Părinții și profesorii își doresc succesul copiilor sau al elevilor lor. Să reușească la examene, să aibă rezultate cât mai bune, dar și să aibă succes în viață, să se realizeze, e un deziderat legitim. Dar mult mai important ese să dăm un sens vieții fiecărui copil sau tânăr, să-i ajutăm să înțeleagă că fiecare are valoare inestimabilă.
Esențial este să-i sprijinim pentru a se realiza pe deplin. Și pentru noi creștinii aceasta înseamnă să-i îndrumăm să răspundă chemării Domnului, urmând fiecare vocația sa personală. În acest fel, vor ajunge la o deplinătate a vieții care duce la fericirea veșnică. Acesta este adevăratul succes pentru un creștin.
Don Bosco, un sfânt cunoscut pentru pedagogia sa, întâlnind într-o zi un tânăr îl întrebă câte ceva despre el, despre familia lui, despre ce făcea... Dându-și seama că se afla în fața unui băiat orfan, sărac, analfabet, a continuat să discute cu acesta până a găsit ceva pozitiv în viața lui: "Știi să fluieri?“, l-a întrebat la un moment dat sfântul. Desigur, știa să fluiere, cel puțin acest lucru reușea să-l facă. A fost punctul de plecare al unei posibile căi de învățare, a fost începutul unei relații de încredere, al unei relații educaționale. Mai mult decât atât, a fost începutul succesului unui tânăr căruia probabil până atunci i s-a spus că nu-i capabil, că nu-i bun de nimic, că este al nimănui.
Exemplul acestei pedagogii pozitive a Sfântului Ioan Bosco ar merita urmată de fiecare educator; părinte sau profesor. Pentru a reuși ceva, mai ales pentru o persoană tânără, încurajarea este un izvor excelent pentru muncă și determinare. Aprecierea fiecărui mic succes, îi va determina să-și dorească să reușească din nou. Aprecierea oferă încredere în sine, e un semn de prețuire pentru o persoană și oferă o anumită recunoaștere socială; poate fi un factor de integrare.
Numai că, din cauza oboselii, a stresului cotidian, a suprasolicitării, a felului nostru de a fi, ajungem să le spunem copiilor sau elevilor lucruri pe care în realitate nu le credem. Uneori ajungem să-i descurajăm sau chiar să-i rănim prin cuvinte sau gesturi. Uităm de rolul nostru de educator și cu multă asprime ne vărsăm năduful cauzând efecte greu de imaginat pentru noi și greu de controlat pentru ei.
Îmi aduc aminte de un dialog între un duhovnic și o mamă care se plângea că i-a găsit copilului un pachet de țigări în haine și că în urma discuției i-a dat acestuia o palmă. Duhovnicul i-a răspuns pe un ton liniștit, știind că și dânsa fumează, că fumatul este nociv și dacă Dumnezeu ar fi vrut să fumăm ne-ar fi făcut un coș de fum deasupra capului pe unde să iasă fumul de țigară. Dacă nu suntem dotați cu așa ceva înseamnă că nu-și dorește să fumăm. Apoi a întrebat-o de ce i-a dat palma. Aceasta, nedumerită, i-a răspuns: „Pentru că a fumat!” Preotul, ca și cum nu ar fi auzit, a mai pus o dată întrebarea: „De ce i-ați dat o palmă?” „Părinte, v-am zis, pantru că a fumat”, a răspuns aceasta. „Nu doamnă, nu pentru că a fumat, ci pentru că v-ați enervat!” Realizând în acel moment a recunoscut că din cauza nervozității ei i-a dat acea palmă. Nu putem îndrepta un rău cu un alt rău. Nu putem renunța niciodată la rolul nostru de educatori.
Să corectăm cu blândețe și să încurajăm orice mic pas al celor pe care-i educăm. Mai bine să greșim din prea multă bunătate decât din prea multă asprime, spunea Sfântul Francisc de Sale. Și tot el spunea că muștele sunt atrase mult mai mult cu o lingură de miere decât de o sută de butoaie de oțet.
Să-i sprijinim pe cei tineri pentru a se realiza pe deplin, semănând cu înțelepciune și blândețe tot ceea ce este bun în sufletul lor, fără a ne pierde speranța chiar dacă uneori ne decepționează, pentru a ne bucura împreună cu ei mai târziu.
ACC
www.rasunetul.ro
