Triada conferințelor “Voi sunteți mărturisitori”susținute la Colegiul Pontifical Pio Romeno din Roma a luat sfârșit cu o ultimă prelegere a părintelui Mihály Szentmártoni. Dorim să mulțumim pe această cale părintelui profesor din cadrul Universității Pontificale Gregoriana pentru atașamentul și dăruirea față de comunitatea noastră.
Vă prezentăm în continuare traducerea textului celei de-a treia conferințe a părintelui Mihály Szentmártoni:
Mărturisitori ai generozității lui Dumnezeu
Preotul este un ambasador al lui Dumnezeu și mărturisitor al bunătății Sale. Cu această ocazie, la sfârșitul acestui anului academic, intenționez să aprofundăm un aspect al mărturiei noastre, și anume acela că preotul este mărturisitor al generozității lui Dumnezeu. În meditațiile noastre îl vom avea ca îndrumător pe Ioan Botezătorul, iar, mai apoi, pe Fecioara Maria, mama lui Isus.
Ioan Botezătorul – Profet
Apariția lui Ioan Botezătorul fusese ca o explozie neașteptată a glasului Dumnezeului lui Israel, în perioada în care nu existau profeți sau cel puțin nu autentici. Ioan Botezătorul a fost recunoscut ca autentic prin patru elemente.
1. Ioan condamna fiecare rău și săvârșea acest lucru fără teamă: certa saducheii, fariseii, pe Irod, soldații, pe toți. Ioan denunța răul pretutindeni. Era ca o lampă ce luminează fiecare obstacol de pe drum, ca vântul ce mătura totul.
2. Ioan îi îndemna pe toți la dreptate. Mesajul său nu era unul negativ; el arăta imediat atitudinea corectă. Era ca o voce care cheamă și arată binele.
3. Ioan a venit de la Dumnezeu. El a petrecut mulți ani în singurătate, în preajma lui Dumnezeu. A apărut pe scena acestei lumi total pregătit. Nu a venit cu teorii, ci cu mesajul lui Dumnezeu. Înainte de a le vorbi oamenilor, s-a lăsat instruit de Dumnezeu.
4. Ioan a arătat Cerul. El era ca un semnal stradal care indica drumul bun; nu s-a înfățișat ca model, ci a arătat spre Cel care trebuia să vină – spre Isus.
Fiecare dintre noi este Ioan Botezătorul, de aceea trebuie să cultivăm în noi virtuțiile sale.
1. Trebuie să fim curajoși să denunțăm răul din lumea de astăzi. Deseori suntem gata să facem multe compromisuri. Totuși, creștinismul nu este un supermarket din care fiecare își ia ceea ce îi place, ci ia totul sau nimic. Isus nu a insistat în fața tânărului bogat care nu a fost pregătit pentru radicalismul evanghelic.
2. Trebuie să arătăm binele, să predicăm despre marile idealuri, să vorbim despre frumusețea lui Dumnezeu, despre credință, despre vocație. E nevoie de o spiritualitate pozitivă, de un avânt, de un nou entuziasm.
3. Trebuie să avem asigurarea lui Dumnezeu, o coerență a vieții. Sfântul Ioan Vianney era un orator foarte modest, însă, totuși, în predicile sale simple se întâlneau mesaje spirituale puternice. Să fim plini de Dumnezeu, să cunoaștem Evanghelia etc, deoarece noi suntem «profesioniști ai lui Dumnezeu».
4. Trebuie să-i îndrumăm pe oameni către Isus. Creștinismul nu este un curent umanist care caută să-i ajute pe oameni să fie buni și îngăduitori, ci, în schimb, vocația noastră este să-l arătăm pe Dumnezeu oamenilor și să-i conducem la mântuire, care este în Isus Cristos.
Preasfânta Fecioară Maria – o femeie a acceptării
Să contemplăm scena minunată a Bunei Vestiri. Prin intermediul îngerului Gabriel, Domnul îi cere Mariei din Nazaret acordul de a deveni Maica Mântuitorului. În urma dialogului învăluit de tulburare și de smerenia credinței, Maria știe să spună «da» lui Dumnezeu. «Iată servitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău». Iar îngerul a plecat de la ea. Probabil – conform unor comentarii – neliniștit să-i transmită lui Dumnezeu răspunsul Mariei.
Avem în fața noastră vocația Mariei, a acestei tinere din Nazaret, probabil având deja planuri de viitor. Domnul apare în viața ei, îi schimbă toate proiectele și o face să devină nu numai mama unui simplu copil evreu, ci Maica Mântuitorului, cu o misiune unică, aceea de a-l aduce în lume pe Fiul lui Dumnezeu și să devină – în lucrarea mântuirii – Maica multor popoare, Maica tuturor, pentru că în Cristos toți sunt născuți spre viața veșnică.
În evangheliile apocrife se relatează că îngerul Gabriel, înainte de a o întâlni pe Maria, mersese la alte două tinere din Nazaret, făcându-le aceeași propunere: de a deveni Maica Mântuitorului. Ambele răspunseră negativ; propunerea lui nu coincidea cu planurile lor, ele aveau deja alte proiecte de viață. Acest fapt dorea să sublinieze, în interiorul primelor comunități unde au fost scrise aceste texte apocrife, că Maria a fost liberă în fața propunerii lui Dumnezeu; chiar și ea putea să spună «nu». Maria a fost o tânără ca oricare alta: celelalte au răspuns negativ, însă ea a spus «da». Aici e diferența.
Răspunsul ei pozitiv a atins și impresionat sfinții, acest «da» trebuie să ne minuneze și pe noi. Vorbind despre vocația Mariei, fiecare trebuie să se gândească la vocația sa. A fi conștienți că viața noastră există pentru că este un dar și o vocație a lui Dumnezeu și că prin aceasta nu este indiferent un lucru sau altul, ci este necesar să se descopere vocația personală, și anume voința lui Dumnezeu, acea voință care conține înțelesul cel mai plin de împlinire, de fericire.
O spunea deja Don Bosco, și anume că viața poate depinde de unele răspunsuri negative sau pozitive spuse în adolescență. Însă probabil acest lucru este valabil și de-a lungul anilor și în diferite situații ale vieții.
De exemplu: când ne rugăm, de regulă cerem ca Domnul să ne ajute la ceea ce noi ne gândim; însă este mult mai corect să ne adresăm Domnului și să-i cerem astfel: «Doamne, la ce te-ai gândit pentru mine? Ce dorești de la mine? Care este voința ta pentru viața mea? Care este planul tău minunat pentru mine? Doamne, ce trebuie să fac?».
Probabil fiecare am simțit deja contrastul dintre planul lui Dumnezeu, dintre voința Sa și voința noastră. Trebuie să recunoaștem că atunci când am spus «nu», lucrurile n-au mers bine. Dacă spunem «nu» lui Dumnezeu, ne pierdem pentru totdeauna. Dacă primim și trăim voința Sa, nu ne pierdem niciodată.
Ca viața să aibă un sens trebuie să fie înțeleasă în termeni de vocație: ca dar al lui Dumnezeu! Și este un mare dar să fim coerenți. Aici se găsește măreția și riscul libertății noastre: de a putea spune «da» iubirii lui Dumnezeu sau de a o refuza.
Dumnezeu ne invită să stăm cu El; numai în felul acesta putem să dăruim ce-i mai bun din noi. A urma chemarea lui Dumnezeu înseamnă să trecem dincolo de înclinațiile noastre spontane și de proiectele noastre limitate; a ne urma vocația înseamnă să ne punem încrederea în Dumnezeu, în Biserică și în propria comunitate. Vocația este noutatea lui Cristos care luminează fiecare realitate și fiecare alegere (Don Roberto Rossi).
La examenul de conștiință putem să ne revedem unele realități ale vieții noastre examinând răspunsurile pozitive și negative.
Rugăciunea. Răspunsul nostru pozitiv constă în fidelitatea față de rugăciunile obligatorii: oficiul liturgic, lectura spirituală etc; răspunsul nostru negativ înseamnă să neglijăm rugăciunile, să ne rugăm fără implicare, fără intenție, fără a ne așeza în fața prezenței lui Dumnezeu.
Comunitatea. Răspunsul nostru pozitiv se manifestă prin toleranță, prin răbdare, prin generozitatea față de alții, în timp ce răspunsul nostru negativ înseamnă refuz, critici superficiale, dispreț, intoleranță etc.
Noi înșine. Aș dori să vă propun astăzi un element care rar ne este prezent, și anume relația cu noi înșine. Răspunsul nostru pozitiv cu privire la noi înșine înseamnă să fim recunoscători Domnului pentru toate darurile pe care ni le-a dăruit și să folosim aceste darurile în scopuri bune: sănătatea este un dar de la Dumnezeu, capacitățile noastre sunt un dar de la Dumnezeu, timpul liber este un dar de la Dumnezeu, emoțiile noastre sunt un dar de la Dumnezeu. Prin răspunsul nostru negativ, în schimb, înseamnă că risipim timpul nostru, sănătatea noastră, sentimentele noastre și talentele noastre în lucrurile inutile, străine de contextul chemării noastre.
Să cerem mereu ajutor Preasfintei Fecioare, să învățăm sentimentul de la ea și, în același timp, generozitatea în fața vocației pe care ne-o arată Domnul. «Doamne, care este voința ta, ce dorești de la mine? Iată-mă, sunt slujitorul tău, sunt slujitoarea Domnului: Să se împlinească în mine tot ceea ce tu dorești!».
Răspunsul pozitiv și fidel al Mariei a oferit lumii posibilitatea de a-l primi pe Mântuitor și de a putea simți în fiecare zi prezența Sa, harul Său, salvarea Sa într-un fel atât de minunat încât noi nici măcar nu putem să-l intuim; în definitiv, Cristos este necesar și indispensabil pentru viața fiecărei persoane și pentru întreaga umanitate.
Răspunsul nostru pozitiv oferit lui Dumnezeu și vocația noastră pot fi un început în multe lucruri mărețe prin care Domnul vrea să le împlinească în Biserica Sa și în lumea întreagă, pe lângă faptul de a ne dărui însutit aici pe pământ, precum spunea Isus, și viața veșnică. Oare de ce misionarii, călugării și persoanele consacrate, aflate în mijlocul multor greutăți, au atâta putere, forță, bucurie și speranță? Pentru că au răspuns în mod generos vocației lui Dumnezeu.
Calea vocației proprii este drumul fericirii proprii. Maria știa să cânte: «Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și spiritul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu…».
Dacă întâlnirea cu Domnul ne transformă viața și ne oferă perspective atât de mari, atunci experiența Crăciunului va lăsa un semn care nu va fi cu nimic mai neimportant.
Un exemplu: samuraiul
Un samurai ceruse unui maestru să-i explice diferența dintre rai și iad. Fără a-i oferi un răspuns, maestru începuse să-l insulte greu. Înfuriat, samuraiul își scoase sabia pentru a-i reteza capul.
«Acesta este infernul», spuse maestru înainte ca samuraiul să treacă la fapte. Luptătorul, atins de aceste cuvinte, se calmase într-o clipă și își puse sabia în teacă.
După aceasta maestru adăugase: «Acesta este paradisul».
Când suntem cuprinși de anumite stări de spirit, ne provocăm propriul nostru infern, în timp ce experimentând stări de spirit contrare ne creionăm paradisul nostru. Infernul și paradisul depinde de noi.
Trei feluri de a spune «mulțumesc»
Există trei momente când simțim nevoia sau chiar datoria de a-i mulțumi lui Dumnezeu și oamenilor. Acest moment este la sfârșitul anului calendaristic, în momentul însănătoșirii dintr-o boală, la sfârșitul anului academic, la sfârșitul exercițiilor spirituale etc. De regulă ne exprimăm recunoștința în câteva cuvinte: «Îți mulțumesc pentru tot». Însă o astfel de expresie ar putea avea înțeles de tot sau de nimic. Pe de altă parte, dacă am începe o listă cu toate darurile primite, nu s-ar mai termina niciodată.
Apare o altă întrebare, dincolo de motivul de a mulțumi: «Cum să mulțumim?». Există trei feluri de a-i mulțumi lui Dumnezeu și oamenilor.
1. A mulțumi prin cuvinte. A spune deseori «mulțumesc» pentru fiecare serviciu, pentru fiecare dar primit. Probabil ne gândim uneori că avem dreptul să primim ceva, însă, de fapt, nu avem niciun drept, totul este dar. Să facem o virtute din cuvântul «mulțumesc».
În Evanghelie apar exemple de recunoștință prin cuvinte. Ne putem aminti episodul celor zece leproși vindecați, însă numai unul s-a întors pentru a-i mulțumi lui Isus. Iar Isus l-a lăudat.
2. A mulțumi prin mărturie. Se poate povesti altora binefacerea primită. În Evanghelie întâlnim multe exemple referitoare la acest fel de mulțumire. Femeia samariteană, după întâlnirea cu Isus, s-a întors în satul ei și a povestit cu bucurie întâlnirea ei cu Isus și despre faptul că Isus i-a spus totul despre viața sa. Același Isus spunea uneori unui vindecat să meargă și să povestească despre lucrările mărețe ale lui Dumnezeu. A ști să transformi darul primit în mărturie cere profundă maturitate umană și spirituală pentru că prin aceasta se recunoaște că darul a fost gratuit și astfel nemeritat. Câteodată unii rămân închiși în propria lor bucurie față de darul primit, fără a ști să o împărtășească cu ceilalți.
Vă povestesc cu bucurie o experiență de-a mea din Universitatea Gregoriană. Eram un tânăr profesor și scriam la prima mea carte despre experiența spirituală. Am ajuns la capitolul despre experiența limitelor și mi-am amintit că odată am auzit despre o scriere de-a lui Karl Jaspers tocmai pe acest subiect, însă nu știam în care carte se găsește acel text. Vorbeam la masă despre această cercetare. În ziua următoare, ieșind din camera mea, am găsit în fața ușii trei cărți de-ale lui Jaspers, cu semne de carte în interior unde se găseau textele căutate de mine. Am fost foarte impresionat de această generozitate din partea unuia dintre confrații mei care mi-a făcut acest dar. Și în ziua de astăzi povestesc cu bucurie acest episod și mărturisesc generozitatea confratelui meu care se numea Niko Sprokel.
În acest moment îmi este de ajutor o mică poveste. Într-un sat ajunge un străin cu dorința de a se muta acolo. Pe stradă întâlnește un bătrân și îl întreabă ce fel de oameni locuiesc în sat. Bătrânul îi răspunde cu o întrebare: «Ce fel de oameni trăiau în localitatea din care ai plecat?». Iar străinul spune: «Nici nu mă întreba, erau toți răi, egoiști, invidioși…». Bătrânul, la rândul său, îi spune omului: «Nu te opri în acest sat, persoanele de aici sunt asemenea celor din satul din care ai plecat.
După un timp ajunge un altul și îl întreabă pe bătrân același lucru: «Ce fel de oameni locuiesc în sat?». Bătrânul răspunde din nou cu o altă întrebare: «Ce fel de oameni trăiau în localitatea din care ai plecat?». Iar acesta îi răspunde: «Erau persoane bune, generoase, împăciutoare, însă mă gândeam să schimb puțin contextul». «În regulă, îi spuse bătrânul, vino, stabilește-te aici pentru că și aici sunt persoane bune, generoase și împăciuitoare».
Noi vedem și judecăm persoanele prin intermediul proiecților din noi înșine. Recunoștința ne permite să vedem bunătatea celorlalte persoane și ne ajută să devenim mai buni.
3. A mărturisi cu viața proprie. În mod concret acest lucru înseamnă să ne trăim cu mare dăruire vocația personală. Exemplul evanghelic este sfântul Pavel care a rămas uimit de chemarea lui și i-a mulțumit toată viața lui Dumnezeu de a-l fi ales ca mărturisitor al lui Isus Înviat.
A fi pozitivi, a vedea mărețiile lui Dumnezeu chiar și în lucrurile mici, ne poate ajuta și pe noi să devenim mai maturi. Un mic exemplu ne poate arăta exact opusul: amărăciunea și spiritul critic distrug seninătatea dintr-o persoană.
Într-o mănăstire exista o regulă foarte strictă cu privire la tăcere. Călugării putea să vorbească odată la zece ani și să pronunțe numai două cuvinte. După primii zece ani, un călugăr vine la stareț, iar acesta îl întreabă: «Ce ai de spus?». El îi răspunde: «Patul este dur». «Te înțeleg», spuse starețul.
După alți zece ani, același călugăr vine la stareț și, la aceeași întrebare, el răspunde: «Mâncarea este fără gust». «Te înțeleg», răspunse starețul.
Trecând alți zece ani, călugărul se prezintă din nou. La aceeași întrebare, el spune: «Eu renunț». Iar starețul, concluzionând, îi spune călugărului: «Te înțeleg, în treizeci de ani nu ai făcut altceva decât să te plângi».
Aplicație
«Amintește-ți că a nu fi fericit înseamnă a nu fi recunoscător» (Elizabeth Carter).
Deseori uităm legătura strânsă dintre nefericirea noastră și recunoștință sau, mai bine spus, absența recunoștinței.
Oricât ai fi de nefericit, cu moralul la pământ și nemotivat, există o mare probabilitate ca tu să ai aceeași atitudine de mai multe ori pe durata unei zi, și anume să te lamentezi.
Câteva întrebări numai pentru conștiința ta: faptul de a te plânge te-a ajutat să-ți atingi vreun obiectiv ce merită amintit? Faptul de a te plânge de tine însuți te-a ajutat să-ți regăsești motivarea? Faptul de a te plânge de alții a schimbat situația? Faptul de a te plânge de lume a făcut-o mai bună?
Dacă vrei să înfrunți problemele vieții cu o atitudine diferită, însă nu știi de unde să începi, începe prin a face exact contrariul de cum ai făcut până acum! Dacă până acum numai te-ai lamentat, a ajuns momentul să practici… recunoștința.
Puterea recunoștinței
Într-o carte scrisă recent în limba engleză, publicată de Robert A. Emmons (Thanks!: How Practicing Gratitude Can Make you Happier), au fost adunate ultimele studii despre recunoștință și despre efectele vizibile pe care acest sentiment îl are asupra bunei-dispoziții și asupra fericirii noastre pe termen lung.
Cu totul interesant este un studiu care a implicat trei grupuri pe durata a zece săptămâni:
1. Primului grup i s-a cerut să scrie în fiecare săptămână cinci lucruri de care era recunoscător în decursul celor șapte zile precedente.
2. Celui de-al doilea grup i s-a cerut să scrie cinci probleme pe care a trebuit să le înfrunte.
2. Celui de-al treilea grup, în final, i s-a cerut să scrie cinci evenimente pe care le-a trăit.
La sfârșitul experimentului, folosind un test standard pe a vedea starea de spirit a participanților, cercetătorii au ajuns la următorul rezultat: toți cei care au făcut parte din primul grup (din grupul «recunoștinței») erau cu 25% mai fericiți decât ceilalți participanți.
Așadar, să cerem harul ca, urmând exemplul Fecioarei, al Preasfintei Maici, să putem fi mereu oameni ai lui «da» și astfel să mărturisim generozitatea lui Dumnezeu.
Traducere de George Marius Nicoară
Dumitraș Ioan – Ștefan
