„Suntem membre unii altora” (Ef 4,25).
De la social network communities la comunitatea umană
Iubiţi fraţi şi surori,
De când a fost disponibil internetul Biserica a încercat mereu să-i promoveze folosirea în slujba întâlnirii dintre persoane şi a solidarităţii dintre toţi. Cu acest Mesaj aş vrea să vă invit încă o dată să reflectăm asupra fundamentului şi importanţei faptului de a fi în relaţie şi să redescoperim, în vastitatea provocărilor din actualul context comunicativ, dorinţa omului care nu vrea să rămână în propria singurătate.
Metaforele „reţelei” şi a „comunităţii”
Ambientul medial este astăzi aşa de pătrunzător, încât nu mai poate fi deosebit de sfera trăirii zilnice. Reţeaua este o resursă a timpului nostru. Este un izvor de cunoştinţe şi de relaţii inimaginabile odinioară. Însă, numeroşi experţi, cu privire la profundele transformări imprimate de tehnologie logicilor de producţie, circulaţie şi folosire a conţinuturilor, evidenţiază şi riscurile care ameninţă căutarea şi împărtăşirea unei informaţii autentice la scară globală. Dacă internetul reprezintă o posibilitate extraordinară de acces la ştiinţă, este adevărat şi că s-a revelat ca unul dintre locurile cele mai expuse dezinformării şi deformării conştiente şi dorite a faptelor şi a relaţiilor interpersonale, care asumă adesea forma discreditării.
Trebuie recunoscut că reţelele sociale, dacă pe de o parte folosesc să ne conectăm mai mult, să ne întâlnim şi să ne ajutăm unii pe alţii, pe de altă parte se prestează şi la o folosire manipulatoare a datelor personale, menite să obţină avantaje pe planul politic sau economic, fără respectare cuvenită a persoanei şi a drepturilor sale. Printre cei mai tineri statisticile revelează că un tânăr din patru este implicat în episoade de cyber bullying[1].
În complexitatea acestui scenariu poate să fie util să reflectăm din nou asupra metaforei reţelei pusă la început la baza internetului, pentru a redescoperi potenţialităţile pozitive. Figura reţelei ne invită să reflectăm asupra multiplicităţii parcursurilor şi nodurilor care îi asigură statura, în lipsa unui centru, a unei structuri de tip ierarhic, a unei organizări de tip vertical. Reţeaua funcţionează graţie coparticipării tuturor elementelor.
Redirecţionată la dimensiunea antropologică, metafora reţelei aminteşte de o altă figură plină de semnificaţii: aceea a comunităţii. O comunitate este cu atât mai tare cu cât este mai unită şi solidară, animată de sentimente de încredere şi urmăreşte obiective împărtăşite. Comunitatea ca reţea solidară cere ascultarea reciprocă şi dialogul, bazat pe folosirea responsabilă a limbajului.
Este evident pentru toţi cum, în scenariul actual, social network community nu este în mod automat sinonim cu comunitate. În cazurile mai bune community reuşesc să dea dovadă de coeziune şi solidaritate, dar adesea rămân numai agregări de indivizi care se reunesc în jurul intereselor sau temelor caracterizate de legături slabe. În afară de asta, social web de prea multe ori identitatea se întemeiază pe contrapoziţia faţă de celălalt, faţă de cel străin de grup: ne definim pornind mai degrabă de la ceea ce dezbină decât de la ceea ce uneşte, dând spaţiu suspiciunii şi răbufnirii oricărui tip de prejudecată (etnică, sexuală, religioasă şi altele). Această tendinţă alimentează grupuri care exclud eterogenitatea, care alimentează şi în ambientul digital un individualism neînfrânat, ajungând uneori să favorizeze vârtejuri de ură. Ceea ce ar trebui să fie o fereastră spre lume devine astfel o vitrină în care să se prezinte propriul narcisism.
Reţeaua este o ocazie pentru a promova întâlnirea cu alţii, dar poate potenţa şi autoizolarea noastră, ca o pânză de păianjen capabilă să prindă în capcană. Tinerii sunt cei mai expuşi la iluzia că social web poate să-i satisfacă total pe planul relaţional, ajungând până la fenomenul periculos al tinerilor „eremiţi sociali” care riscă să se înstrăineze complet de societate. Această dinamică dramatică manifestă o gravă ruptură în ţesutul relaţional al societăţii, o sfâşiere pe care n-o putem ignora.
Această realitate multiformă şi vicleană aduce diferite probleme cu caracter etic, social, juridic, politic, economic, şi interpelează şi Biserica. În timp ce guvernele caută căile de reglementare legală pentru a salva viziunea originară a unei reţele libere, deschise şi sigure, toţi avem posibilitatea şi responsabilitatea de a favoriza o folosire pozitivă a ei.
Este clar că nu este suficient a înmulţi conexiunile pentru ca să crească şi înţelegerea reciprocă. Aşadar, cum putem regăsi adevărata identitate comunitară cu conştiinţa responsabilităţii pe care o avem unii faţă de alţii şi în reţeaua online?
„Suntem membre unii altora”
Un răspuns posibil poate să fie schiţat pornind de la o a treia metaforă, aceea a trupului şi a membrelor, pe care sfântul Paul o foloseşte pentru a vorbi despre relaţia de reciprocitate între persoane, întemeiată într-un organism care le uneşte. „De aceea, îndepărtând falsitatea, fiecare să spună fratelui său adevărul pentru că suntem membre unii altora” (Ef 4,25). A fi membre unii altora este motivaţia profundă, cu care apostolul îndeamnă să se renunţe la minciună şi să se spună adevărul: obligaţia de a păstra adevărul se naşte din exigenţa de a nu dezminţi relaţia reciprocă de comuniune. De fapt, adevărul se revelează în comuniune. În schimb, minciuna este refuz egoist de a recunoaşte propria apartenenţă la trup; este refuzul de a ne dărui altora, pierzând astfel singura cale pentru a ne regăsi pe noi înşine.
Metafora trupului şi a membrelor ne face să reflectăm asupra identităţii noastre, care este întemeiată pe comuniune şi pe alteritate. Fiind creştini ne recunoaştem toţi membre ale unicului trup al cărui cap este Cristos. Asta ne ajută să nu vedem persoanele ca potenţiali concurenţi, ci să-i considerăm şi pe duşmani ca persoane. Nu mai este nevoie de adversar pentru a ne autodefini, deoarece privirea de incluziune pe care o învăţăm de la Cristos ne face să descoperim alteritatea în mod nou, ca parte integrantă şi condiţie a relaţiei şi a proximităţii.
Această capacitate de înţelegere şi de comunicare între persoanele umane îşi are fundamentul în comuniunea de iubire dintre Persoanele divine. Dumnezeu nu este singurătate, ci comuniunea; este iubire, de aceea este comunicare, pentru că iubirea comunică mereu, ba chiar se comunică pe sine însăşi pentru a-l întâlni pe celălalt. Pentru a comunica şi pentru a ni se comunica nouă Dumnezeu se adaptează la limbajul nostru, stabilind în istorie un adevărat dialog cu umanitatea (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 2).
În virtutea faptului că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu care este comuniune şi comunicare-de-sine, noi purtăm mereu în inimă nostalgia de a trăi în comuniune, de a aparţine unei comunităţi. „De fapt – afirmă sfântul Vasile –, nimic nu este aşa de specific naturii noastre cum este a intra în raport unii cu alţii, a avea nevoie unii de alţii”[2].
Contextul actual ne cheamă pe noi toţi să investim pe relaţii, să afirmăm şi în reţea şi prin intermediul reţelei caracterul interpersonal al umanităţii noastre. Cu atât mai mult noi creştinii suntem chemaţi să manifestăm acea comuniune care marchează identitatea noastră de credincioşi. De fapt, credinţa însăşi este o relaţie, o întâlnire; şi sub stimulentul iubirii lui Dumnezeu noi putem comunica, primi şi înţelegere darul celuilalt şi să-i corespundem.
Tocmai comuniunea după imaginea Treimii distinge persoana de individ. Din credinţa într-un Dumnezeu care este Treime rezultă că pentru a fi eu însumi am nevoie de celălalt. Sunt cu adevărat uman, cu adevărat personal, numai dacă mă relaţionez cu alţii. De fapt, termenul persoană denotă fiinţa umană ca „faţă”, îndreptată spre celălalt, implicată cu ceilalţi. Viaţa noastră creşte în umanitate cu trecerea de la caracterul individual la cel personal; drumul autentic de umanizare merge de la individul care-l percepe pe celălalt ca rival la persoana care-l recunoaşte ca însoţitor de călătorie.
De la „like” la „amen”
Imaginea trupului şi a membrelor ne aminteşte că folosirea lui social web este complementară cu întâlnirea în carne şi oase, care trăieşte prin trupul, inima, ochii, privirea, respiraţia celuilalt. Dacă reţeaua este folosită ca prelungire sau ca aşteptare a acestei întâlniri, atunci nu se trădează pe ea înseşi şi rămâne o resursă pentru comuniune. Dacă o comunitate eclezială coordonează propria activitate prin intermediul reţelei, pentru a celebra după aceea Euharistia împreună, atunci este o resursă. Dacă reţeaua este ocazie pentru a mă apropia de istorii şi experienţe de frumuseţe sau de suferinţă departe de mine din punct de vedere fizic, pentru a ne ruga împreună şi a căuta împreună binele în redescoperirea a ceea ce ne uneşte, atunci este o resursă.
Astfel putem trece de la diagnoză la terapie: deschizând calea spre dialog, spre întâlnire, spre zâmbet, spre mângâiere… Aceasta este reţeaua pe care o dorim. O reţea care nu este făcută pentru a închide în capcană, ci pentru a elibera, pentru a păstra o comuniune de persoane libere. Biserica însăşi este o reţea ţesută din comuniunea euharistică, unde unirea nu se întemeiază pe „like”-uri, ci pe adevăr, pe „amin”, cu care fiecare aderă la Trupul lui Cristos, primindu-i pe ceilalţi.
Din Vatican, 24 ianuarie 2019, comemorarea sfântului Francisc de Sales
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Pentru a zăgăzui acest fenomen va fi instituit un Observator internaţional despre cyber bullying cu sediul în Vatican.
[2] Reguli ample, III, 1: PG 31, 917; cf. Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru a 43-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale (2009).
