Am vorbit deunăzi, într-un cadru semi-oficial, despre cartea lui David Bentley Hart, Frumusețea infinitului. Aș putea scrie, ca pe vremuri, că a avut loc „un schimb tovărășesc de idei”, a fruitful exchange, că a fost spațiul unei autentice întâlniri. Poate, nu știu. Unora le-o fi plăcut cartea, altora și cartea și prezentarea, încă altora poate niciuna dintre acestea. Oare se va întâmpla ceva? Se va mai gândi cineva? Suntem atât de puțini…
Am publicat vara trecută o recenzie fără a primi vreo reacție. Apariția cărții nu a fost semnalată nicăieri. Prin 2009 Mihail Neamțu a scris câte ceva despre D. B. Hart în Idei în dialog și au apărut câteva traduceri de Vlad Dărăban, M. Neamțu, Narcis Tașcă. Reacții: zero. (Uneori am senzația că autorul ar fi fost receptat mai bine dacă era francez sau german, încă un fenomenolog întârziat, vreun heideggerian autumnal, un hegelian care vizează împlinirea împlinirilor). Pentru cei cu înclinații teologice, cartea lui Hart pare a fi în altă ligă, bulversantă, puternică, mărșăluind printr-o mare de referințe pe care puțini intelectuali din lume o pot „controla”. Nicio confesiune nu-l poate anexa: spațiul ortodox îl salută cu jumătate de gură, ca pe un mare „cărturar ortodox”; nu știe încă dacă e „trăitor”, nu există, din păcate, o cuvântare a părintelui Stăniloae pentru orientare, iar „marii duhovnici ai Ortodoxiei” nu s-au exprimat. Spațiul catolic românesc, în cel mai bun caz, e la nivelul „există oare un conflict între credință și rațiune?”, la începuturile studierii Sfântului Toma, la complexul anti-oriental ce ignoră Părinții greci, la „teologia corpului” (Nu, nu se poate, deci corpul și sexualitatea sunt ok în creștinism?! Nu mă așteptam!). Patrologii și medieviștii căutători ai sensului verbului cutare la aorist vor spune fie că nu sunt specializați, fie că există unele nuanțe diferite în fragmentul X din scolia Y a lui Dionisie Areopagitul etc. Sunt unii care nu citesc autori americani (Din ciclul „Americanii sunt proști.”). Poate David Hart slujește intereselor de pe Wall Street. O fi cu gazele de șist.
În realitate, ca într-un roman de prin perioada modernistă, trist și cinic, sau ca într-un film despre un ratat resentimentar, paragraful de mai sus e, în mare parte, o speculație, un fel de vis. Am umplut de conținut și norișori roz un spațiu gol. În realitate nu știu dacă aceste gânduri au existat; de fapt dacă acești oameni au existat. Nu știu pentru că, în spațiul public, nu a existat o reacție. Scriu aceste rânduri și, ca de obicei, nu voi primi un răspuns. Am încercat să public o recenzie a acestei cărți la o platformă „de dreapta”, care cultivă „criticismul junimist”, pluralitatea. Nu s-a putut, e împotriva principiilor revistei, spune consiliul editorial. Creștinismul e bun când ne ajută să dăm jos comunismul, când cultivă „elogiul moderației”, la, la, la. În rest, pluralitatea e doar pentru cei goliți de context, indivizii fără formă ai spațiului public modern. Restul, în biserici cu voi.
Verdictul lui Horia-Roman Patapievici e corect până la ultima virgulă: România nu are un spațiu public. Marile cărți și idei vin și pleacă fără vreun efect, fără dezbateri serioase, cu excepția atacurilor la persoană și a scriiturii acide. Nu se întâmplă nimic aici. Occidentul primește periodic câte o carte mare și o discută pe toate fețele, dar România nu reacționează. Când se traduce – aceeași tăcere. Scurta mea experiență publicistică are doar trei momente când a „mișcat” câțiva „utilizatori” plictisiți: două articole politice și un text despre fertilizarea in-vitro; ultimul a provocat 100 de comentarii, 90 dintre ele critice/violente/insultătoare. Bisericos, habotnic, n-am înțeles dramele părinților îndurerați. Am scris despre forma răului în ziua de azi, despre incapacitatea liberalismului de a-și justifica singur premisele filosofice; despre judecata estetică deficitară a criticilor de film; prioritatea culturii în fața politicii și economiei; despre justificarea teologico-politică a „Sfintei Rusii”, despre teatru și filme în care găsim frânturi ale marilor adevăruri.
Nimic. Sunt mândru? Evident. Măcar o dată pe an am și eu voie să nu fiu smerit, să „nu fac ascultare”, să mă revolt, să strig ca Ilie în pustiu, să o iau razna ca Iona, să fiu un golan-profet sau doar un golan. „Păi să oferi Domnului…” Ce să ofer? Un strigăt? Atâta am. O fi bun? Mi se pare că temele enumerate mai sus sunt importante și meritau reacții și dezbateri? Bineînțeles. Voi fi probabil încă un român scârbit, umblând fantomatic ca bietul Patapievici. Poate e mai bine să nu ai un profil public, altfel sfârșești linșat mediatic ca el, Pleșu, Cărtărescu, de cine știe a câta generație de fii de securiști, de stângiști mișto, critici plictisiți, antropologi lucizi, ignoranți, lichele, huligani electronici, „trăitori”, eco-ortodocși, eco-anarhiști, eco-doctoranzi fițoși.
Nu știu ce mi-a venit acum, când e vorba de cartea altcuiva, de temele, mintea, sufletul altui om. Cartea lui David Bentley Hart e copleșitoare, e nevoie de multe luni de efort pentru a pătrunde în ea, e uneori exasperantă, e o furtună de erudiție, o explozie de talent. Dar, în final, sau în primul rând, e despre Dumnezeul cel frumos, despre Isus, despre sfinți, despre demnitatea umană și frumusețea unei flori. Dă speranță.
Ai vrea să vorbim despre Isus? Dar tu, ce părere ai de acea floare? De unde vine ea? Dar tu, știi că Dumnezeu te iubește? Vă rog, un bănuț în pălărie pentru munca noastră de mântuire a sufletelor. Te rog, te rog, nu mai face asta, nu te mai purta așa… De ce nu vrei să fii sfânt? Nu știi cât e de frumos? Cam așa suntem noi creștinii. Din poartă-n poartă, pe străzi. Acum câțiva ani, un doctorand mi-a spus: „cu ideile astea, vei ajunge la coșul de gunoi al istoriei”. Orb, mândru, am plâns în sinea mea, fără să știu că Pavel, sfidător, ca un tunet, ne spusese deja: „Noi până-n ceasul de acum flămânzim și însetăm, suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim, și ne ostenim lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Defăimați fiind, mângâiem. Ca gunoiul lumii am ajuns, lepădătura tuturor până acum.” (1 Cor 4, 11-13) Răniți, în zdrențe, frustrați, singuri, fără a mai avea nimic – mândrie, succes, „reacții”, prieteni – abia acum ne găsim sensul. Zdrobiți, nimicuri – căci asta suntem fără El. Abia acum putem striga: Binecuvântat să fie acest gunoi!
Sursa:alinvara.wordpress.com
