„Speranța, lumină pe cale pentru Familia lui Dumnezeu”,
despre tema noului an bisericesc 2024-2025
Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări și călugărițe,
iubiților credincioși greco-catolici
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu
Iubiți frați și surori în Cristos,
Noul an pastoral, care începe la 1 septembrie, va fi bogat în haruri și în evenimente ziditoare pentru viața noastră spirituală. Îmi doresc foarte mult ca toți împreună să reușim să trăim din plin această nouă etapă din viața Bisericii și din viața noastră, căutând să vedem și să înțelegem semnele timpurilor. În întreaga Biserică Catolică acest an va fi dedicat Speranței și, de aceea, la rândul nostru, în Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla, păstrând tema Bisericii ca „Familie a lui Dumnezeu”, vom căuta să vedem împreună în ce fel Speranța poate lumina calea acestei minunate Familii pe căile întortocheate și de multe ori obscure ale lumii de astăzi.
Tot în acest An Pastoral, ne vom bucura de un mare dar pe care Maica Sfântă ni l-a făcut: acela de a sărbători, începând cu 1 ianuarie 2025, un An Național dedicat Fericitului Cardinal Iuliu Hossu. Cu ajutorul Domnului va fi un an al unității, fiindcă sub astfel de auspicii și semne a început și s-a împlinit acest proiect. În momentul votului final din Camera Deputaților, toate luările de cuvânt, indiferent de culoarea politică, de componenta etnică sau religioasă, toate, absolut toate, au subliniat figura Fericitului Martir ca un semn profetic de unitate. Mai apoi, după votul final, în mod spontan, neașteptat, miraculos aproape, toată sala s-a ridicat în picioare și a început să aplaude. Părea că în mod tainic, Iuliu Hossu era prezent la tribună și primea toate acele aplauze.
Există o legătură foarte frumoasă între tema Speranței și anul dedicat Fericitului Ierarh, care a ieșit la lumină în întâlnirile din cadrul Biroului pentru Evanghelizare și Cateheză și al Biroului pentru Comunicații Sociale din cadrul Episcopiei noastre. În Pastorala de Paști din anul 1943, Cardinalul Iuliu Hossu scria: „Amintiți-vă ce ați primit mai de preț de la părinții voștri […] credința în Dumnezeu și speranța în El. Lumina primită ca scumpă moștenire de la părinții voștri treceți-o, cu sfințenie, copiilor voștri”.
Legătura este dată și de numele documentului prin care Papa Francisc anunță Jubileul din anul 2025: Spes non confundit, adică „speranța nu rușinează” sau „nu dezamăgește”. Titlul documentului este inspirat de o expresie din capitolul 5 al Scrisorii Sfântului Apostol Pavel către Romani. În acest text, Pavel vorbește despre pacea pe care noi, creștinii, trebuie să o avem, deoarece știm că am fost mântuiți prin sângele Fiului lui Dumnezeu. Fiind astfel îndreptați, avem nădejdea măririi lui Dumnezeu, care ne va înveșmânta și pe noi la sfârșitul acestei vieți pământești. Apostolul neamurilor merge și mai departe, spunând că trebuie să ne păstrăm pacea și speranța în această mărire viitoare, indiferent de încercările și suferințele pe care le putem avea. Ba mai mult, creează un fel de ecuație spirituală, din care rezultă că suferința nu numai că nu sufocă speranța, ci dimpotrivă o alimentează și o susține: „și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare și încercarea speranță”. Iată, așadar, formula paulină: suferință – răbdare – încercare – nădejde.
Iubiți credincioși,
Trebuie să recunoaștem că această formulă, pentru omul de azi, poate să pară puțin ciudată și greu de înțeles. Știm că omul, având demnitatea de chip și asemănare a lui Dumnezeu, este o ființă a speranței, care se proiectează mereu spre un viitor mai bun. În fața dificultăților, suferințelor și incertitudinii, tocmai speranța este cea care susține sufletul uman, oferindu-i curajul de a merge mai departe și de a lupta pentru depășirea obstacolelor. Cu toate acestea, lumea concretă în care trăim, atât de agitată, plină de încercări și de crize, dar și atât de atașată de dimensiunea materială a vieții, tinde să sufoce această putere lăuntrică a sufletului uman și să deschidă ușa deznădejdii. Nu întâmplător maladia timpului nostru este pierderea sensului vieții, fapt ce conduce la depresie și la alte forme de manifestare pe plan psihologic. Victor Frankl, care trecuse prin dramatica experiență a lagărelor de exterminare, a constatat că de fapt omul nu este distrus de suferință, ci de suferința lipsită de sens. Într-adevăr, fără un sens al vieții în mijlocul încercărilor, speranța persoanei și a comunităților se atrofiază.
Această situație ne arată cât de actuală este Evanghelia și câtă nevoie avem de Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care ne oferă sensul vieții și dăruiește aripi speranței noastre, deschizându-i orizonturi care ating veșnicia. Sfântul Augustin ilustrează în mod sugestiv acest adevăr, afirmând că „acum, viața noastră este numai speranță, după care va fi veșnicia” (Comentarii la Psalmi, 103, IV, 17). Cuvintele sale pun în lumină faptul că din moment ce mântuirea și împlinirea definitivă a omului este Cerul, însăși viața creștină poate fi privită ca speranță în viața veșnică.
Potrivit învățăturii creștine, speranța nu este un concept abstract și nu se reduce la un simplu sentiment, fiind, alături de credință și de iubire, o virtute teologală, o capacitate lăuntrică de a merge până la capăt pe calea mântuirii, cu convingerea că Dumnezeu este prezent și activ în viața noastră, chiar și în cele mai dificile momente. Întruparea și Patimile lui Cristos ne arată că Dumnezeu însuși a ales să împărtășească suferința umană, asumând-o pe deplin pentru a aduce mântuire și vindecare. Crucea, simbolul suprem al suferinței, devine astfel simbolul eminent al speranței, deoarece prin moartea și Învierea Sa, Cristos a biruit păcatul și moartea, oferind tuturor oamenilor posibilitatea de a participa la viața veșnică. Prin urmare, speranța creștină nu este iluzorie sau naivă, un fel de fugă de realitate, ci una care se sprijină pe experiența reală a iubirii și milostivirii lui Dumnezeu, pe prezența lui Cristos cel Înviat în viețile noastre.
În această privință, Fericitul Iuliu Hossu rămâne pentru noi un model de speranță și ne ajută să gândim în logica spirituală a Evangheliei. Suferința în închisoarea de la Sighet și în domiciliul forțat de la Căldărușani l-a făcut îndelung răbdător nu doar cu chinurile în sine, ci și cu cei care îi provocau direct sau indirect acele dureri. Răbdând pe urmele Mântuitorului patimile, fiecare clipă se transforma într-o încercare depășită cu succes, într-o victorie asupra răului prin darul Spiritului Sfânt revărsat în inima sa, iar fiecare astfel de victorie aducea mai aproape speranța biruinței finale de la capătul acestei vieți trecătoare. Pentru Iuliu Hossu, suferința și speranța s-au împletit într-un drum de sfințenie și de mărturisire eroică a credinței.
Prin urmare și noi suntem chemați să vedem în propriile suferințe nu doar o inevitabilă povară de purtat, ci și un prilej de a ne întări speranța în Dumnezeu și de a experimenta puterea vindecătoare a harului divin. În pofida dificultăților, să ne păstrăm cu răbdare liniștea sufletească și să rămânem fermi în credință, știind că Dumnezeu nu își abandonează niciodată copiii și că Sfânta Fecioară Maria, Mama lui Isus și a Bisericii, ne mijlocește harul dumnezeiesc. Prin rugăciune, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și comuniunea cu ceilalți membri ai Bisericii, suferința poate fi transformată într-un izvor de speranță și de reînnoire spirituală.
Secretul acestei speranțe stă așadar în unirea intimă cu Isus Cristos și în rugăciunea rostită din adâncul inimii. Vrednicul ierarh mărturisește, în Memoriile sale, că „Nădejdea noastră este întru Domnul” și ne adresează, celor de astăzi, următorul îndemn: „Să privim mereu înainte, El merge pe această cale, Lui să-I urmăm; va avea bună grijă de noi, harul Lui, puterea Lui nu ne va lipsi; nădejdea noastră, Domnul, bucuria noastră, El. Cunoaștem lipsurile și neajunsurile voastre, care sunt ale tuturor. Bogat este Domnul să răsplătească dumnezeiește; Domnului să-i spunem, Lui să-i cerem, nu le va lăsa neascultate!”.
Iubiți credincioși,
Să nu uităm că speranța creștină este însoțită de marea responsabilitate de a da mărturie despre Cristos: „Pe Cristos să-L sfințiți în inimile voastre și să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (1Pt. 3,15). De aceea, să folosim fiecare clipă pentru a trăi cât mai profund credința și legătura vie cu Dumnezeu, pe care să-L mărturisim din inimă ca Domn și Stăpân al vieții noastre, atât personal, cât și comunitar prin participarea mai intensă la celebrările liturgice și la viața din parohiile noastre.
Cu cât comunitățile noastre vor fi mai unite, cu atât credința fiecăruia va fi mai puternică, iar speranța mai vie! Doar așa vom putea fi mesagerii speranței lui Dumnezeu în viețile semenilor aflați în suferință, prin rugăciune și fapte de iubire.
Anul pastoral care acum începe să fie un an în care toate bucuriile și încercările noastre să fie trăite după modelul Fericitului Ierarh Iuliu Hossu, punând speranța noastră nu în iluziile acestei lumi, ci în dragostea lui Dumnezeu revărsată cu atâta generozitate în viețile noastre. Să cerem ajutorul Maicii Sfinte, al Sfântului Iosif, al Fericiților Episcopi martiri pentru familia Bisericii, care are nevoie de Speranță, de această „ancoră a sufletului, neclintită și tare” (Evr. 6,19), ce ne fixează privirea spirituală în Veșnicie.
Cu arhierească binecuvântare,
† Claudiu
Episcop de Cluj-Gherla
