcat şi, ca atare, care se căiau doar un pic, sfântul paroh începea el să plângă. Şi era o experienţă de negrăit aceea de a vedea cu propriii ochi o durere adevărată, o suferinţă adevărată, o preocupare adevărată, devenite obiective, transformate în “experienţă”: ca şi cum, pentru o clipă, ai putea întrezări pedeapsa lui Dumnezeu pentru răul tău, întrupată pe chipul preotului care te spovedeşte.
Predicând la o reculegere pentru preoţi, chiar în piaţa mare din Ars, Ioan Paul al II-lea a vorbit despre necesitatea de a le reda credincioşilor această experienţă a iertării.
A spus:
“Ştiu că întâlniţi multe dificultăţi: lipsa de preoţi şi mai ales lipsa de afecţiune a credincioşilor faţă de sacramentul iertării.
Spuneţi:“De mult timp nu mai vin să se spovedească!” Tocmai asta este problema. Nu se ascunde oare aici o lipsă a credinţei, o lipsă a sentimentului păcatului, a sentimentului mijlocirii lui Cristos şi a Bisericii, un dispreţ faţă de o practică din care s-au păstrat numai deformările legate de obişnuinţă?”

Să notăm că Vicarul său General i-a spus parohului de Ars:
“Nu este multă iubire pentru Dumnezeu în această parohie, dumneavoastră o veţi cultiva.” Iar sfântul paroh a găsit şi el penitenţi mai puţin plini de fervoare. Datorită cărui secret atrăgea în acelaşi timp credincioşi şi necredincioşi, sfinţi şi păcătoşi? În realitate, parohul de Ars, care pe de o parte era aspru în unele predicări, pentru a biciui păcatul, era, pe de altă parte, precum Isus, foarte îndurător în întâlnirea cu fiecare păcătos. Abatele Monnin spunea despre el: era un focar de duioşie şi de îndurare. Ardea de îndurarea lui Cristos.”

Devenise un bătrân de 73 de ani, cu plete albe lungi, cu un trup diafan şi consumat şi ochii tot mai adânci şi luminoşi; în acea vară foarte caldă a anului 1859, pe 4 august, a murit fără agonie, fără teamă, „ca o lampă care nu mai are ulei”, „având în ochi, spune un martor, o extraordinară expresie de credinţă şi de fericire”.
Enoriaşii săi, adunaţi toţi în jurul sărmanei sale case parohiale, au învelit de-a dreptul întregul edificiu cu zece pânze pe care le udau periodic, ca să nu fie nevoit să suporte prea mult căldura care îl oprima, cel puţin în ultimele zile.
Timp de zece zile şi zece nopţi, rămăşiţele pământeşti au trebuit să rămână expuse în capela unde spovedise atât de mult, iar pelerinii au defilat neîntrerupt cu miile.
Tot în acel discurs rostit la Ars, Papa, parafrazând titlul unui cunoscut roman italian, dar în sens opus, a spus:
“Cristos s-a oprit cu adevărat la Ars, pe vremea când aici era paroh Ioan Maria Vianney. Da, s-a oprit şi a văzut mulţimile de bărbaţi şi de femei din secolul trecut, obosite şi sfârşite ca oile fără păstor. Cristos s-a oprit aici ca Bunul Păstor. Un păstor bun, după inima lui Dumnezeu, spunea Ioan Maria Vianney, este cea mai mare comoară pe care Dumnezeu o poate acorda unei parohii, este unul dintre darurile cele mai preţioase ale îndurării divine.”

 

 

Gânduri ale Sfântului Paroh de Ars

“Un suflet curat este însufleţit de cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi”: Tatăl îşi contemplă lucrările: “iată, aşadar, creaturile mele”; Fiul, preţul sângelui său: “frumuseţea unui obiect se cunoaşte după preţul pe care l-am plătit; Duhul Sfânt locuieşte acolo ca într-un templu”.
“Ar trebui să ne folosim limba numai pentru a ne ruga şi inima numai pentru a iubi.”
“Rugăciunea este atotputernică la Dumnezeu.”
“Dacă am înţelege cât este de dulce să umblăm mereu în prezenţa lui Dumnezeu, să ne simţim sub privirea lui, să ne lăsăm conduşi de mâna sa, ne-am gândi mereu la El, nu am putea face altfel, ar fi cea mai mare bucurie a noastră.”
“Un creştin care ar avea credinţă ar muri de iubire.”
“Cei care nu au nicio suferinţă de suportat sunt ca apele care aduc putrezirea. Dar cei care suportă suferinţele sunt ca apele care curg repezi şi sunt încă şi mai limpezi când trec peste pietre şi cad în cascadă.”
“Rugăciunile plăcute Bunului Dumnezeu sunt acelea care vin din adâncul inimii, cu mare respect şi dorinţă adevărată de a plăcea lui Dumnezeu.”
“Încercările ne duc la picioarele Crucii, iar Crucea ne face să intrăm în Cer.”
“Sufletul care încetează să se roage moare de foame.”
“Rugăciunea este strigătul îngerului, păcatul este strigătul bestiei.”
“Imaginea lui Dumnezeu se reflectă într-un suflet curat ca şi soarele în apă.”
“Poarta Cerului este închisă pentru ură, răutate şi resentiment.
“Cei care păstrează ranchiună în inimă sunt nefericiţi şi izolaţi: au fruntea încruntată, inima în învălmăşeală, ochii de parcă devorează totul.”
“Semnul distinctiv al aleşilor este iubirea, aşa cum semnul damnaţilor este ura.”
“Furia nimiceşte pacea şi distruge liniştea familiilor. Seamănă cu mâinile pline dezbinare, duşmănii, aversiuni.”
“Oh, copiii mei, cât este de trist! Trei sferturi din creştini lucrează doar pentru a satisface acest cadavru (trupul) care în curând va putrezi sub pământ (se referă doar la plăcerea trupului). Le lipseşte spiritul şi bunul simţ!”
“Omul creat pentru a-l iubi pe Dumnezeu, pentru a-l avea pe Dumnezeu, nu poate să-L iubească şi să îşi manifeste afecţiunea în altă parte.”
“Cel care nu se roagă se lipseşte de ceea ce este indispensabil pentru a trăi.”
“Dacă ne-am putea ruga în iad, iadul n-ar mai exista.”
“Nu este nimic care să-l supere mai mult pe Bunul Dumnezeu decât lipsa de încredere în îndurarea sa.”
“Orgoliul nostru ne împiedică să devenim sfinţi.”
“Scotociţi continuu în conştiinţa altora – băgându-vă în treburile lor – şi neglijaţi să cultivaţi conştiinţa voastră.”
“Amorul propriu este patologia spirituală cea mai periculoasă, care duce la pierderea unui mare număr de suflete; căutarea întotdeauna a stimei de sine, linguşirea altora: cât este de dăunător pentru sufletele noastre!”
“Creştinii care ştiu numai să-i acuze pe alţii, care nu suportă nimic, mereu pregătiţi să răspundă la orice mică impoliteţe sau lipsă de atenţie prin cuvinte aspre şi înţepătoare, sunt creştini numai de faţadă, pe dinăuntru sunt goi de iubirea pentru Domnul şi pentru aproapele.”
“Invidiosul vrea mereu să urce, să predomine în a-şi impune gusturile, să fie mereu deasupra altora; sfântul, dimpotrivă, vrea mereu să coboare, acceptă şi suportă totul tăcând şi iertând”. “Astfel, invidiosul, supărăciosul, îndărătnicul coboară tot mai mult în mizerii; în schimb, sfântul urcă mereu spre sfinţenia lui Dumnezeu.”
“Numai Dumnezeu cunoaşte gravitatea păcatului.”
“Sufletul se târăşte în păcat ca o zdreanţă târâtă în noroi. În păcat, inima noastră este vicioasă, stricată. Produce milă.”
“Comitem păcatele aşa cum bem un pahar cu apă, fără temeri şi fără remuşcări. Ne cufundăm în acest noroi, mărşăluim acolo ca nişte cârtiţe, cu lunile, cu anii!”
“Păcatul întunecă credinţa în suflete aşa cum adesea ceaţa întunecă soarele pentru ochii noştri: vedem că este zi, dar nu putem distinge soarele.”
“O persoană care se află în păcat este mereu tristă. Chiar dacă în afară etalează bucurie şi fericire. Este totul o prefăcătorie, o înscenare. Nu există nimic care să o poată satisface în profunzime. Aşadar, aceşti sărmani păcătoşi vor fi mereu nefericiţi, în această lume şi în cealaltă.”
“Maria lupta cu diavolul care ţine în putere o persoană pentru a o împiedica să se convertească.”
“Să ne adresăm Mariei cu mare încredere şi să fim siguri că, pe cât suntem de mizerabili, ea va obţine harul convertirii noastre.”
“Preasfânta Fecioară se află între Fiul său şi noi. Cu cât suntem mai păcătoşi, cu atât mai mult Ea simte duioşie şi compasiune pentru noi.”
“Maria este atât de bună, că nu încetează să arunce o privire cu compasiune asupra păcătosului. Aşteaptă mereu ca el să o invoce.”
“Dacă păcătosul o invocă pe această Mamă bună, ea îl face în vreun fel să intre pe fereastră.”
“În inima Preasfintei Fecioare, nu există decât îndurare.”
(Gânduri ale Sfântului Paroh de Ars)



Sursa:www.mec-carmel.org

Știri din aceeași categorie

  • 22 Mai 2017
  • 1940
  • 0
  • 26 Mai 2018
  • 416
  • 0