A fi recunoscător pentru ceea ce primeşti, a spune cuiva „mulţumesc” din toată inima e un lucru din ce în ce mai rar. Pare să înţelegem greu că trebuie să ne arătăm recunoştinţa, ca semn că preţuim cele primite de la aproapele nostru. Câtă muncă de lămurire duc mamele ca să-şi înveţe copii să spună „mulţumesc”. Dacă stăm bine şi ne gândim, la fel de zgârciţi suntem şi în a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile sale. Cine ştie câte miliarde de rugăciuni se înalţă zilnic la Cer? Cu toate acestea, realitatea arată că deseori, după ce primim ajutorul cerut, uităm să-i mulţumim. Ne amintim de tristeţea lui Isus după ce i-a vindecat pe cei zece leproşi, văzând că doar unul s-a întors să-i mulţumească, în timp ce ceilalţi au uitat ce dar imens le-a făcut: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă?”(Lc 17,7).
Oare de ce ne e aşa greu să ne arătăm recunoştinţa pentru ceea ce primim? Ce ne lipseşte pentru a realiza că totul este dar? Filosoful francez Pascal Bruckner descrie omul de azi ca pe un copil gigant care are doar pretenţii faţă de ceilalţi. Totul se învârte în jurul lui. Crede că totul i se cuvine. Este „orb”. Nu se vede decât pe sine şi, ca atare, nu va spune decât foarte rar un „mulţumesc” cuiva.
Omul modern are nevoie să fie vindecat. Dar poate că şi noi. Nu vedem că totul este dar şi ca atare nu ne simţim datori prea mult să mulţumim celor din jur şi deseori nici lui Dumnezeu. E nevoie să-i cerem cu umilinţă Domnului în rugăciune, asemenea celor doi orbi de la Ierihon: „Doamne, deschide-ne ochii!”(Mt 20,33). Iar Domnul ne va deschide ochii, ne va ajuta să vedem cu ochi noi că totul este dar, că tot ce primim este darul său.
Este interesant că în limba germană verbul danken, care înseamnă a mulţumi, vine de la denken, care înseamnă a gândi, a reflecta. Asta înseamnă că, dacă vom începe să ieşim din rutină şi să reflectăm în tăcere asupra vieţii noastre, asupra binelui pe care ni-l fac ceilalţi, dar mai ales Dumnezeu, vom trăi cu recunoştinţă, asemenea sf. Francisc de Assisi. Când vom reuşi să ne interiorizăm, să stăm cu noi, cu Domnul în tăcere şi să cugetăm, atunci nu vom mai avea dificultăţi în a mulţumi: nici lui Dumnezeu şi nici aproapelui.
