La şcoala inimii. Monica şi Augustin discipoli ai Învăţătorului interior

De Rocco Ronzani

Institutul Patristic "Augustinianum"

În Confesiuni, Sfântul Augustin (Tagaste, 13 noiembrie 354 - Hipona, 28 august 430) aminteşte de grija Monicăi pentru a stinge duşmăniile şi certurile şi scrie: "Mama mea făcea chiar asta, instruită de tine, învăţătorul interior, la şcoala inimii (in schola pectoris)" (Conf. 9,9,21). Augustin afirmă asta despre mamă şi pe bună dreptate ar putea să afirme asta şi despre el pentru că, în anii lungi ai slujirii sale episcopale, şi-a dedicat energiile cele mai bune pentru a îngriji rănile provocate de schisme şi erezii care sfâşiau Bisericile africane şi comunitatea creştină, atribuind meritul acestui lucru numai acelui Învăţător interior care-i luminează pe discipoli "la şcoala inimii" şi revarsă, prin Duhul Sfânt, caritatea suavă.

Iubirea faţă de unitate - cea interioară a omului, dar şi cea socială şi comunitară - este compendiul spiritualităţii şi învăţăturii episcopului de Hipona, precum şi inima întregii sale experienţe monastice. De fapt, aceasta este tema de fond a celor opt capitole din Praeceptum, adică din Regula lui Augustin: "Primul lucru pentru care aţi fost reuniţi este ca să trăiţi unanimi în casă şi să aveţi o singură inimă şi un singur suflet îndreptate spre Dumnezeu" (Praec. 1,2). Pentru el mănăstirea nu este atât sala de perfecţiune creştină, cât mai ales experienţă de comuniune eclezială inserată în planul divin mai mare de a conduce la unitatea în Cristos pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu şi tot neamul omenesc. Printre multe texte ale lui Augustin care ilustrează această învăţătură este foarte semnificativ un pasaj din De civitate Dei: "Dumnezeu nu ignora faptul că omul va păcătui şi că supus morţii va propaga indivizi destinaţi să moară şi că muritorii cu păcatele lor grave vor ajunge la punctul în care sălbătăciunile, lipsite de voinţă raţională, vor trăi între ele cu o siguranţă şi o pace mai mare decât oamenii [...]. De fapt, niciodată leii şi reptilele n-au făcut război între ele aşa cum le-au făcut oamenii. Însă Dumnezeu prevedea şi să cheme în adopţie cu harul său un popor de credincioşi şi, justificându-l în Duhul Sfânt cu iertarea păcatelor, să-l facă părtaş de societatea îngerilor sfinţi în pacea veşnică, după ce a eliminat ultimul vrăjmaş, moartea. Acestui popor avea să-i folosească luarea în considerare a faptului că Dumnezeu a dat naştere neamului omenesc dintr-un singur individ pentru a-i face pe oameni să înţeleagă cât îi este de plăcută unitatea celor mulţi (in pluribus unitas)" (12,22).

Drumul unităţii este un drum de purificare a iubirii şi Augustin, când celebrează virtuţile mamei Monica, nu ascunde limitele şi aminteşte, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, chiar drumul mamei sale care în timp a învăţat să depăşească trăsăturile cele mai intransigente şi posesive ale caracterului său. Ca orice părinte, şi Monica a avut aspiraţiile sale, împărtăşind îndelung ideea unei cariere strălucitoare pentru Augustin al ei, să-l vadă căsătorit, să aibă bucuria unui grup de nepoţi, dar mai ales să-l vadă creştin catolic înainte de a muri. În ultima sa boală, adresându-se lui Augustin, Monica pecetluieşte drumul său de purificare: "Dumnezeul meu - afirmă ea - mi-a dat mai mult decât puteam să sper vreodată: să te văd chiar dispreţuind fericirea pământească pentru a te pună în slujba sa" (Conf. 9,10,26). Cu adevărat nu mai exista motiv de a mai întârzia în această viaţă: fiind purificate dorinţele, a fost ascultată dincolo de orice aspiraţie imaginabilă. Monica, de altfel, care se preocupase şi se străduise pentru înmormântarea sa, pregătită de mult timp alături de trupul soţului, acum le recomandă fiilor numai să îngroape corpul: "oriunde ar fi şi să nu vă faceţi nici o grijă; atâta doar vă rog, să vă aduceţi aminte de mine în faţa altarului Domnului, oriunde aţi fi" (Conf. 9,11,27). A murit în 387 la Ostia Tiberina. Trupul său a fost înmormântat în necropola din Ostia a bazilicii "S. Aurea", iar în 1430, pontiful Martin al V-lea (1417-1431), la solicitarea augustinienilor şi a umanistului din Lodi, Maffeo Vegio (1407-1458), a stabilit să fie transferate relicvele sale în bazilica "S. Agostino in Campo Marzio".

Pentru Augustin, mama a fost prima imagine a Bisericii, care are nevoie de purificare, încrezătoare în rugăciune şi formată în lumina harului; meritele sale sunt o splendidă încoronare a darurilor lui Dumnezeu. Modelul scripturistic al uneia şi al celeilalte - al mamei Monica şi al mamei Biserica - pentru Augustin este văduva din Naim şi lacrimile sale. "[Mama mea Monica] - scrie tot în Confesiuni - mă considera ca un mort, însă un mort de înviat cu lacrimile sale vărsate înaintea ta şi pe care ţi-l prezenta pe năsălia gândirii sale pentru ca tu să spui acestui fiu al văduvei: «Tinere, îţi spun, scoală-te», iar el să se întoarcă la viaţă şi să înceapă să vorbească şi tu să-l redai mamei sale" (6,1,1). Şi cu referinţă la mama Biserică el scrie: "Ce putea folosi fiului văduvei propria credinţă care, fiind mort, cu siguranţă nici n-o avea? Însă pentru a-l învia i-a folosit credinţa mamei" (De lib. arb. 3,23,67).

Dacă pentru a înţelege orice autor este necesar să se cunoască istoria vieţii sale şi a timpului său, acest lucru este valabil îndeosebi pentru Augustin a cărui reflecţie resimte într-o măsură foarte mare experienţele trăite, pornind tocmai de la educaţia creştină primită în copilărie de la Monica. Alături de credinţa învăţată de pe buzele materne, simplă şi totuşi profund înrădăcinată în el, un alt pilastru al formării lui Augustin a fost educaţia şcolară, în mod esenţial literară, întemeiată pe gramatică şi pe retorică, patrimoniu comun al tuturor scriitorilor antici, păgâni şi creştini. Unul din meritele acestui sistem educativ consta în a propune, la sfârşitul lui curriculum al studiilor, lectura unei opere filozofice: Augustin a citit Hortensius de Cicero care l-a înflăcărat de iubire faţă de căutarea adevărului, însă: "o singură circumstanţă îmi provoca înăuntru un incendiu aşa de mare - scrie în Confesiuni - adică lipsa în acele pagini a numelui lui Cristos. Acel nume prin milostivirea ta, Doamne, acel nume al mântuitorului meu, al Fiului tău, chiar în laptele mamei mele, când încă era tânără inima mea, îl supsesem cu evlavie şi îl păstrasem în adânc. Astfel orice operă nu putea să mă cucerească total, fie ea doctă şi înţeleaptă şi adevărată" (Conf. 3,4,8 şi 9).

Aşa cum este cunoscut, iubirea numelui lui Cristos l-a determinat să caute înţelepciunea în citirea Sfintelor Scripturi. A rămas profund dezamăgit şi numai datorită rezultatelor foarte rele ale vechilor traducători latini, anteriori lui Ieronim, ci mai ales datorită apelului la credinţa cititorului. Prea exigent pentru tânărul intelectual care intenţiona să continue o cercetare pur raţională, fără legăturile vreunei autorităţi. De reacţia de respingere - a Scripturilor şi a respectivei autorităţi a Bisericii - a profitat secta maniheistă care mai înainte l-a înşelat pe Augustin cu promisiunea de a răspunde raţional la orice întrebare a sa şi după aceea n-a întârziat să-l dezamăgească în mod repetat, inducându-l la scepticism şi la dureroasa dezamăgire. Însă maniheii avea multe aderenţe printre persoanele care contează, astfel dacă n-au reuşit să răspundă inimii neliniştite, l-au favorizat într-o anumită măsură în cariera profesională şi în transferarea sa la Roma şi după aceea la Milano. Doctrina maniheistă, la care Augustin n-a aderat niciodată complet şi pe care convertindu-se a combătut-o cu putere, a fost oricum ocazia pentru a aprofunda tema originii răului şi a binelui arbitru. Dezamăgirea arzătoare n-a eliminat aversiunea retorului faţă de Biserică şi numai atunci când la Milano, prin anul 384, a început să asculte cu interes predica lui Ambroziu a început să-şi schimbe şi sentimentele sale faţă de credinţa din copilărie: "Expunerea a numeroase texte din Scriptură conform simţului spiritual m-a determinat foarte repede să contest cel puţin neîncrederea mea. Începuse drumul de reapropiere. Augustin a început să se gândească la faptul că "a crede este raţional şi că Biserica merită încredere" şi de aceea a decis să rămână catecumen în Biserica catolică "recomandată mie de părinţii mei, aşteptând ca să se aprindă o lumină de certitudine, pe care să direcţionez ruta mea" (Conf. 5,14,24-25). În decursul anului 385 şi până la vara anului 386, cu ajutorul lui Ambroziu, al preotului milanez Simplician şi al altor prieteni, Augustin a întreprins o serie de lecturi creştine, adaptate la formarea şi la pregătirea pentru botez. Numai mai târziu, întâlnirea cu unele texte filozofice neoplatonice îl va ajuta să depăşească şi concepţia materialistă a maniheilor şi alte erori. Cu ajutorul lui Simplician a înţeles punctele de contact existente între platonism şi creştinism, ci şi cele în contrast cu credinţa Bisericii care, încă de la Dialogurile lui Cassiciacus, Augustin se angajează să le conteste. Restul evenimentului biografic al convertitului este foarte cunoscut: însoţit de afectul şi de rugăciunea mamei, care între timp ajunsese la el la Milano, ale prietenilor şi ale comunităţii creştine ambroziene, Augustin a primit botezul din mâinile sfântului episcop de Milano în veghea pascală din 387. După aceea, refuzând orice aşteptare în domeniul profesional şi orice căutare de ţeluri şi onoruri pământeşti, s-a consacrat căutării lui Dumnezeu şi a pornit imediat în călătorie pentru a se întoarce în patrie. În Africa, după experienţa cenaclului cultural din Tagaste, îl aştepta neaşteptata hirotonire prezbiterală şi după aceea consacrarea episcopală. Ca episcop al oraşului portuar Hipona (astăzi Annaba în Algeria) a devenit protagonistul vieţii ecleziale africane şi, cu stingerea schismei donatiste, a contribuit la restituirea păcii şi unităţii pentru Biserică (Conciliul din Cartagina din 411).

A fost din nou în fruntea episcopatului, şi nu numai al celui african, atunci când Pelagiu a dezlănţuit controversa care a luat numele de la el. În Confesiuni ne relatează cum, deja înainte de apariţia controversei, Pelagiu a manifestat toată aversiunea sa faţă de o expresie de rugăciune pe care Augustin o repetă de tot repetă de multe ori şi care exprimă credinţa Bisericii în harul lui Dumnezeu: "Dă-ne [o, Doamne] ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei" - Da quod iubes et iube quod vis. Pentru Pelagiu nu se poate atribui lui Dumnezeu ceea ce omul săvârşeşte, cooperând cu Dumnezeu, pentru mântuirea sa. Combătută cu trudă, şi această bătălie a fost învinsă de Augustin atunci când a venit din partea Scaunului Apostolic ratificarea definitivă a condamnărilor reiterate ale învăţăturii pelagiene (418) şi în sfârşit stabilite şi de Conciliul din Efes (430). Controversele au continuat îndelung, îndeosebi aceea dintre Augustin şi episcopul din Campania, Iulian din Eclanus, nou conducător al mişcării pelagiene. Augustin, pe timpul întregii controverse, a apărat mereu "harul nu atât împotriva naturii, ci pentru a arăta că el [harul] eliberează şi conduce natura" (Retract. 2,42). A atras atenţia cu privire la învăţarea Scripturii şi la interpretarea sa eclezială, la tradiţia şi la practica liturgică din comunitatea creştină şi a căutat în mod constant să-i recucerească pe dizidenţi la comuniune.

Despre adepţii lui Pelagiu scrie astfel într-un text luminos prin umilinţă şi dorinţa de comuniune, prin profunzime şi actualitate. Este vorba despre Scrisoarea 140 către Onoratus (31 passim): "[Pelagienii] nu sunt persoane de care se poate ţine cont cu uşurinţă, dimpotrivă trăiesc în continenţă şi merită laudă pentru faptele bune. Şi nici nu cred, ca maniheii şi alţi foarte mulţi eretici, într-un Cristos fals, ci în Cristos cel adevărat, egal şi împreună veşnic cu Tatăl, care a venit pe pământ şi s-a făcut om cu adevărat, şi a cărui aşteptare o aşteptăm, însă ignoră dreptatea lui Dumnezeu şi vor să stabilească dreptatea proprie (Rom 10,3) - punct focal al problemei spuse cu cuvinte ale lui Paul -. Nu fără motiv Domnul a chemat fecioare (pentru că trăiau în continenţă) atât pe cel care au intrat cu El la ospăţul nupţial, cât şi pe cele împotriva cărora în afara porţilor închise, răspunzându-le: «Nu vă cunosc». Voi prezenta cinci pentru grup, căci au domolit patimile trupului care se folosesc de cele cinci simţuri; toate sunt înzestrate cu candele din cauza laudei foarte splendide dobândite cu faptele bune şi cu buna lor conduită în ochii oamenilor: şi unele şi celelalte merg în întâmpinarea mirelui, pentru că aşteaptă şi speră în venirea lui Cristos. Totuşi, le-a numit înţelepte pe unele, nesăbuite pe celelalte, pentru că cele înţelepte aveau untdelemn în recipiente, în timp ce cele nesăbuite nu aveau untdelemn cu ele. Sub multe privinţe erau egale, însă numai în asta sunt diferite. Ce legătură mai strânsă de asemănare poate să existe între fecioare şi fecioare, cinci pe de o parte şi cinci pe de alta, toate înzestrate cu candele, şi unele şi celelalte nepătate şi pornite la fel în întâmpinarea mirelui? Şi ce este mai opus cât de mult sunt cele înţelepte şi cele nesăbuite? Şi asta se înţelege cu uşurinţă, pentru că primele aduc untdelemnul în recipiente, adică acea cunoaştere a harului lui Dumnezeu în inimile lor, deoarece ştiu că niciunul nu poate să-l conţină, dacă Dumnezeu nu-i dă asta, şi consideră că este efect de înţelepciune a cunoaşte de la cine provine acest dar; celelalte dimpotrivă, fără a-i mulţumi Celui care dăruieşte aceste bunuri, s-au pierdut în gânduri zadarnice, inima lor nesăbuită s-a întunecat şi, în timp ce spuneau că sunt înţelepte, au devenit nesăbuite. Desigur, nu trebuie să disperăm în niciun mod nici despre acestea, mai înainte de a adormi în moarte: însă dacă vor adormi în acea dispoziţie de spirit, chiar dacă se vor trezi, adică vor învia când va răsuna strigătul care va anunţa că este aproape venirea mirelui, vor rămâne afară, nu pentru că nu sunt fecioare, ci pentru că, ignorând de la cine au primit virtutea pe care o au, sunt fecioare nesăbuite. Pe bună dreptate vor rămâne afară, dat fiind că n-au purtat în interiorul lor sentimentul de recunoştinţă pentru har [...]. Scopul harului din Noul Legământ, pentru care să ţinem îndreptate în sus inimile noastre - pentru că orice lucru foarte bun acordat nouă şi orice dar perfect ne vin de sus - este acela de a ne împiedica să fim ingraţi; ca şi în aducerea de mulţumire lui Dumnezeu, fiecare nu face altceva decât să-şi pună orice motiv de laudă în Dumnezeu. Iată, aşadar, pentru tine un tratat, chiar dacă este prolix, însă nu inutil, după părerea mea. [...]. Dacă în timpul lecturii şi meditaţiei te rogi chiar cu inimă curată Domnului, împărţitorul oricărui bine, vei învăţa la perfecţie totul sau cel puţin foarte mult decât ceea ce merită să fie cunoscut mai mult în virtutea inspiraţiei lui Dumnezeu decât a explicaţiei cuiva".

Gândirea luminoasă a lui Augustin, şi în aceste noduri fundamentale ale învăţăturii sale, este fără îndoială debitor al rugăciunilor umile şi al lacrimilor calde şi al mamei Monica şi al credinţei Bisericii mame care l-au condus la izvorul reînnoirii şi al harului. În timp ce de aproape trei luni Hipona sa era asediată de vandali, Augustin a ajuns la ultima sa boală. A cerut să se transcrie cu litere mari Psalmii penitenţiali "şi a pus să se afişeze foi pe perete, aşa încât stând la pat în timpul bolii sale îi putea văzând şi citind, şi plângea neîncetate cu lacrimi calde" (Possidiu, Vita Augustini 31,2). În rugăciune s-au petrecut şi ultimele zile ale vieţii marelui păstor şi învăţător al Bisericii; a murit la 28 august 430, când încă nu împlinise 76 de ani, şi trupul său a fost înhumat la Hipona. După aceea, trupul a fost mutat în Sardinia şi, în sfârşit, obţinut cu aur de regele longobard Liutprand, la Pavia în bazilica "S. Pietro in Cieldoro", unde încă este venerat.

Om incomparabil, unul dintre "cei mai buni învăţători ai Bisericii" (sfântul Celestin I), ai cărui fii şi discipoli ne simţim cam toţi, Augustin "cu adevărat are mult de spus Bisericii şi oamenilor de astăzi, fie cu exemplul şi cu învăţătura" (sfântul Ioan Paul al II-lea). Papa Francisc, vizitând bazilica "S. Agostino in Campo Marzio", la 28 august 2013, a invitat să se urmeze exemplul inimii neliniştite a sfântului Augustin şi să se invoce de la Domnul, "la şcoala inimii", ca dar "neliniştea spirituală de a-l căuta mereu, neliniştea de a-l vesti cu curaj, neliniştea iubirii faţă de fiecare frate şi soră".

(După L’Osservatore Romano, 28 august 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu