Noi suntem ființe umane și ni se întâmplă să facem greșeli uneori, adică să ne înșelăm: să credem că este adevărat ceea ce de fapt este fals (o eroare de calcul, o decizie proastă, un act fals, etc.) prin lipsă de discernământ sau neatenție. Pe de altă parte, vina este o abatere de la bine în mod conștient sau inconștient, un act care are consecințe.Vina este consecința nerespectării unei reguli morale, a unei datorii, a unei legi. Persoana este răspunzătoar pentru ceea ce a făcut ("accidentul s-a întâmplat din vina mea...").
Păcatul, la rândul său, se referă la un act care se împotrivește lui Dumnezeu, pentru că nu merge în direcția creației Sale, îl împiedică pe cel care îl comite să fie după chipul și asemănarea Lui. Nu este vorba de o vină "legală", ci o "vină" înaintea lui Dumnezeu, o vină care devine "păcat" atunci când creștinul își dă seama, sub privirea lui Dumnezeu, că actul său este o lipsă de iubire față de Acesta.
Învățătura Sfintei Scripturi este precisă. Eroarea nu este condamnabilă, pentru că este un semn al imperfecțiunii noastre în fața lui Dumnezeu, care este perfect și nu face niciodată greșeli. Pe de altă parte, cuvântul vină este asociat cu păcatul sau nedreptatea extremă. Înainte de venirea lui Isus și jertfirea Sa pentru păcatele omamenilor, cel care avea o vină trebuia să aducă o jertfă de vinovăție: „...să aducă Domnului, la uşa cortului adunării, jertfă de vină; un berbec să aducă jertfă pentru vina sa"(Lv 19,21); " Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta, vina noastră ascunsă, la lumina feţei Tale" (Psalmul 90, 8).
În Evanghelie, Isus face o distincție între păcatul "fariseilor evlavioși" și cel al femeii adultere. Fiind mai sever cu primii - el îi numește „ipocriți“ - pentru că aceștia se roagă pentru a fi văzuți și auziți de oameni, se consideră superiori celorlalți pentru că respectă legea cu fidelitate și se cred fără de păcat. Femeia adulteră, are o "vină foarte gravă", dar Isus îi arată dragostea Sa pentru a o elibera. El știe că aceasta își dorește să trăiască altfel decât până atunci și o cheamă să renunțe la acea cale ce duce spre moarte și să nu mai păcătuiască pentru că Dumnezeu o iubește.
"Nu există nici un om neprihănit, nici măcar unul", spune Pavel în scrisoarea sa către Romani (3,10). Păcatele pot fi deosebite după obiectul lor, ca orice act uman, sau după virtuţile cărora li se opun, prin exces sau prin lipsă, sau după poruncile pe care le încalcă. Ele pot fi orânduite şi după cum se referă la Dumnezeu, la aproapele sau la sine însuşi; pot fi împărţite şi în păcate spirituale sau trupeşti şi, de asemenea, în păcate cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea." (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1853).
Pentru a rezuma, faptele făcute conștient sau inconștient sunt considerate păcate când cineva face ceea ce este greșit, cu alte cuvinte "nedrept" în fața lui Dumnezeu, pe care îl confruntă. Așa cum spune evanghelistul Ioan în prima sa scrisoare: "Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea." (1 Ioan 3: 4); "Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte." (1 Ioan 5,17). Ceea ce îl face pe Sfântului Apostol Pavel să spună în epistola sa către Romani: "Deci, dar, fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu." (Rm, 14, 12).
Traducere: ACC
