De Sergio Centofanti
Anul acesta, la 8 decembrie, este a 55-a aniversare a încheierii Conciliului Vatican II. Un eveniment care în această perioadă provoacă o nouă dezbatere în comunitatea eclezială, în faţa celor care se distanţează tot mai mult de el şi a celor care vor să-i redimensioneze importanţa şi semnificaţia.
Benedict al XVI-lea a folosit un cuvânt puternic: a vorbit despre "noi Rusalii". El a fost un martor direct al conciliului, participând în rolul de expert, asistându-l pe cardinalul Frings, şi apoi ca expert oficial: "Speram ca totul să se reînnoiască - a spus preoţilor din Roma la 14 februarie 2013 - ca să vină cu adevărat noi Rusalii, o nouă eră în Biserică (...) se simţea că Biserica nu mergea înainte, se reducea, că părea mai degrabă o realitate din trecut şi nu aducătoare de viitor. Şi în acel moment, speram ca această relaţie să se reînnoiască, să se schimbe; ca Biserica să fie din nou forţă a zilei de mâine şi forţă a zilei de azi". Şi citându-l pe Ioan Paul al II-lea în audienţa generală din 10 octombrie 2012, îşi însuşeşte definiţia "Conciliului ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta pe drumul secolului care se deschide" (Novo millennio ineunte, 57): "adevăratul motor" al conciliului - adaugă el - a fost Duhul Sfânt. Aşadar, noi Rusalii: nu pentru a crea o Biserică nouă, ci pentru "o nouă eră în Biserică".
Ceea ce a arătat conciliul cu mai multă claritate este că dezvoltarea autentică a doctrinei, care este transmisă din generaţie în generaţie, se realizează într-un popor care merge unit condus de Duhul Sfânt. Este inima discursului celebru al lui Benedict al XVI-lea adresat Curiei Romane la 22 decembrie 2005. Benedict vorbeşte despre două hermeneutici: cea a discontinuităţii şi a rupturii şi cea a reformei şi a reînnoirii în continuitate. "Hermeneutica justă" este aceea care vede Biserica drept "un subiect care creşte în timp şi se dezvoltă, rămânând însă mereu acelaşi, unic subiect al poporului lui Dumnezeu aflat în mişcare". Benedict vorbeşte despre o "sinteză de fidelitate şi dinamică". Fidelitatea este în mişcare, nu este oprire, este un drum care înaintează pe aceeaşi cale, este o sămânţă care se dezvoltă şi devine pom care îşi lărgeşte tot mai mult ramurile sale, înfloreşte şi produce rod: ca o plantă vie, pe de o parte creşte, pe de altă parte are rădăcini care nu se pot tăia.
Dar cum se justifică o reînnoire în continuitate în faţa anumitor schimbări puternice petrecute în istoria Bisericii? Începând de la momentul în care Petru botează primii păgâni asupra cărora a coborât Duhul Sfânt şi spune: "Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice naţiune, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut" (Fap 10,34-35). Cei circumcişi îi reproşează, însă atunci când Petru explică tot ceea ce s-a întâmplat, toţi îl preamăresc pe Dumnezeu spunând: "Deci, Dumnezeu le-a dat şi păgânilor convertirea spre viaţă" (Fap 11,18). Duhul Sfânt este cel care arată ce trebuie făcut şi mişcă, face să se meargă înainte. În 2000 de ani de istorie, multe au fost schimbările în Biserică: învăţătura despre mântuirea celor nebotezaţi, folosirea violenţei în numele adevărului, problema femeii şi a laicilor, raportul dintre credinţă şi ştiinţă, interpretarea Bibliei, raportul cu necatolicii, evreii şi adepţii celorlalte religii, libertatea religioasă, distincţia dintre sfera civilă şi religioasă, numai pentru a cita câteva teme. Benedict al XVI-lea, în acelaşi discurs adresat Curiei, recunoaşte asta: cu privire la anumite teme s-a "manifestat de fapt o discontinuitate". De exemplu, dincolo de raţionamentele filozofice, teologice sau de contextualizare istorică pentru a demonstra o anumită continuitate, înainte se spunea nu libertăţii de cult pentru necatolici într-o ţară catolică şi apoi s-a spus da. Aşadar, o indicaţie mult diferită în practică.
Benedict al XVI-lea foloseşte cuvinte semnificative: "Trebuia să învăţăm să înţelegem mai concret decât înainte", "se cerea o regândire amplă", "să învăţăm să recunoaştem". Asemenea lui Petru care, după Rusalii, încă trebuie să înţeleagă lucruri noi, încă trebuie să înveţe, încă trebuie să spună: "Îmi dau seama că...". Nu avem adevărul în buzunar, nu "posedăm" adevărul ca un lucru, ci aparţinem Adevărului: şi Adevărul creştin nu este un concept, este Dumnezeul viu care continuă să vorbească. Şi referindu-se la declaraţia conciliară despre libertatea religioasă, Benedict al XVI-lea afirmă: "Conciliul Vatican II, recunoscând şi însuşindu-şi cu decretul despre libertatea religioasă un principiu esenţial al statului modern, a reluat din nou patrimoniul mai profund al Bisericii. Ea poate să fie conştientă că se află cu asta în sintonie deplină cu învăţătura lui Isus însuşi (cf. Mt 22,21), precum şi cu Biserica martirilor, cu martirii din toate timpurile". Şi adaugă: "Conciliul Vatican II (...) a revizuit sau a şi corectat unele decizii istorice, însă în această aparentă discontinuitate a menţinut şi a aprofundat în schimb natura sa intimă şi adevărata sa identitate. Biserica este, atât înainte cât şi după conciliu, aceeaşi Biserică una, sfântă, catolică şi apostolic în drum prin timpuri".
Aşadar se vede mai bine că această continuitate nu este pur şi simplu o dimensiune logică, raţională sau istorică, este mult mai mult: este o continuitate spirituală în care acelaşi şi unic popor al lui Dumnezeu merge unit, docil faţă de indicaţiile Duhului. Hermeneutica rupturii este realizată de cei care pe acest drum se separă de comunitate, strică unitatea, pentru că ori se opresc ori merg prea înainte. Benedict vorbeşte despre cele două extreme: cei care cultivă "nostalgii anacronice" şi cei din "cursele înainte" (Liturghia din 11 octombrie 2012). Nu mai ascultă Duhul care cere o fidelitate dinamică, ci urmează propriile idei, se alipesc numai de ceea ce este vechi sau numai de ceea ce este nou şi nu mai ştiu să pună împreună lucrurile vechi şi lucrurile noi, aşa cum face discipolul împărăţiei cerurilor.
După marii papi care l-au precedat, a venit Francisc. Merge pe urma predecesorilor: este sămânţa care se dezvoltă şi creşte. Biserica merge înainte. Atâtea ştiri deformate sau false sunt puse în circulaţie despre Francisc, aşa cum de altfel s-a întâmplat cu predecesorul Benedict şi cu atâţia alţi succesori ai lui Petru. Nu s-au schimbat dogmele sau poruncile nici sacramentele nici principiile cu privire la apărarea vieţii, familie, educaţie. Nu s-au schimbat virtuţile teologale sau cele cardinale şi nici păcatele capitale. Pentru a înţelege mai bine noutatea în continuitate a lui Francisc, mergând dincolo de deformări şi de falsităţile evidente, trebuie citită exortaţia apostolică Evangelii gaudium, text programatic al pontificatului. Începe astfel: "Bucuria evangheliei umple inima şi viaţa celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiţi de el sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naşte şi se renaşte bucuria". Primul lucru este bucuria întâlnirii cu Isus, Mântuitorul nostru. Papa invită să "recuperăm prospeţimea originală a Evangheliei" şi s-o transmitem tuturor. Cere să ne concentrăm asupra esenţialului, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, evitând o modalitate de vestire "obsedată de transmiterea nearticulată a unei mulţimi de doctrine care încearcă să se impună datorită faptului că se insistă (...) în acest nucleu fundamental ceea ce străluceşte este frumuseţea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort şi înviat". În schimb, se întâmplă ca să se vorbească "mai mult despre lege decât despre har, mai mult despre Biserică decât despre Isus Cristos, mai mult despre papa decât despre Cuvântul lui Dumnezeu". Îndeamnă să răsune mereu prima vestire: "Isus Cristos te iubeşte, şi-a dat viaţa pentru a te mântui, şi acum este viu alături de tine în fiecare zi, pentru a te lumina, pentru a te întări, pentru a te elibera". Cere un stil de "apropiere, deschidere la dialog, răbdare, primire cordială care nu condamnă". Indică arta însoţirii, "pentru ca toţi să înveţe mereu să-şi scoată sandalele în faţa pământului sacru al celuilalt" care trebuie văzut "cu o privire respectuoasă şi plină de compasiune dar care în acelaşi timp să vindece, să elibereze şi să încurajeze la maturizare în viaţa creştină".
Doreşte o Biserică ce are uşile deschise: "Nici măcar uşile sacramentelor n-ar trebui să se închidă pentru vreun motiv oarecare". Astfel "Euharistia, deşi constituie plinătatea vieţii sacramentale, nu este un premiu pentru cei desăvârşiţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi. Aceste convingeri au şi consecinţe pastorale pe care suntem chemaţi să le luăm în considerare cu prudenţă şi curaj. Frecvent ne comportăm ca nişte controlori ai harului şi nu ca nişte facilitatori. Însă Biserica nu este un birou de vamă, este casa paternă unde este loc pentru fiecare cu viaţa sa obositoare". De aici sugestia de a demara parcursuri de discernământ caz cu caz care să evalueze eventuala admitere la sacramente a celor care trăiesc în situaţii iregulare, aşa cum este amintit de exortaţia Amoris laetitia. Este un text care are ca scop acela de a ne apropia şi de a însoţi privind la mântuirea persoanelor şi la milostivirea lui Isus. Normele pot să devină pietre aşa cum s-a întâmplat femeii surprinse în adulter. Însă şi anumite întrebări de astăzi amintesc de cele pe care cărturarii şi fariseii le-au pus lui Isus în urmă cu 2000 de ani: "Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre. Dar tu, ce zici?" (In 8,4-5). Răspunsul lui Isus îl cunoaştem.
Francisc nu face decât să continue drumul pe calea conciliului. O continuitate spirituală, pentru că Duhul continuă să vorbească. "Sămânţa mică pe care Ioan al XXIII-lea a depus-o - afirma sfântul Ioan Paul al II-lea la 27 februarie 2000 - a crescut dând viaţă unui pom care de acum îşi lărgeşte ramurile sale maiestuoase şi puternice în Via Domnului. Multe roade ea le-a dat deja (...) şi multe altele va mai da în anii care vor veni. O nouă perioadă se deschide în faţa ochilor noştri (...). Conciliul Ecumenic Vatican II a fost o adevărată profeţie pentru viaţa Bisericii; va continua să fie aşa mulţi ani din al treilea mileniu care abia a început".
Astăzi ca şi ieri. Deschizând conciliul la 11 octombrie 1962, sfântul Ioan al XXIII-lea afirma: "Adesea... se întâmplă... ca, nu fără a ofensa urechile noastre, ne sunt afirmate glasurile unora care, deşi aprinse de zel pentru religie, evaluează... faptele fără obiectivitate suficientă şi nici judecată prudentă. În actualele condiţii ale societăţii umane ele sunt capabile să vadă altceva decât ruine şi necazuri; spun că timpurile noastre, dacă se confruntă cu secolele trecute, sunt mult mai rele; şi ajung până acolo încât să se comporte ca şi cum n-ar avea nimic de învăţat de la istorie, care este învăţătoarea vieţii, şi ca şi cum în timpurile conciliilor precedente totul ar merge în mod fericit în ceea ce priveşte învăţătura creştină, morala, libertatea justă a Bisericii. Nouă ni se pare că trebuie să nu fim de acord în mod hotărât cu aceşti profeţi de nenorocire, care vestesc mereu ceea ce este mai rău, ca şi cum ar veni sfârşitul lumii". Şi vorbind despre greşelile cu caracter doctrinal adăuga: "Nu există niciun timp în care Biserica nu s-a opus acestor greşeli; adesea le-a şi condamnat şi uneori cu severitate maximă. Cât priveşte timpul prezent, Mireasa lui Cristos preferă să folosească medicamentul milostivirii în loc să îmbrăţişeze armele rigorii; crede că trebuie să se meargă în întâmpinarea necesităţilor de astăzi, expunând mai clar mai degrabă valoarea învăţăturii sale decât să condamne".
La încheierea conciliului, la 8 decembrie 1965, sfântul Paul al VI-lea în "salutul universal" afirma: "Pentru Biserica Catolică nimeni nu este străin, nimeni nu este exclus, nimeni nu este departe... acest salut universal al nostru îl adresăm şi vouă, oameni care nu ne cunoaşteţi; oameni, care nu ne înţelegeţi; oameni care nu credeţi că vă suntem utili, necesari şi prieteni; precum şi vouă, oameni, care probabil credeţi că faceţi bine. Sunteţi împotriva noastră! Un salut sincer, un salut discret, dar plin de speranţă; şi astăzi, credeţi asta, plin de stimă şi de iubire... Iată, acesta este salutul nostru: fie ca el să poată aprinde această nouă scânteie a carităţii divine în inimile noastre; o scânteie, care poate da foc principiilor, învăţăturilor şi propunerilor, pe care conciliul le-a predispus, şi care, aşa de înflăcărate de caritate, pot într-adevăr să realizeze în Biserică şi în lume acea reînnoire de gânduri, de activităţi, de obiceiuri şi de forţă morală şi de bucurie şi de speranţă, care a fost scopul însuşi al conciliului".
În acest timp în care Biserica Catolica este străbătută în mod deosebit de contraste şi dezbinări, ne face bine să ne amintim de îndemnurile sfântului Paul adresate primelor comunităţi creştine. Galatenilor le aminteşte că "Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar dacă voi vă muşcaţi şi vă mâncaţi între voi - avertizează el -, aveţi grijă să nu vă nimiciţi unii pe alţii. Aşadar, vă spun: umblaţi în duh" (Gal 5,14-16). Şi efesenilor le adaugă: "Să nu iasă din gura voastră nici o vorbă rea, ci ceva bun, spre edificare, aşa cum trebuie, ca să dea har celor ce ascultă. Nu-l întristaţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu cu al cărui sigiliu aţi fost însemnaţi pentru ziua răscumpărării voastre. Să fie stârpite dintre voi orice amărăciune, aprindere, mânie, răcnet, injurie şi orice răutate. Dimpotrivă, fiţi buni unii faţă de alţii, înţelegători, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat în Cristos" (Ef 4,29-32). Ce s-ar întâmpla dacă am pune în practică sine glossa acest cuvânt?
(După L'Osservatore Romano, 28 iunie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
