La 4 august 1959 înceta din viață Episcopul Ioan Bălan.
Născut la Teiuş, la 11 februarie 1880, a studiat Teologia la Seminarul Central din Budapesta. În 1903 a fost hirotonit preot. Şi-a continuat apoi studiile la Viena. A revenit la Blaj, iar în 1909 s-a mutat la Bucureşti, unde se cerea un confesor greco-catolic. În 1919 a revinit la Blaj, unde a fost numit Canonic Mitropolitan, iar în 1921 Rector al Academiei de Teologie Blaj. În 1929 a fost numit delegat în Comisia Vaticanului pentru redactarea Codului Canonic al Bisericilor Răsăritene.
În noiembrie 1936 a fost consacrat la Blaj ca şi Episcop al Lugojului, în urma numirii Episcopului Alexandru Nicolescu ca Mitropolit.
Refuzând trecerea la Ortodoxie, a împărtăşit soarta celorlalţi Episcopi greco-catolici, fiind arestat pe 28 octombrie 1948. A fost dus la mănăstirea ortodoxă de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani (februarie 1949) şi de acolo la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei (mai 1950).
A fost mutat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş (1955). În 1956 a fost transferat la Mănăstirea ortodoxă de Maici de la Ciorogârla (lângă Bucureşti), unde a rămas în izolare până la sfârşitul vieţii. Îmbolnăvindu-se grav, a încetat din viaţă într-un spital din Bucureşti, în ziua de 4 august 1959. A fost înmormântat în cimitirul Belu catolic.
Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.
(Episcopul Ioan Bălan către preoți la instalarea în scaunul Lugojului)
Ocupându-mi astăzi scaunul de Episcop al diecezei de Dumnezeu păzite a Lugojului, gândul meu cel dintâi este la Voi, iubiții mei Frați (preoți) în Domnul, cărora antecesorii mei V-au încredințat grija sufletelor, ori V-au așezat în importantele oficii administrative. De la viața și activitatea Voastră depinde mântuirea sufletelor, răscumpărate „nu cu argint, sau cu aur, cari sunt pieritoare ... ; ci cu scump sângele lui Cristos” (1 Pt 1,18-19).
(...)
Dorind ca Biserica noastră din aceste părți să fie cât se poate de tare, Vă adresez, îndată la începutul păstoririi mele, câteva cuvinte părintești, menite să contribue la îndrumarea vieții Voastre sufletești și a activității Voastre pastorale.
(...)
Cunoscute Vă sunt tuturora calitățile ce se pretind dela aceia cari se apropie de altarul Domnului. Vă reamintesc aici ce scrie în această privință Sfântul Pavel lui Tit: „Episcopul trebuie să fie fără prihană, ca un ispravnic al lui Dumnezeu; nefăcând pe plăcerea sa, nu iute, nemânios, nebețiv, nebătăuș, nepoftitor de agonisire spurcată, ci iubitor de străini, iubitor de bine, treaz la minte, drept, cuvios, înfrânat, ținându-se de cuvântul credincios al învățăturii, ca puternic să fie a îndemna întru învățătura cea sănătoasă, și pe cei ce grăiesc împotrivă a-i certa” (Tit 1,7-9). Fiind Voi buni cunoscători ai Sfintelor Scripturi, știți că Pavel, și aici, ca și în alte locuri, sub cuvântul „episcop” vrea să cuprindă și pe preoți.
(...)
Aceste calități ni se cer, pentru că autoritatea ce ne-o dau sfintele canoane în fața lumii nu este suficientă: în fața ei este o singură autoritate, cea morală, care se bazează pe viața curată și harnică. Ni se mai cer aceste calități și pentru motivul că în mâinile noastre este încredințat însuși Fiul lui Dumnezeu, și „decât ce nu trebuie să fie mai curat cel ce se împărtășește din această jertfă? Decât ce rază solară nu trebuie să fie mai strălucită mâna care împarte această carne? Gura ce se umple de focul spiritual, limba ce se roșește de acest sânge care te umple de fiori”(Sf. Ioan Gură de Aur, In Matth., 82,5).
Durere, nu toți preoții își dau seama îndeajuns de aceste vorbe într-adevăr de aur, căci „grija veaculuì acestuia și înșelăciunea bogăției sugrumă” (Mt 13,22) tot focul dragostei ce ar trebui să-l avem în suflete față de Fiul lui Dumnezeu, care s'a sălășluit în mijlocul nostru numai „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire". De aceea ni se potrivește și nouă vorba de mustrare ce a adresat-o sfântul Ioan Botezătorul iudeilor: „În mijlocul vostru stă pe care voi nu-l știți”(Io 1, 26). Deși ar trebui să-L cunoaștem cât se poate de bine, doar, când ne-a hirotonit, Episcopul ne-a pus în mână Sfânta Euharistie și ne-a legat de suflet să O păzim: „Primește încredințarea aceasta și o păzește până la venirea Domnului nostru Isus Hristos, când o va cere de la tine înapoi”(Rânduiala care se face la hirotonia preotului în Euhologiul de Blaj, 1913, p. 492). Ce durere trebuie să simtă Isus Hristos în bisericile în cari e lăsat singur zile și chiar săptamâni întregi, în un aer îmbâcsit și mucegăit, în o casă plină de păianjeni, fără nicio gardă de onoare!
(...)
Frații preoți căsătoriți să nu uite niciodată că oamenii cei dintâiu, pe cari sunt datori să-i ducă în fericirea cerească, sunt femeia și copiii lor. Vorba Sfântului Pavel: „Așa să ne socotească pe noi oamenii, ca pe niște slugi ale lui Cristos și ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4,1), sună și la preoteasă și la copiii preotului. Ei sunt chiar mai aproape de inima lui, pentru legăturile naturale; de aceea, mai ales că au cu ei contact mai des și mai intim, și folos sufletesc trebuie să tragă mai mult din viața sufletească și din activitatea pastorală a preotului. Căci lumea va judeca pe preot din felul cum își împlinește familia lui datorințele creștinești și practicele de pietate. Deci о grijă deosebită sunt datori să poarte Frații Preoți familiei lor, ca aceasta să exceleze în toate actele de pietate, mai ales în frecventarea regulată a bisericii și în primirea cât mai deasă a sfìntelor Sacramente. Iar soțiile lor să stea într-ajutor preotului...
(...)
O altă scădere, care se găsește mai rar, este lipsa de curaj la unii Frați. Lipsa de contact mai des cu autoritățile civile și militare, și viața liniștită ce o duce în sânul familìei sale, îl fac pe preot să nu îndrăznească îndeajuns când sunt în joc credința și drepturile Bisericii noastre. Astfel de lași dau nas la mulți obraznici și-și încarcă sufletul cu grele păcate. Să ne însemnăm bine vorbele Scripturii: „Nu ne-a dat nouă Dumnezeu spiritul temerii, ci al puterii și al dragostei și al chibzuinței. Deci nu te rușina de mărturisirea Domnului nostru” (2 Tim 1,7.8). Biserica românească unită cu Roma n-are decât titluri de glorie în istoria neamului. Activitatea ei de astăzi și legăturile prețioase ce le are cu centrul Bisericii Catolice sunt apreciate de toți oamenii de bine, și dacă ei nu fac parte din Biserica noastră. Avem deci tot dreptul să ne ridicăm fruntea; și, când va fi necesar, și glasul.
Nu vă turbure supărările și nedreptățile ce ni se fac. De când e lumea, n-a fost încă furtună după care să nu fi venit tìmp frumos. Și apoi însuși Mântuitorul ne spune: „În lume scârbă veți avea; ci îndrăzniți: eu am biruit lumea” (Io. 16,33).
(publicat în „Sionul românesc”, 5 nov. 1936)
Corespondență de la
Dl. Emanuel Cosmovici,
membru al Postulaturii Cauzei pentru beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici
