Pentru români, 10 mai este o dată cu conotație multiplă. Sărbătorim Independența României, dar, într-un alt registru, ne amintim și de nașterea la viața veșnică a episcopului Vasile Aftenie, „cel dintâi martir” din lungul șir al celor care aveau să mărturisească fidelitatea față de Hristos și biserica Lui. O altfel de Zi a Independenței, care nu se proclamă festiv, cu fanfară militară, ci ține mai curând de intimitatea memoriei sufletești.
Acum 68 de ani, pe 10 mai 1950, Domnul își primea servitorul credincios.
S-a scris mult, unori polemic, despre împrejurările morții și ale înmormântării sale. Dincolo de orice controversă, esențialul se cunoaște: moarte survenită ca urmare a detenției și a „tratamentului” aplicat de Securitate; înmormântare clandestină, grăbită, fără martori. N. Steinhardt făcea, de altfel, o paralelă între înmormântarea pe fugă a lui Isus, dat jos de pe cruce ca să nu încurce timpul reglementat al sărbătorii, și metodele de operare ale regimului stalinist.
Ceea ce contează pentru noi, astăzi, dincolo de detaliile concrete ale morții și înmormântării sale, sunt dispozițiile sufletești pe care le-a avut episcopul Aftenie înaintea morții. Acestea ni s-au păstrat din documente și mărturii. Cităm aici doar câteva exemple:
Trimiţând o scrisoare de felicitare lui Ioan Suciu, ales pe 18 decembrie 1946 ca Administrator Apostolic în locul lui Valeriu Traian Frenţiu[1], Vasile Aftenie îşi reînnoia fidelitatea faţă de Biserică:
„Încât mă vor ajuta puterile şi priceperea mea Vă asigur, că şi în actualele împrejurări, voiu căuta să-mi servesc Biserica cât se poate de bine. Sperăm cu toţii, că Bunul Dumnezeu, care impune sarcinile, va da şi ajutorul de lipsă, dacă îl cerem cu căldură, dragoste şi sinceritate în rugăciunile noastre zilnice, şi mai ales la masa Sf. Altar, izvorul nesecat de haruri cereşti. În dragostea lui Hristos toate se vor duce la îndeplinire, vorba Sf. Pavel”[2].
Dintr-o notă informativă scrisă de turnătorul „Matei” reiese că:
Aftenie a confirmat [la 12.10.1948] că arhiva secretă a episcopiei de Bucureşti şi a protopopiatului a fost depusă la loc sigur […] În ceea ce îl priveşte personal, Aftenie se teme să nu fie încadrat în vreo lege pentru apărarea securităţii RPR, interpretându-i-se lupta religioasă ca fiind politică, putând apoi să fie expediat în URSS, pentru «a-i îngheţa fălcile în Siberia»[3].
Episcopul Aftenie era realist cu privire la pericolul la care se expunea; din notă transpare şi un sentiment de teamă, perfect explicabil în împrejurările date. Nu ştim cât de exact a redat informatorul cuvintele episcopului. Deosebit de importantă este observaţia că episcopul Aftenie nu dorea ca lupta lui religioasă să fie transformată într-o luptă politică, adică exact ceea ce încerca să facă Securitatea.
„Am încredere deplină în Cel de Sus şi sunt gata să suport şi să înfrunt orice”
spunea episcopul Aftenie într-un raport trimis către Administratorul Apostolic Ioan Suciu la 19 iulie 1948, imediat după ce menţionase că fusese urmărit de patru securişti pe tot parcursul vizitelor canonice efectuate în acea lună[4].
Avocatul Vasile Marcu, colaborator al episcopului Aftenie, a păstrat în memorie următoarele cuvinte ale acestuia:
Măi copile […] să ştii că tot aşa cum sunt bun român, sunt şi bun greco-catolic şi că nu mă voi lepăda cu niciun chip de legea străbună, de Hristos şi de Roma. Să nu uiţi acestea, că cine ştie ce se va întâmpla[5].
Şeful echipei care a operat arestarea episcopului Aftenie a raportat că a ridicat nişte notiţe zilnice ale acestuia. Deşi erau zile extrem de tensionate, episcopul a continuat până în ultima clipă să-şi exercite misiunea, rugându-se mereu pentru binele Bisericii, dar cerând şi haruri pentru sine însuşi.
Mai jos, ultimele intenții de liturghii ale episcopului Aftenie:
21 X 948 – Bucureşti – Pentru binele bis. epp at (Chinezu, Mare, Hila)
22 X 948 – Buc – Pentru mine (epp Vasile) Buc (Chinezu, Mare, Hila)
23 X 948 – Buc – Membrii familiei noastre din Lodr[oman] Seuşa (Chinezu, Mare, Hila)[6]
Pe 25 mai 1949, când a fost ridicat de la Căldăruşani, Vasile Aftenie se pregătea sufleteşte pentru orice încercare; Iuliu Hossu a consemnat ultimele momente ale episcopului Aftenie în mijlocul confraţilor săi de episcopat:
Scumpul frate s-a mărturisit şi, după mărturia făcută, mi-a spus că nici moartea nu-l va face să se lepede de credinţă; acelaşi lucru l-a spus în faţa tuturor înainte de plecare; presimţea că iarăşi vor insista să treacă la ortodocşi, cum l-au pisat mereu înainte de arestare.[7]
În dosarul de la CNSAS referitor la anchetarea şi moartea lui Vasile Aftenie există pagina finală a unui proces verbal semnat de episcopul Aftenie la 10 noiembrie 1949. Extragem câteva paragrafe din această ultimă pagină. Textul este esenţial. Deşi se afla în anchetă deja de aproape 6 luni, episcopul Aftenie şi-a menţinut neînfricat poziţia de respingere a suprimării Bisericii Greco-Catolice. Prin aceasta se putea aştepta la cele mai grave urmări pentru el.
Personal n-am luat nici o atitudine decât că am predicat de vreo 4 ori în cursul liturghiei din duminicile din luna octombrie şi, în cadrul învăţăturilor evanghelice, am amintit de libertatea cultelor asigurate prin Constituţie şi Legea Cultelor, citând deci din această lege articolele care prevăd schimbarea de cult şi pedepsele indicate acolo faţă de aceia care ar presa pe cineva să-şi schimbe cultul căruia îi aparţine.
Din încredinţarea Episcopatului nostru am prezentat plângeri şi memorii la Ex. Sa Constantin Parhon, preşedintele Înaltului Prezidiu, la Domnul Dr. Petru Groza, preşedintele consiliului de miniştri şi la Domnul Stanciu Stoian, ministrul cultelor.
Ţin să remarc că aceste memorii erau semnate numai de episcopii rezidenţiali.
Eu nu am semnat, fiind semnat de superiorul meu imediat, P.S. Dr. Ioan Suciu, Episcopul locotenent al Mitropoliei Blajului.
Ce scop aveau predicile şi cele relatate în ele?
Virtutea răbdării, rugăciune cât mai multă şi tăria în credinţa Bisericii noastre, arătând credincioşilor noştri că guvernul a contravenit Constituţiei şi Legii Cultelor prin trecerea bisericii catolice la ortodoxie, sprijinind această acţiune. Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez propriu, nesilit de nimeni.
Bucureşti, 10 noi 1949
[semnătură lizibilă] + Episcop Dr. Vasile Aftenie[8]
68 de ani înseamnă o viață de om. Dintre contemporanii evenimentelor, puțini au mai rămas în viață. Dar sacrificiul episcopului Aftenie rămâne de neșters în memoria credincioșilor, depășind și barierele confesionale. Ultima dată când am vizitat mormântul său din Bellu catolic, o doamnă din Israel se ruga acolo, folosind o carte de rugăciuni ebraice. Providența, pentru care nicio întâlnire nu e întâmplătoare, a făcut să ajungem la timp pentru a-i explica unde odihnește acum trupul episcopului Vasile Aftenie, după care a dispărut.
Să ne rugăm ca Domnul să ne dea cât mai curând harul de a-l vedea ridicat la cinstea altarelor, alături de confrații săi întru martiriu.
De Viviana Dimcev
Documentele sunt preluate din cartea
M-am căsătorit sufletește cu Biserica: Drumul unui martir:
Vasile Aftenie (1899-1950): Biografie critică, de Alexis Dimcev
[1] SJAN Alba, MRU a.î., 3278, 1948, f. 1.
[2] SJAN Alba, MRU a.î., 3278, 1948, f. 51.
[3] ANR, DGP, 113, 1948, f. 64.
[4] SJAN Alba, MRU, a.î., 2784, 1948, f. 4.
[5] V. Marcu, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice): documente și mărturii, Crater, București 1997, p. 358.
[6] CNSAS, I 154136, f. 41. La f. 133 din acelaşi dosar, Securitatea a notat într-un tabel lista rudelor şi a prietenilor mai apropiaţi ai episcopului Aftenie. Printre ei, Luca Bălteanu, Pamfil Ionaş. Este indicat şi preotul Iosif Blasiu (Blaj) din „comuna Seuşa, jud. Mureş, susnumitul este căsătorit cu o nepoată a ep. Aftenie”. Se indică de asemenea că sora episcopului domicilia în comuna „Landromani”.
[7] I. Hossu, Credința noastră, p. 162.
[8] CNSAS, I 154136, f. 155.
