Creștinismul e o religie a tensiunii creative, de viață dătătoare, între diverse perechi de adevăruri. Între ele există complementaritate, nu contradicție. Și e bine ca viața noastră, predicarea noastră să țină cont întotdeauna de ambii termeni ai unei perechi, să aibă grijă să se miște permanent, fără a rămâne vreodată pe loc, între cei doi poli ai tensiunii.
Aceste perechi de adevăruri au în general de-a face cu relația dintre natural și supranatural, această lume și cea de dincolo. Între Cruce și Înviere, suferință și fericire, moartea față de această lume și sărbătorirea darului acestei lumi, viața unui creștin oscilează – și trebuie să o facă! – în intervalul ce unește atitudini aparent contrastante. Cum să conciliezi aceste cuvinte: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său Unul-Născut” (In 3:16) cu acestea: „Să nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume” (1 In 2: 15)? Răspunsul pe care îl pot da în acest moment: Nu se pot concilia. Trebuie crezute și ținute amândouă. Singura lucru pe care îl putem face este, făcând analogia cu un instrument muzical, să cântăm când în tonalitatea majoră, veselă, când în cea minoră, melancolică. Ca să ai muzică trebuie să le ai pe amândouă.
Așa că eu aș dori să propun acum tonalitatea majoră. De ce? Nu am un motiv anume. Sau poate am: țin o serie de conferințe la Catedrală despre sensul Crucii în care, inevitabil, ating problema suferinței, păcatului, morții, răstignirii omului vechi și a acestei lumi, eșecului major al „înțelepciunii omenești” de a ajunge la Dumnezeu. Dar, cu toate că vorbim de un adevăr central, nu aceasta e toată povestea. Dacă Dumnezeu e mereu surprinzător, și noi trebuie să încercăm să-l imităm, să fim un pic jucăuși, să ne răsfățăm când și când în jocul „contradicțiilor”. Să nu insistăm prea mult într-o singură tonalitate. Pentru că nici Biblia, nici Tradiția, nici Biserica nu o fac.
Așa că iată ce aș propune pentru acest articol și, sper, pentru următoarele: o pledoarie pentru bucuria vieții și pentru încrederea că Dumnezeu vrea să ne binecuvânteze cu formele, materia, mijloacele acestei lumi.
Friedrich Nietzsche rămâne cel mai puternic adversar al creștinismului pentru că critica sa nu țintește către adevărul credinței noastre, ci către tipul de viață inspirat de ea. El spune: Creștinismul e o religie a sclavilor, a celor slabi și resentimentari, care urăsc această lume, urăsc viața, plinătatea, exuberanța. Propunând obsesiv lumea viitoare, creștinii ar fi, în mod bizar, ei înșiși cei nihiliști. Tocmai pentru că spun „Nu” acestei lumi. Trebuie să recunoaștem că, în vreme ce se înșală în privința esenței, dacă privim la stilul de viață propovăduit uneori în istoria Bisericii, Nietzsche avea dreptate.
Problema stă într-o înțelegere simplistă, deformată, a Crucii, a relației dintre această lume și cea viitoare. „Trebuie să suferim”, aflăm din unele cărți devoționale. Cutare sfânt s-a „nevoit” din tinerețe, murind acestei lumi. Unele icoane ne arată figuri plate, privindu-ne în ochi, sobre, încruntate, parcă avertizându-ne să nu cumva să zâmbim lumii înconjurătoare. Aflăm despre un alt sfânt că a îndurat umilințe înfiorătoare fără să crâcnească, oferindu-le Domnului. Multe devoțiuni accentuează supărările pe care le aducem în fiecare clipă lui Dumnezeu și Maicii Domnului, ne spun că îi mâniem, că mai batem cuie în Cruce, că suntem răi, nevrednici, spurcați.
Poate cineva trăi așa? Care ar fi relația mea cu banii, sexualitatea, familia, natura, politica, știința, cu o baie în mare sau o înghețată savurată în parc, dacă aș trăi mereu cu frică față de această lume și cu teroarea propriei nevrednicii? Se va răspunde: să fim serioși, interzice Biserica aceste lucruri? Hm, nu, dar chiar dacă nu le interzice, are uneori tendința, dacă nu își echilibrează discursul, să arunce o umbră asupra lor, folosind excesiv, fără a-l defini suficient, termenul „spiritual”, care ar fi deasupra materialului. Totul ar fi „spiritual”. Miracole în Biblie înfăptuite cu puterea credinței? Au un înțeles „spiritual”. Cei 153 de pești? „Numărul simbolizează ceva spiritual”. Pilda talanților? „Să o citim în cheie spirituală”. Căsătoria? O uniune „în primul rând spirituală”. Bani pentru Biserică sau ajutorarea celor nevoiași? „E mai bine să oferim jertfe spirituale”.
Teza mea este că o tradiție dominantă ne-a făcut să nu mai știm cât de mult își dorește Dumnezeu să ne binecuvânteze în și prin această lume, că folosirea excesivă a termenului „spiritual” este semnul unei neîncrederi în Tatăl iubitor ce vine la noi, așa cum spunea Serghei Bulgakov, înveșmântat în această lume și vrea să intre în comuniune intimă cu noi folosindu-se de trup, materie, textură, frumusețe, splendoare, lumină. Isus a venit ca să avem viață, și viață din belșug. (In 10:10)
De aceea, pentru moment aș încheia spunând: Nu vă temeți să vă doriți fericirea! Avem un Tată. Un „Tati”! El ne iubește. El vrea să ne binecuvânteze, să ne ofere tot ce e necesar pentru a înflori ca persoane. Totul e să ne dorim aceste lucru.
