„Ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată te cheamă Domnul; ca pe soţia din tinereţe care a fost alungată; zice Dumnezeul tău. O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine. Într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă Mi-am întors faţa de la tine, dar în îndurarea Mea cea veşnică Mă voi milostivi de tine, zice Răscumpărătorul tău, Domnul” (Is 54, 6-8).
„Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui” (Ef 4,1).
În urmă cu ceva vreme mă aflam înconjurat de niște copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 10 ani. Le-am cerut acestora să completeze spațiile libere din fraza: „Dumnezeu este ____”.
„Dumnezeu este uimitor!”, a spus un copil, iar eu am fost de acord. „Dumnezeu este mare?”, a sugerat altul. Cu siguranță! Altul a spus: „Dumnezeu este simpatic!”. Aici a trebuit să mă opresc, deoarece Dumnezeu nu este simpatic. Gentil da. Bun, iubitor, milostiv. Dar „simpatic” ar presupune faptul că ar face ceea ce ne dorim. Problema este că cei mai mulți dintre noi condensează această idee de Dumnezeu cu adevărul iubirii Sale și al milostivirii Sale, iar apoi suntem șocați de legile morale, de consecințele păcatului sau atunci când se vorbește despre mânia lui Dumnezeu.
Aceasta nu este iubire adevărată. Iubirea adevărată nu stă cu mâinile în sân atunci când persoana iubită se distruge singură. Adevărata iubire intervine cumva. Iubirea adevărată ar putea țipa sau distruge cărțile de credit dacă de acest lucru este nevoie pentru a vindeca persoana iubită. Iubirea adevărată nu acceptă păcatul și nu pretinde că acest lucru nu ar afecta relațiile.
Dar, chiar dacă iubirea lui Dumnezeu poate fi uneori severă, este totuși acolo. Chiar dacă te îndepărtezi, te așteaptă cu sensibilitate. Așteaptă cu nerăbdare să te întorci, oferindu-ți o iubire de durată care să îți vindece sufletul. Chiar dacă tăcerea ei în rugăciune te face să crezi că își ascunde fața, ea este acolo.
Iar dacă acest lucru este adevărat, viața ta ar trebui să pară diferită. Trebuie „să te comporți într-o manieră demnă de vocația pe care ai primit-o”. Sfântul Apostol Pavel le amintește cititorilor săi că el știe ce anume aceștia întreabă. Le scrie în timp ce se afla în închisoare, implorându-i să trăiască cu demnitate ca și copii ai lui Dumnezeu, oricare ar fi costul.
Chemarea pe care ați primit-o este spre libertate, spre mântuire, spre conștientizarea faptului de a fi iubit. Dar, de asemenea este și un îndemn la acțiune. Sunteți chemați să dați mărturie, să iertați, să contemplați. Sunteți chemați să iubiți. Nu sunteți chemați să fiți simpatici, ci iubitori. Sunteți chemați să vă sacrificați pentru iubirea altora, chiar străini și dușmani.
Chiar dacă nu o faceți și chiar dacă îl constrângeți pe Dumnezeu, în milostivirea Lui, să vă ascundă fața Sa, rămâneți ai Lui. Dar pentru că vă iubește poate intra în viața voastră în unele moduri care vă fac rău. Poate să vă distrugă idolii, să vă îndepărteze de certitudinile voastre și să vă constrângă să vă confruntați cu păcatul vostru. Vă poate da o opțiune: să trăiți pentru El sau să nu vă mai prefaceți. Pe scurt, vă poate ruina viața. Dar, o să vă restituie o viață mai bună.
Nu avem nevoie de un Dumnezeu sigur, simpatic și plăcut. Avem nevoie de un Dumnezeu bun, chiar dacă doare. Trebuie să murim noi înșine dacă vrem să înviem. Lăudați-L pe Dumnezeu pentru a se asigura că iubirea de durată ne poate transforma în marii sfinți pe care i-a avut în minte atunci când ne-a creat. Chiar dacă, uneori, acest lucru ruinează viața.
Traducere: Liviu Ursu
