SFÂNTUL BERNARD DE CLAIRVAUX

(1090-1153)

“Legea imaculată a Domnului este caritatea, care nu caută propriul interes, ci interesul celor mulţi. Şi este numită legea Domnului, atât pentru că el trăieşte din ea, cât şi pentru că nimeni n-o posedă decât dacă i-a fost dăruită... Ce anume păstrează în cadrul Sfintei Treimi cea mai înaltă şi inefabilă unitate, dacă nu caritatea? Există aşadar o lege, o lege a Domnului, caritatea care uneşte Treimea şi o adună în sine prin legătura păcii... Ea este însăşi substanţa lui Dumnezeu... Aceasta este o lege eternă, care crează şi conduce universul”[1].

Aceste cuvinte, ale “doctorului carităţii”, par să le anticipeze cu opt secole pe acelea ale Conciliului al II-lea din Vatican: “Legea fundamentală a perfecţiunii umane, şi deci, şi a transformării lumii este noua lege a carităţii”[2]. Pentru aceasta, Bernard, în timp ce afirma solemn ca necesitate pentru călugăr fuga de lume, se cufunda profund în ea pentru a o transforma.

El a fost, de asemenea, numit, de papa Pius al VIII-lea, în 1830, “învăţător din care curge miere”, nu pentru că ar fi avut un caracter dulce, ci pentru că “el a excelat în a distila din textele biblice sensul care era ascuns... şi în aceasta el i-a urmat pe Origene, pe sfântul Augustin, şi întreaga eră patristică de care s-a simţit atât de aproape. El, însă, a făcut aceasta şi ca om al timpului său, cu toate resursele unei sensibilităţii intense şi delicate; a făcut-o cu aportul acelui întreg complex de daruri personale care dau operei sale o fascinantă originalitate, dată de entuziasm şi clarviziune, vigoare speculativă şi simplitatea privirii, emoţia şi stăpânirea de sine, perfecţiunea artei literare şi spontaneitatea; şi, de asemenea, face aceasta în lumina acelui har mistic căruia uneori îi vor dezvălui caracterul sublim”[3]. Nu întâmplător, a fost numit “ultimul dintre sfinţii părinţi, cu nimic inferior celor dintâi”.

O chemare irezistibilă şi comunitară

Bernard s-a născut în 1090, în castelul din Fontaine, aproape de Dijon, în regiunea Borgogne, în familia lui Tesselin şi Aletta de Montbard, un cuplu ideal şi profund creştin, în sânul căreia au fost şapte fii, şase băieţi şi o fată, şi în care au trăit ca într-un mic paradis. Faţă de Bernard, cel de-al treilea copil, mama a avut o grijă deosebită, simţind că el este un copil cu totul special; o afecţiune la care fiul a ştiut să răspundă la rândul său.

În timp ce fraţii mai mari se orientau spre cavalerie, el a preferat studiul pe lângă canonicii seculari de la Saint Vorles a Châtillon-sur-Seine, unde familia sa avea o frumoasă casă.

În 1107, Aletta a murit şi Bernard, deşi i-a simţit lipsa, a continuat să se inspire din sfaturile ei şi, când i-au propus să întreprindă o carieră bisericească în Germania, gândindu-se la mama sa, care i-a strecurat în inimă setea de sfinţenie, a refuzat propunerea. Voia să se dăruiască lui Dumnezeu, dar nu pentru a face carieră.

În 1110, Bernard s-a retras la casa din Châtillon, şi aici, asemenea lui Augustin, a meditat îndelung înainte de a se decide asupra propriului viitor. Exemplul şi cuvântul său înflăcărat vor atrage alţi treizeci de tineri, rude şi prieteni, unii dintre ei chiar căsătoriţi. De ce să-ţi consumi viaţa în slujba acestui sau acelui duce sau chiar a împăratului însuşi - le spunea Bernard -, când există posibilitatea de a te pune direct în slujba lui Dumnezeu ca un călugăr?

Ne putem imagina uşor consideraţiile pe care el le făcea acestor prieteni din ceea ce i-a scris mai târziu unui studios, Walter de Chaumont, care întârzia cu intrarea sa în mănăstire. Bernard l-a dojenit cu asprime: “Sufăr la gândul că inteligenţa ta ascuţită şi rezultatele erudiţiei tale se consumă în studii deşarte şi uşuratice; mă gândesc la tine, care, cu darurile mari pe care le-ai primit, nu-l slujeşti pe Cristos, autorul lor, ci lucrurile trecătoare. Şi dacă te-ar lovi o moarte neaşteptată şi te-ar răpune?”[4]

Şi studenţilor din Paris le spunea: “Cel căruia îi place banul, nu se satură niciodată de el; cine iubeşte plăcerea, nu se satură de ea; cine caută gloria, mai mult, cine iubeşte lumea, nu se satură niciodată de ea... Cine dintre voi doreşte să fie sătul, să înceapă prin a simţi foame de dreptate, şi cu siguranţă că se va sătura. Doreşte acea pâine care este din belşug în casa Tatălui şi vei descoperi îndată că vei avea repulsie faţă de aceea a porcilor”[5].

Bernard şi prietenii săi au cerut şi obţinut să intre în mănăstirea din Cîteaux, unde, de câţiva ani, o mână de călugări curajoşi căutau să trăiască regula benedictină conform spiritului originar, dar băteau pasul pe loc din cauza lipsei de vocaţii. Sosirea lui Bernard şi a tovarăşilor săi a dat un nou impuls iniţiativei şi a făcut să se ridice şi alte vocaţii, aşa încât, după cinci ani, Bernard a fost ales să fondeze împreună cu cei doisprezece tovarăşi ai săi o nouă abaţie într-o localitate numită până atunci Valea Amărăciunii şi pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux.

La Clairvaux, Dumnezeu şi-a aşezat locuinţa

Noul abate a primit binecuvântarea şi, cu acea ocazie, probabil că a şi fost sfinţit preot. Începuturile abaţiei nu au fost uşoare. Călugării şi-au suflecat mânecile, au tăiat copaci, au canalizat apa, au construit o primă locuinţă, dar au suferit frigul şi foamea. Bernard, fragil din punct de vedere fizic şi nefiind obişnuit cu muncile grele, s-a resimţit mult şi, pentru a se vindeca, a trebuit să se retragă circa un an într-o căsuţă construită anume pentru el.

Noua experienţă monastică şi faima acelor primi călugări, aproape toţi proveniţi din clasa nobilă, au atras şi aici multe vocaţii şi Bernard a putut astfel să fondeze prima filială în localitatea Tre Fontane.

Toţi fraţii lui Bernard au intrat în mănăstire şi sora sa, Umbelina, era şi ea într-o mănăstire feminină. În castelul din Fontaine rămăseseră numai tatăl şi fratele cel mai mic, moştenitor al tuturor bunurilor. Se povesteşte că tânărul s-a plâns lui Bernard şi tatălui său spunând: “Pentru voi aţi ales partea cea mai bună, şi mie mi-aţi lăsat lucrurile pământeşti”. Dar pentru că şi acesta a intrat la Clairvaux, Bernard, pentru a nu-şi lăsa tatăl singur, i-a propus să vină şi el. Bătrânul a rămas mai întâi perplex, apoi a acceptat, cu o condiţie: ca nimeni să nu ştie că el era tatăl abatelui şi să i se permită să se ocupe de lucrurile cele mai umile. Întreaga familie era de acum cistercină, în timp ce Aletta, din cer, nu putea decât să se bucure de acest lucru.

În 1119, a fost fondată abaţia din Fontena..., şi mai apoi au fost fondate cel puţin câte două în fiecare an, în diferite părţi ale Europei. Părea că toată lumea B spuneau contemporanii B a devenit cistercină. Dar care era energia ce se degaja din aceste abaţii bernardiene, încât atrăgeau atâtea persoane?

“Bernard, într-o celebră predică[6], spunea: “Toată filozofia mea înaltă, astăzi, constă în a cunoaşte că Isus există şi că a fost răstignit”. Şi, când Bernard a pornit cu primii săi tovarăşi pe drumul pe care Dumnezeu i l-a arătat, l-a ales numai pe Dumnezeu pe drumul crucii sale, “viaţa sa cu tovarăşii săi B spune Guillaume de Saint-Thierr... B era dragoste”. Şi “cei care vedeau cum se iubeau, recunoşteau că Dumnezeu era cu ei”[7]. Mulţime mare se îndrepta în pelerinaj să vadă... pe cine? Pe Dumnezeu care, într-un fel, “se manifesta prin iubirea reciprocă a călugărilor”[8].

Călugări care se ocupă cu treburi gospodăreşti

Dacă primii însoţitori ai lui Bernard erau cu toţii fii de nobili, mai apoi au venit şi numeroase persoane, chiar şi dintre ţăranii analfabeţi, să-i ceară să-l urmeze pe el. Abatele nu a avut dubii: dacă Dumnezeu îi chema, el nu putea decât să le deschidă porţile. Chiar dacă nu se puteau dedica corului şi studiului, meseria lor era la fel de preţioasă pentru comunitate şi pentru societate. Împrăştierea gunoiului pe câmpuri pentru Bernard valora cât cântatul psalmilor în Biserică. Şi putea spune aceasta cu glas tare, pentru că toţi călugării săi îmbrăţişaseră munca manuală şi aveau ca regulă să nu primească pământuri pe care să nu le poată cultiva cu propriile mâini.

Călugării cu menire gospodărească făceau, deci, voturi ca toţi ceilalţi, locuiau în abaţiile sau în casele construite în mijlocul câmpurilor de cultivat sau de folosit ca păşuni. Cei care locuiau departe veneau în fiecare duminică în abaţie pentru a participa la liturgie, să asculte instrucţiunile abatelui şi să ia masa cu întreaga comunitate.

“Cea mai mare contribuţie pe care fratele laic o putea da vieţii de mănăstire era munca mâinilor sale. Asta nu însemna, totuşi, că rolul său în familia monastică a fost numai economic... Munca manuală era parte indispensabilă pentru o viaţă modelată pe aceea a lui Isus, şi, ca atare, reprezenta o obligaţie pentru călugării corişti, ca şi pentru cei ce se ocupau cu treburile gospodăreşti. La timpul culesului, ei munceau pe câmp cot la cot”[9].

Tocmai aceşti călugări, adeseori analfabeţi, au fost cei care au dezvoltat tehnicile avansate în agricultură şi în îmblânzirea animalelor, care au construit mori de apă şi au ştiut să folosească puterea hidraulică chiar şi în atelierele mecanice. Descoperirile lor au devenit foarte curând patrimoniu al umanităţii.

Maestru de viaţă

Bernard nu numai că era un exemplu în observarea regulii, dar era şi un admirabil maestru. Goffredo de la Roche-Vanneau, abate de Fontena..., aflându-se în vizită la Clairvaux, ascultând explicaţia pe care Bernard o făcea călugărilor săi despre al şaptelea capitol al regulii sfântului Benedict, în privinţa gradelor de umilinţă, a rămas entuziast şi, dorind să o repete călugărilor săi, i-a cerut lui Bernard să i-o scrie. Aşa a apărut prima operă a sfântului: Gradele umilinţei şi ale mândriei, operă în care descrie drumul pe care creştinul trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge cât mai curând la acea iubire a lui Dumnezeu care alungă orice teamă şi ne pregăteşte să primim de la Tatăl darul contemplaţiei.

În timp ce Bernard era cu totul preocupat să consolideze şi să răspândească idealul ordinului său, a scris Scrisoarea despre iubire adresată certozinilor, care a fost adăugată altei scrisori compuse pentru cardinalul Aimerico, cancelar al Curiei Romane. Cardinalul l-a întrebat cu ce măsură trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, şi Bernard, referindu-se la Severo di Milevi, i-a răspuns: “Măsura iubirii faţă de Dumnezeu este aceea de a-l iubi fără măsură”[10].

Această iubire castă şi fără măsură duce omul la cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea şi la îmbrăţişarea dintre libera voinţă umană şi caritate ca dar al lui Dumnezeu. “Când - suspina Bernard - se va putea face experienţa acestui impuls în baza căruia spiritul, îmbătat de iubirea faţă de Dumnezeu, uită de sine, se consideră pe sine un vas de aruncat la gunoi, se avântă cu totul spre Dumnezeu şi, unindu-se cu Dumnezeu, devine un singur duh cu el şi spune: “Trupul meu şi inima mea nu mai sunt; Dumnezeu este pentru veşnicie partea inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”? Nu voi ezita să-l proclam fericit şi sfânt pe acela căruia îi va fi dată o asemenea experienţă în această viaţă muritoare, mai des sau cel puţin o singură dată, şi aceasta fie şi în treacăt, chiar pentru un singur moment. Să te pierzi într-un oarecare mod pe tine însuţi, ca şi cum n-ai mai exista, şi să nu mai ai deloc conştiinţa despre tine însuţi, şi să te goleşti de tine, şi să te consideri un nimeni, înseamnă deja că te simţi în cer, nu mai este un simplu sentiment uman”[11].

Bernard nu ar fi putut descrie cu atâta claritate această experienţă mistică, dacă nu ar fi avut-o personal. Şi el continuă: “Să ajungi la un asemenea sentiment înseamnă să te îndumnezeieşti. Aşa cum o mică picătură de apă într-o mare cantitate de vin pare că pierde în întregime propria-i natură, până la a-şi asuma gustul şi culoarea vinului, aşa cum un fier pus în foc şi ajuns în starea de incandescenţă îşi pierde forma originară pentru a deveni întru totul asemenea focului, aşa cum aerul pătruns de lumina soarelui primeşte strălucirea luminii, încât nu pare doar iluminat, dar pare lumina însăşi, la fel, în cei sfinţi va fi necesar ca orice sentiment uman, într-o manieră inefabilă, să se dizolve şi să se cufunde în voinţa lui Dumnezeu. Altfel, cum va putea fi Dumnezeu totul în toţi, dacă va rămâne în om ceva care aparţine omului? Va rămâne, desigur, substanţa omului, dar într-o altă formă, glorie şi putere”[12].

Este identificarea cu Cuvântul divin: “Fericit sufletul îmbrăcat cu frumuseţea castă, cu haina candidă a inocenţei cereşti, pe care le dă conformitatea glorioasă cu tine, o, Cuvânt care eşti “candoarea vieţii veşnice, splendoare şi imagine a substanţei lui Dumnezeu”... Maiestatea ta nu-l înspăimântă, deoarece asemănarea îl asociază cu tine, iubirea îl uneşte cu tine, profesiunea îl logodeşte cu tine... O, Cuvânt divin, dă-mi ca, abandonând orice lucru, să mă unească cu tine toate dorinţele mele, să trăiesc din tine, să mă las condus de tine, să trăiesc prin tine, pentru a te putea naşte pe tine; fă ca eu să pot spune: “Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig”; atunci voi fi mireasa ta. Inima ta de mire se va odihni în mine, ştiind că îţi va fi credincioasă inima mea, care a dispreţuit totul din iubire faţă de tine şi le consideră pe toate vrednice de dispreţ pentru a te câştiga şi poseda doar pe tine”[13].

Nu numai mănăstirea...

Bernard era un mistic şi voia să trăiască departe de lume, cufundat în “Valea Luminii”, dar, la un moment dat, i-au sosit de la Roma veşti triste. În 1130, la moartea papei, o parte dintre cardinalii reuniţi în grabă l-au ales pe Inocenţiu al II-lea, dar exponenţii unei alte facţiuni, imediat după aceea, au ales pe un altul, Anaclet al II-lea. La chemarea “Miresei lui Cristos”, atât de rău redusă de setea de putere a unor fii ai ei mai influenţi, Bernard şi-a lăsat liniştea cenobiului şi a străbătut Franţa, Anglia, Germania şi Italia, până când a reuşit să facă cunoscut tuturor că succesorul legitim al lui Petru este Inocenţiu al II-lea.

Într-una dintre călătoriile sale la Roma, mai înainte de a sosi la Paris, a fost invitat de arhiepiscopul locului să vorbească studenţilor, în majoritate clerici. Bernard a declinat invitaţia şi i-a poruncit călugărului care îl însoţea să aleagă un alt itinerar, tocmai pentru a evita Parisul, dar în dimineaţa următoare, şi-a schimbat ideea şi s-a îndreptat spre oraş. Oprirea la Paris nu a fost fără roade: Bernard a câştigat pentru viaţa monastică trei studenţi şi din discursul său s-a născut micul tratat Despre convertire.

În această carte, aminteşte că convertirea este opera lui Dumnezeu, în timp ce datoria omului este să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Este interesant de notat că aici cuvântul nu este Biblia, ci glasul interior al conştiinţei, care nu este niciodată în contrast cu Sfânta Scriptură, dar este trezit de ea prin meditaţii asidue. “Nu spera B spune el B să auzi de la mine ceea ce raţiunea reuşeşte să adune în memoria ta... Fă ca auzul să fie atent la ceea ce este mai intim în tine!”[14].

“Spre această voce intimă, deci, vă îndemnăm să vă îndreptaţi urechile inimii, străduindu-vă să-l ascultaţi înlăuntrul vostru pe Dumnezeu care vă vorbeşte mai degrabă decât atunci când ascultaţi pe cineva stând în faţa voastră şi vă adresează cuvântul. Aceea, într-adevăr, este vocea care umple din nou de strălucire şi de admirabilă virtute, care scutură deşerturile, sapă secretele ascunse, alungă lâncezeala din suflete”[15]. Apoi, ca şi în alte scrieri, indică drumul de parcurs al convertirii până la contemplare, prin practica fericirilor evanghelice.

Întors în liniştea mănăstirii, nu a putut să se bucure prea mult de ea. Atunci, s-a declanşat controversa teologică cu Abelard, şi Bernard nu a avut linişte până ce doctrina acestui foarte cult abate nu a fost condamnată de Conciliul de la Sens. Lupta pentru puritatea credinţei a fost foarte dură şi Bernard, cu limbajul său înflăcărat şi înţepător, nu a reuşit uneori să evite excesele.

Femeile şi Maria

Un alt titlu dat lui Bernard este acela de doctor marian. În realitate, el nu a scris prea mult despre Maria, dar a centrat aşa de bine rolul ei în viaţa Bisericii şi a descris-o într-un limbaj aşa de cuceritor - mai ales în discursurile ocazionate de sărbătorile liturgice -, încât a meritat pe drept acest titlul. Pentru el, Maria este exemplul cel mai perfect al vieţii monastice cistercine, ca şi pentru celelalte forme de viaţă creştină. El îi cântă fecioria, dar îi laudă, înainte de toate, umilinţa: “Pentru fecioria sa i-a plăcut lui Dumnezeu, dar a zămislit pentru umilinţa sa”. Îi cântă bucuriile maternităţii şi durerile compasiunii sale faţă de Fiu, dar mai presus de toate, o prezintă ca model de virtute pentru toţi creştinii.

Despre Maria la picioarele crucii, el a scris: “Forţa durerii a pătruns inima ta, aşa că noi te considerăm mai mult decât martiră, pentru că suferinţele tale interioare, ale sufletului tău, au depăşit chiar chinurile trupului. Oare nu au fost pentru tine mai mult decât o sabie care ţi-au străpuns şi deschis inima şi sufletul, cuvintele lui: “Femeie, iată fiul tău”?” Ce schimb! Ţi l-a dat pe Ioan în locul lui Isus, slujitorul, în locul stăpânului, discipolul, în locul maestrului, fiul lui Zebedeu, în locul Fiului lui Dumnezeu, un simplu om, în locul adevăratului Dumnezeu”[16].

Cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, el îşi exprima toată încrederea faţă de Maria: “O, Fecioară binecuvântată... cu evlavia ta, revelează lumii acel har pe care tu l-ai aflat lângă Dumnezeu: cu sfintele tale rugăciuni, obţine iertare celor vinovaţi, vindecare celor bolnavi, tărie celor slabi, mângâiere celor mâhniţi, ajutor şi eliberare celor care se află în primejdie”[17].

Nu numai despre Maria, dar despre fiecare femeie, Bernard a avut întotdeauna un concept foarte înalt, admirând frumuseţea şi inteligenţa propriei mame şi a surorii sale, Umbelina. O scrisoare, atribuită lui în mod greşit, sugera faptul că el ar fi fost un misogin. Nimic mai fals. Niciodată nu a introdus în scrierile sale un cuvânt împotriva femeilor şi, când s-a confruntat cu slăbiciunile lor, atunci s-a grăbit să spună că acestea sunt comune tuturor creaturilor umane. El notează faptul că, după înviere, darurile lui Dumnezeu au fost date mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor, deoarece Cel Înviat s-a arătat mai întâi lor şi apoi apostolilor[18].

În serviciul Bisericii Universale

În 1145, a fost ales papă Eugen al III-lea, care a fost discipolul său la Clairvaux. Pentru el a scris Consideraţia. Poate mai mult decât o analiză a cărţii, ar fi mai potrivit să spun ceva despre modul cum el concepea oficiul de episcop al Romei.

După ce l-a avertizat pe iubitul său discipol despre slăbiciunea umană şi a stigmatizat viciile de la curtea pontificală, reafirmă credinţa sa în misiunea papei, dar îi aminteşte că autoritatea indiscutabilă a lui Petru nu trebuie să fie schimbată niciodată cu stăpânirea, deoarece el este chemat “să prezideze pentru a ajuta”. Cât îi priveşte pe episcopi, aceştia trebuie să găsească în papa garantul unităţii Bisericii şi să fie recunoscuţi ca reprezentanţi ai lui Cristos, deoarece şi ei au primit puterile direct de la Dumnezeu. De aceea, nu papa este “dominus”, stăpânul lor, ci Petru, care îi confirmă.

Bernard nu are despre Biserică conceptul că ar fi o societate perfectă, ci popor peregrin; ea nu este compusă din persoane bune, care trăiesc în interior, în opoziţie cu cei răi, care trăiesc afară, ci este formată din bărbaţi şi femei care, în întreaga lor viaţă, luptă pentru a ajunge la perfecţiune. “Bernard aseamănă Biserica cu mireasa din Cântarea Cântărilor, care este în acelaşi timp neagră şi frumoasă, sau cu năvodul care conţine peşti buni şi răi”[19].

În timpul său era foarte vie controversa medievală privind cele două puteri, aceea spirituală, a papei, şi aceea temporală, a împăratului. Deşi în atâtea aspecte era în mod necesar fiul timpului său, Bernard ne surprinde prin luarea sa de poziţie în privinţa acestui argument. El recunoaşte că cele două puteri sunt distincte şi că amestecarea lor este periculoasă. El spune clar despre împărat că are tendinţa de a-şi atribui dreptul de învestitură a episcopilor, că ameninţă libertatea Bisericii şi independenţa ei. În acelaşi timp, nu admite ca papa să se interpună în sfera temporală[20].

Bernard a intrat şi în aventura cruciadelor din însărcinarea lui Eugen al III-lea, dar a fost un faliment. Mai norocos a fost cu reuşita regulii pentru Ordinul Templierilor, pregătită de el din însărcinarea legatului papal în timpul Conciliului de la Tro...es. Călugărul-cavaler - conform acestei reguli - nu numai că apără locurile sfinte, dar luptă cu răul sub toate formele sale. De aceea, chiar dacă trebuie să poarte armele tradiţionale a cavalerilor laici pentru a descuraja agresiunile, el se va folosi, înainte de toate, de armele tipice evangheliei: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Prezenţa lor în locurile sfinte trebuia să asigure creştinilor pacea necesară pentru vizitarea cu devoţiune a ţării lui Isus şi să împlinească acolo opere de milostenie.

Sfântul abate s-a opus cu energie persecuţiei împotriva evreilor în ţările europene şi în Palestina: “Evreii nu trebuie să fie persecutaţi şi nici alungaţi... Dacă au fost violenţi cu noi, pentru aceasta nu trebuie să răspundem cu violenţă la violenţă”.

Omul tuturor timpurilor

Bernard a murit la Clairvaux, la 20 august 1153. El devenise - cum o spunea el însuşi - “himera” Europei, deoarece, deşi profesa cu convingere “fuga de lume”, fusese constrâns să se intereseze de politică şi să călătorească permanent. Carisma sa, care a atras autentice mulţimi de călugări şi călugăriţe, nu putea să rămână doar un patrimoniu al mănăstirilor. Şi scrierile sale continuă şi astăzi să menţină vie influenţa sa în lume.

A fost proclamat sfânt, în 1174, şi învăţător al Bisericii, în 1830. Dante, în cântul al XXI-lea din Paradis, în timp ce este introdus de el în prezenţa Mariei, îi pune pe buze aceste cuvinte:

“Regina cerului,
ocean înflăcărat de iubire,
ne va da orice har,
pentru aceea, eu, Bernard,
sunt slujitorul ei fidel”.

 [1] Sfântul Bernard, De diligendo Deo, XII, 35.

[2] GS 38.

[3] J. Leclerq, La spiritualitŕ del medioevo, 4/A, EDB, Bologna 1986, pag. 299.

[4] Sfântul Bernard, Opere, VII, Roma 1974, pag. 261-262.

[5] Id., De conversione, 28.

[6] Id., Sup. Cant. 43, 4.

[7] Cf. PL 185, 236.

[8] C. Lubich, Cristo dispiegato nei secoli, Cittŕ Nuova Ed., Roma 1994, pag. 41.

[9] C.H. Lawrence, Il monachesimo medievale, Ed. San Paolo, Cinisello Balsamo 1993, pag. 238.

[10] Sfântul Berrnard, De diligendo Deo, nr. 16.

[11] Ibid., nr. 27.

[12] Ibid., nr. 28.

[13] Id., In Cantica Cant. 85, 11-12.

[14] Id., De conversione, nr. 4.

[15] Ibid., nr. 3.

[16] Id., De duodecim praerogativis B.M.V., 14-15.

[17] Id., In Assumptione B.M.V., 4, 1.9.

[18] Cf. Super Cant. 12, 8-9.

[19] J. Lortz, Storia della chiesa, I, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1987, pag. 471.

[20] Cf. Sfântul Bernard, De consideratione, I, 6,7.