Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Chemaţi pentru a fi fericiţi. Colocviu cu cardinalul prefect al Dicasterului pentru Cler

 
Chemaţi pentru a fi fericiţi. Colocviu cu cardinalul prefect al Dicasterului pentru Cler
  • 22 Apr 2024
  • 345

de Andrea Monda

În vederea Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii (duminică, 21 aprilie 2024) am pus câteva întrebări cardinalului prefect al Dicasterului pentru Cler, Lazarus You Heung-sik.

Ce este o vocaţie?

Înainte de a mă gândi la orice aspect religios sau spiritual, aş spune asta: vocaţia este esenţialmente chemarea de a fi fericiţi, de a lua în mână propria viaţă, pentru a o realiza pe deplin şi a nu o irosi. Aceasta este prima dorinţă pe care Dumnezeu o are pentru fiecare bărbat şi femeie, pentru fiecare dintre noi: ca viaţa noastră să nu se stingă, să nu se piardă, să poată străluci cât mai bine. Şi, pentru acest motiv, el s-a apropiat în Fiul său Isus şi vrea să ne atragă în îmbrăţişarea iubirii sale; astfel, graţie Botezului, noi devenim parte activă a acestei istorii de iubire şi atunci când simţim că suntem iubiţi şi însoţiţi, atunci existenţa noastră devine un drum spre fericire, spre o viaţă fără sfârşit. Un drum care după aceea se întrupează şi se realizează într-o alegere de viaţă, într-o misiune specifică şi în multele situaţii de fiecare zi.

Dar cum se recunoaşte o vocaţie şi care este relaţia sa cu dorinţele?

Cu privire la această temă, tradiţia bogată a Bisericii şi înţelepciunea spiritualităţii creştine are multe să ne înveţe. Pentru a fi fericiţi - şi fericirea este prima vocaţie care uneşte toate fiinţele umane - este necesar să nu greşim alegerile noastre de viaţă, cel puţin cele fundamentale. Şi primele semne de circulaţie care trebuie urmate sunt tocmai dorinţele noastre, ceea ce în inimă simţim că poate fi bine pentru noi şi, prin intermediul nostru, pentru lumea care ne înconjoară. Totuşi, în fiecare zi trăim experienţa modului în care ne înşelăm, pentru că nu întotdeauna dorinţele noastre corespund adevărului a ceea ce suntem; se poate întâmpla să fie rod al unei viziuni parţiale, să se nască din răni sau frustrări, să fie dictate de o căutare egoistă a propriei bunăstări sau, de asemenea, uneori numim dorinţe pe cele care în realitate sunt iluzii. Şi atunci este nevoie de discernământ, care în fond este arta spirituală de a înţelege, cu harul lui Dumnezeu, ce trebuie să alegem în viaţa noastră. A discerne este posibil numai cu condiţia să ne ascultăm pe noi înşine şi să ascultăm prezenţa lui Dumnezeu în noi, învingând ispita foarte actuală de a face să coincidă senzaţiile noastre cu adevărul absolut. Pentru aceasta Papa Francisc, la începutul catehezelor de miercuri dedicate discernământului, ne-a invitat să înfruntăm truda de a săpa în noi înşine şi, în acelaşi timp, de a nu uita de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Iată, o vocaţie se recunoaşte atunci când punem în dialog dorinţele noastre profunde cu lucrarea pe care harul lui Dumnezeu o face înlăuntrul nostru; graţie acestei confruntări, noaptea îndoielilor şi a întrebărilor se luminează puţin câte puţin şi Domnul ne face să înţelegem ce drum să parcurgem.

Acest dialog între dimensiunea umană şi cea spirituală este tot mai mult în centrul formării preoţilor. La ce punct ne aflăm?

Acest dialog este necesar şi probabil uneori l-am neglijat. Nu trebuie să riscăm să credem că aspectul spiritual se poate dezvolta făcând abstracţie de cel uman, atribuind astfel harului lui Dumnezeu un soi de "putere magică". Dumnezeu s-a făcut trup şi, de aceea, vocaţia la care ne cheamă se întrupează mereu în natura noastră umană. Lumea, societatea şi Biserica au nevoie de preoţi profund umani, a căror trăsătură spirituală se rezumă în însuşi stilul lui Isus: nu o spiritualitate care ne desparte de ceilalţi sau ne face învăţători reci ai unui adevăr abstract, ci capacitatea de a întrupa apropierea lui Dumnezeu faţă de omenire, iubirea sa faţă de orice creatură, compasiunea sa faţă de oricine este marcat de rănile vieţii. Pentru aceasta este nevoie de persoane care, deşi fiind fragile ca toţi, în fragilitatea lor au suficientă maturitate psihologică, seninătate interioară şi echilibru afectiv.

Însă sunt mulţi preoţii care trăiesc situaţii de dificultate şi de suferinţă. Ce părere aveţi despre asta?

Înainte de toate, sunt foarte atins de acest lucru. Am dedicat aproape toată viaţa mea îngrijirii formării sacerdotale, însoţirii şi apropierii de preoţi. Astăzi, ca prefect al Dicasterului pentru Cler, mă simt şi mai aproape de preoţi, de speranţele şi de trudele lor. Nu lipsesc unele elemente de preocupare, pentru că în multe părţi ale lumii există o adevărată greutate în viaţa preoţilor. Aspectele crizei sunt multe, dar cred că înainte de toate avem nevoie de o reflecţie eclezială pe două fronturi. Primul: trebuie regândit modul nostru de a fi Biserică şi de a trăi misiunea creştină, în cooperarea efectivă a tuturor celor botezaţi, pentru că preoţii sunt adesea supraîncărcaţi de muncă, având aceleaşi îndeletniciri - nu numai pastorale, ci şi juridice şi administrative - de acum atâţia ani când erau din punct de vedere numeric mai mulţi. A doua problemă: avem nevoie să revizuim profilul preotului diecezan, pentru că, deşi nu este chemat la viaţa călugărească, el trebuie să redescopere valoarea sacramentală a fraternităţii, a faptului de a se simţi acasă în preoţime, împreună cu episcopul, cu confraţii preoţi şi cu credincioşii, pentru că în special în dificultăţile de astăzi această apartenenţă poate să-l susţină în slujirea pastorală şi să-l însoţească atunci când singurătatea devine apăsătoare. Însă este nevoie de o nouă mentalitate şi de noi parcursuri formative, pentru că adesea un preot este educat să fie un lider solitar, un "singur om la comandă" şi acest lucru nu face bine. Suntem mici şi plini de limite, dar suntem discipoli ai Învăţătorului. Mişcaţi de el, putem face atâtea lucruri. Nu individual, ci împreună, sinodal. "Discipoli misionari - repetă Sfântul Părinte - putem fi numai împreună."

Preoţii sunt "înzestraţi" pentru a înfrunta cultura de astăzi?

Aceasta este una dintre principalele provocări pe care trebuie să le înfruntăm astăzi în formarea atât iniţială, cât şi permanentă. Nu putem rămâne închişi în forme sacrale şi să facem din preot un simplu administrator de rituri religioase; astăzi străbatem un timp marcat de numeroase crize globale, cu unele riscuri legate cu creşterea violenţei, cu războiul, cu poluarea ambientală, cu criza economică, lucruri care după aceea au toate o repercusiune în viaţa persoanelor în termeni de nesiguranţă, de angoasă, de frică pentru viitor. Şi este atâta nevoie de preoţi şi laici capabili să ducă bucuria evangheliei la toţi, ca profeţie a unei lumi noi şi busolă de orientare pe drumul vieţii. Suntem discipoli mereu, chiar şi atunci când suntem diaconi, preoţi sau episcopi de mulţi ani. Şi discipolul are mereu de învăţat de la unicul Învăţător care este Isus.

Dar, după părerea dumneavoastră, mai merită astăzi a deveni preot?

În pofida a toate, merită mereu să-l urmăm pe Domnul pe acest drum, să ne lăsăm seduşi de el, să dedicăm viaţa pentru proiectul său. Putem să privim la Maria, această tânără din Nazaret care, deşi este tulburată la vestea îngerului, alege să rişte aventura fascinantă a chemării, devenind Mamă a lui Dumnezeu şi Mamă a omenirii. Cu Domnul nu se pierde niciodată nimic! Şi aş vrea să spun un cuvânt tuturor preoţilor, în special celor care în acest moment sunt descurajaţi sau răniţi: Domnul nu renunţă niciodată la promisiunea sa. Dacă te-a chemat, nu va face să-ţi lipsească duioşia iubirii sale, lumina Spiritului, bucuria inimii. În multe moduri el se va manifesta în viaţa ta de preot. Iată. Aş vrea ca această speranţă să poată ajunge la preoţi, la diaconi şi la seminarişti din orice parte a lumii, pentru a-i mângâia şi a-i încuraja. Nu suntem singuri, Domnul este mereu cu noi! Şi ne vrea fericiţi!

(După L'Osservatore Romano, 17 aprilie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu



Sursa:ercis.ro

Știri din aceeași categorie