Sfântul Părinte, printr-o scrisoare apostolică în formă de motu proprio, a schimbat denumirea ”Arhivei Secrete a Vaticanului” în ”Arhiva Apostolică a Vaticanului” fără a schimba nimic ”din identitatea, structura și misiunea ei”. Scrisoarea apostolică poartă data de 22 octombrie a.c. și intră în vigoare prin publicarea, din data de 28 octombrie a.c., în oficiosul Sfântului Scaun ”L’Osservatore Romano”.
Instituția care păstrează ”imensul și relevantul patrimoniu documentar”, ”atât de prețios pentru Biserica Catolică și pentru cultura universală”, a luat viață din nucleul documentar al Camerei Apostolice și din Biblioteca Apostolică (așa numita ”Bibliotheca secreta”) care s-au format în primele decenii ale secolului al XVII-lea. A început să fie numită ”secretă” (Archivium Secretum Vaticanum) câteva decenii mai târziu cu toate că, la propriu vorbind, nu era secretă, în sensul că dădea curs cerințelor primite de la cancelariile din Europa și din întreaga lume de a pune la dispoziție diverse documente păstrate în această arhivă.
Dacă e adevărat că Arhiva a fost deschisă oficial cercetătorilor din orice țară abia în 1881, e la fel de adevărat că încă din secolele XVII-XIX multe opere erudite au fost publicate cu ajutorul documentelor pe care istoricii le obțineau de la custozii și prefecții Arhivei Secrete a Vaticanului. Este cunoscută, în această privință, afirmația filosofului și matematicianului german Gottfried Wilhelm von Leibniz care în 1702, după a ce a beneficiat el însuși de acest patrimoniu, a scris că arhiva Vaticanului poate fi considerată ”arhiva comună a întregii Europe” (quod quodam modo totius Europae commune Archivum censeri debet).
Având, în decursul secolelor, diferite denumiri – ”novum”, ”apostolicum” și, din 1646, ”secretum” – pontiful subliniază că termenul ”secretum” arăta faptul că arhiva este ”privată, separată, rezervată” a papei, începând cu Paul al V-lea, în jurul anilor 1610-1612.
Această terminologie era folosită cu același înțeles de către cancelariile regatelor și suveranilor timpului. Odată cu pierderea legăturii dintre limba latină și limbile moderne, se remarcă în scrisoarea apostolică, s-a simțit mereu nevoia de a explica termenul ”secretum” care însoțea identitatea și misiunea Arhivei Vaticanului, un termen care ”a început să fie greșit înțeles, colorat cu nuanțe ambigue și chiar negative”. De exemplu, conferindu-i înțelesul de ”ascuns, care nu trebuie dezvăluit, rezervat unui număr restrâns de persoane”. Acest înțeles este exact ”contrariul a ceea ce a fost dintotdeauna și intenționează să fie mai departe Arhiva Secretă a Vaticanului”. De aici, decizia papei de a modifica termenul de ”Arhivă Secretă” în ”Arhivă Apostolică” a Vaticanului.
O dovadă în plus, amintește papa Francisc, este decizia sa ca, din 2 martie 2020, arhiva Vaticanului să deschidă cercetătorilor fondul documentar care acoperă întregul pontificat al papei Pius al XII-lea.
”Reafirmând voința faptică de serviciu adus Bisericii și culturii”, încheie papa Francisc, ”noua denumire scoate în evidență legătura strânsă a Scaunului Roman cu Arhiva, instrument indispensabil al slujirii petrine, și în același timp îi subliniază dependența nemijlocită de Pontiful Roman, după cum se practică, în paralel, pentru denumirea de Bibliotecă Apostolică a Vaticanului”.
