(Partea a III-a)
Prima parte: O NOUĂ PROSPECTIVĂ PASTORALĂ ȘI O NOUĂ EVANGHELIZARE A TINERILOR: Forța și forma Evangheliei
Partea a II-a: Riscul de a gândi și trăi un creștinism fără Isus Cristos
Astăzi renaște în lume o căutare spirituală, o întoarcere la sacru, o dorință de a se înstrăina de lume, pentru a căuta pacea și bunăstarea. Tot acest curent este caracterizat în general de dezlipirea de lume, de o îndepărtare de tot ceea ce este trupesc, de o căutare spirituală a bunăstării cu noi înșine, de o religiozitate îndreptată doar spre autorealizarea proprie. Rețeaua de comunicare pare să vină în ajutorul acestei autorealizări a unei existențe dezbrăcată de ceea ce este omenesc prin virtual. Ce este mai spiritual decât viața virtuală? Tocmai de aceea așa numiții filozofi ai internetului se referă la anumite doctrine vechi gnostice, care negau adevărul materiei și consistența trupului. Realitatea adevărată, după această erezie, este doar ceea ce trece dincolo de materie, care este doar o simplă aparență, prezență datorată păcatului, trupul temniță a sufletului. Ne gândim la formele de religiozitate tip new age, a muzicii care armonizează și liniștește viața noastră, care ne izolează de lumea considerată rea, neprimitoare23.
Acest ambient cultural este o provocare și pentru lumea noastră eclezială de a opera, orientându-ne către un adevărat „neo gnosticism pastoral”: „Idealul creștin va invita mereu la depășirea suspiciunii, a neîncrederii permanente, a fricii de a ne fi invadată intimitatea, a atitudinilor defensive pe care ni le impune lumea actuală. Mulți încearcă să fugă de ceilalți spre o comoditate privată sau spre cercul restrâns al celor mai intimi și renunță la realismul dimensiunii sociale a evangheliei. Pentru că, așa cum unii ar vrea un Cristos pur spiritual, fără trup și fără cruce, se pretind și relații interpersonale mediate numai de aparate sofisticate, de ecrane și sisteme care se pot porni și opri la comandă. În timpul acesta, evanghelia ne invită mereu să riscăm întâlnirea cu chipul celuilalt, cu prezența sa fizică ce interpelează, cu durerea sa și cerințele sale, cu bucuria sa contagioasă într-o permanentă interacțiune directă. Credința autentică în Fiul lui Dumnezeu făcut trup este inseparabilă de dăruirea de sine, de apartenența la comunitate, de slujire, de reconcilierea cu ceilalți ca persoane. Fiul lui Dumnezeu, în întruparea sa, ne-a invitat la o revoluție a duioșiei”24.
Tocmai dogma Întrupării este garanția permanentă a faptului că materia este bună împotriva oricărei tentații gnostice și spirituale de orice manieră: “ Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”25.
Ceea ce se dorește, a se garanta, este realitatea, greutatea și concretul dăruirii Fiului, fapt care dacă ar fi exclus de creștinism, ar duce la pierderea acestuia, seducătorul și Anticristul se caracterizează prin acest fapt că: “Mulți amăgitori, care nu-l mărturisesc pe Isus Cristos, venit în trup, au apărut în lume; acesta este amăgitorulşiAnticrístul”26, astfel încât ei trec dincolo de învățătura referitoare la Cristos, pierzându-l nu doar pe Fiul, ci și pe Tatăl27.
În obișnuita sa luciditate papa Benedict al XVI-lea, printr-o extraordinară capacitate omiletică orientată în optica unei cateheze liturgice, pe care suntem chemați mereu s-o redescoperim, ne oferă o explicație a unui semn din cele mai vechi și semnificativi al Vigiliei Pascale, aprinderea lumânării pascale, care oferă lumină, foc și căldură în virtutea dăruirii de sine: “ Dragi prieteni, doresc să adaug, în sfârșit, încă un gând referitor la lumină și iluminare. În Veghea Pascală, noaptea noii creații, Biserica prezintă misterul luminii cu un simbol cu totul particular și foarte umil: cu lumânarea pascală. Aceasta este o lumină care trăiește în virtutea sacrificiului. Lumânarea luminează consumându-se pe sine însuși. Dă lumină dăruindu-se pe sine. Astfel reprezintă într-un fel minunat misterul pascal al lui Cristos, care se dăruiește pe sine și astfel dăruiește marea lumină.
Ca un al doilea lucru putem să reflectăm asupra faptului că lumina lumânării este foc. Focul este forța care plăsmuiește lumea, puterea care transformă. Și focul dăruiește căldură. Aici se face din nou vizibil misterul lui Cristos. El, lumina, este foc, este flacără care arde răul transformând astfel lumea și pe noi înșine. „Cine este aproape de Mineeste aproape defoc, „sună un cuvânt al lui Isus transmis nouă de către Origene. Și acest foc este în același timp căldură, nu o lumină rece, ci o lumină în care ne ies în întâmpinare căldura și bunătatea lui Dumnezeu”28.
Gândirea care ne însoțește acum, este simplu și fundamentală, pentru o regândire a parcursului teoretic și practic al pastorației tinerilor și copiilor. Ea constă în cuprinderea tuturor misterelor vieții lui Cristos, în optica dăruirii, care este o optică euharistică: în mod specific ultima cină ca loc interpretativ permanent al întregii trăiri a Domnului; întruparea ca fundament al condiției posibile a dăruirii; crucea ca dăruire până la abandon; învierea ca act al Tatălui care confirmă adevărul dăruirii de sine a Fiului; darul Spiritului ca posibilitate oferită fiecăruia de a trăi existența conform celei lui Isus, așadar în logica dăruirii; nașterea Bisericii ca loc în care se trăiește propria existență umană prin Cristos, cu Cristos și în Cristos29.
Se naște evident o încercare de re-înțelegere a divinului în ceea ce privește dăruirea: Tatăl ca cel care se dăruiește El însuși în mod extern Fiului, care este în mod esențial primire a acestui dar și Spiritul care confirmă mereu această legătură eternă și fecundă. Acest fapt ne conduce spre o reinterpretare a întregii antropologii privită în optica creării, chemării și comuniunii, deoarece fiecare om este o creatură după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în mod particular după chipul și asemănarea Fiului: ca fii adoptivi am fost creați și răscumpărați în vederea dăruirii noastre30, deoarece: „Această asemănare arată limpede că omul, singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși, nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine”31.
Pr. Flavius Leonard FLOREA
Responsabil al Biroului pastoral pentru pastorația tinerilor și copiilor din Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș
22 Papa Francisc, Evangelii Gaudium, Ed. Presa Bună, Iași 2014, nr. 266.
23 Rossano Sala, Evangelizzazione ..., p. 40.
24Papa Francisc, Evangelii Gaudium..., nr. 88. „Izolarea, care este o versiune a imanentismului, se poate exprima printr-o falsă autonomie care-l exclude pe Dumnezeu, dar care poate găsi și în religiozitate o formă de consumism spiritual la îndemâna individualismului său bolnăvicios. Întoarcerea la sacru și căutarea spirituală care caracterizează epoca noastră sunt fenomene ambigue. Dar mai mult decât ateismul, astăzi ni se înfățișează provocarea de a răspunde în mod adecvat la setea de Dumnezeu a multor oameni, pentru ca ei să nu încerce s-o stingă cu propuneri alienante sau cu un Isus Cristos fără trup și fără angajare față de celălalt. Dacă nu găsesc în Biserică o spiritualitate care să-i vindece, să-i elibereze, să-i umple de viață și de pace și care în același timp să-i cheme la comuniunea solidară și la rodnicia misionară, vor ajunge să fie înșelați de propuneri care nu umanizează, nici nu dau slavă lui Dumnezeu”.
25 Ioan 1, 14.
26 2Ioan 7.
27 2Ioan 7-9.
28 Papa Benedict al XVI-lea, Predica papei la vigilia pascală, Roma, 8 aprilie 2012, în www.magisteriu.ro/predica-papei-la-vigilia-pascala-2012/ (consultat în 15 decembrie 2019)
29 Rossano Sala, Evangelizzazione ...,p. 43.
30 Ricardo Tonelli, Per una pastorale giovanile ....,p. 35-37; Rossano Sala, Evangelizzazione ..., p. 44.
31Conciliul Vatican II. Constituții. Declarații. Decrete, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană «Gaudium et spes» (în continuare GS), ediție revizuită, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1999, nr. 24, p. 376.
