Sinodul despre tineri. A opta congregație generală
Ochii sunt lampa discernământului vocaţional. De fapt, spre deosebire de cuvinte şi chiar de gesturi, nu reuşesc să mintă. A fost evocată lampa trupului, despre care se vorbeşte în Evanghelia lui Matei, în timpul celei de-a opta congregaţii generale, desfăşurată în după-amiaza zilei de miercuri, 10 octombrie 2018, în prezenţa papei Francisc. Au fost prezenţi 255 de părinţi sinodali, sub preşedinţia cardinalului Louis Raphael I Sako. Au fost treisprezece intervenţii programate şi douăzeci şi trei de intervenţii libere, dintre care nouă ale tinerilor.
Referinţa la ochi a permis să se reflecte asupra situaţiei actuale a noilor generaţii. De fapt, ochii lor, dacă nu sunt lipiţi de oglindă, sunt bombardaţi de clişee. Aşa cum nu există creştere umană fără "a ridica ochii", tot aşa nu există maturizare în credinţă fără a ne îndrepta privirea spre Isus, punându-ne întrebarea care a marcat drumul de convertire a sfântului Paul. De aici invitaţia de a-i asculta pe tineri, printr-o întâlnire de priviri, care cere nu numai răbdarea de a recunoaşte că fiecare persoană are plinătatea timpului său, ci şi temperanţa de a se implica fără a se lăsa năvăliţi.
Un părinte sinodal a atras atenţia cu privire la îndatoririle familiei creştine, de fapt, biserica familială rămâne leagănul fie al vieţii, fie al vocaţiilor. În acest sens, familia are o mare responsabilitate, pentru că în ea tinerii fac primii paşi ai unei vocaţii pe care Biserica va trebui să o primească cu recunoştinţă. A discerne în situaţia actuală înseamnă, a spus un părinte, a percepe profunzimea în afară de conjunctură, ceea ce răneşte ochii şi inimile, pentru că nu este normal ca să mai existe astăzi foamea în mare parte a omenirii. Se impune astfel un mare efort pentru a forja o lume umană, în faţa unui individualism exacerbat şi prepotent care sfătuieşte să ne gândim numai la noi înşine.
Discernământul deschide tema pentru vocaţia creştină, în care există o dimensiune personală de neînlocuit. De fapt, vocaţiile nu se nasc pur şi simplu din observarea şi din analizele sociologice ale necesităţilor pastorale, nici ca ofertă generoasă de mână de lucru pentru a acoperi locurile vacante în Biserică. Există un dialog între Domnul care cheamă şi cel invitat care răspunde. Vocaţia atinge inima omului, nu schimbă numai condiţiile externe. Fiecare persoană imprimă o amprentă singulară vocaţiei pe care o împărtăşeşte cu alţii. De aici invitaţia la munca de neînlocuit a iniţierii creştine, deşi în modalităţi diferite, pentru a înfrunta criza vocaţională.
Despre criză a vorbit şi un alt părinte sinodal, făcând referinţă la societatea actuală în care credinţa este o opţiune printre multe altele. Pentru aceasta trebuie luată în serios problema libertăţii. Tinerii au sensibilităţi extreme faţă de multe teme precum pacea, ecologia, deschiderea spre celălalt. De aici invitaţia de a recupera specificurile vârstei vieţii, cu particularităţile lor, încercând unirea. Numai în acest sens se poate indica un itinerar educativ şi de creştere. În acest context, faptele de milostenie trupească oferă o indicaţie pregătitoare universală. Adică este nevoie să se educe la iubire faţă de cei săraci, să se dea încredere tinerilor, neomogenizaţi, crezând că este prea greu, adică nu centre de ajutor, ci locuri unde se devine sfinţi.
Este nevoie de atenţie şi flexibilitate fără a avea o poziţie rigidă şi dogmatică. De fapt, a fost adus exemplul unui părinte sinodal care a început să joace fotbal nu pentru că ar cunoaşte regulile, ci pentru că vedea cât de mult se distra. Regulile se învaţă jucând; important este ca arbitrul să ştie să le facă respectate şi iubite, pentru a juca jocul cel mai frumos din lume, care este urmarea lui Isus.
Urmarea lui Cristos nu este singurul obiectiv al însoţirii spirituale, ci este şi acela de a-i face pe tineri liberi, mai ales pe cei care aparţin la categoriile cele mai excluse de societate. Referinţa este la situaţiile dramatice în care se află mulţi tineri din cauza mentalităţii şi a preconcepţiilor obtuze. În această privinţă, a fost recomandat că Biserica, fiind comunitate, trebuie să aibă drept călăuză un părinte şi nu un organizator.
La adunare s-a afirmat că sunt puţini însoţitorii şi sunt mulţi tinerii care caută, dar cu greu găsesc un părinte spiritual care să recunoască faptul că este un păcătos iertat. Experienţa milostivirii este fundamentală. Şi rănile vindecate sunt mai importante decât competenţele.
Un părinte sinodal a cerut să se lanseze un apel pentru tinerii persecutaţi, îndeosebi în regiunea din Orientul Mijlociu. Nu este nevoie numai de bani, ci mai ales, de apropiere spirituală, morală şi umană. Dacă nu există acest sprijin, a fost strigătul de alarmă, încet-încet creştinii vor dispare din Orientul Mijlociu. În sfârşit, a fost primită cu entuziasm propunerea unui pelerinaj pe care să-l facă împreună tinerii şi părinţii sinodali la Mormântul lui Petru.
(După L'Osservatore Romano, 12 octombrie 2018)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu