Sfântul Antonie cel Mare, pustnicul egiptean faimos pentru darurile spirituale și sfințenia sa, a fost pus odată la încercare de Dumnezeu, într-un mod neobișnuit. După ce i-au fost arătate timpurile de la urmă, cu decorul decăderii morale, al abandonării credinței și al împrăștierii bisericilor, Antonie și-a spus cu dezamăgire: „Ce rost mai are să mă străduiesc, dacă lucrurile vor ajunge astfel?”. Domnul i-a răspuns însă cu severitate: „Fă-ți treaba, Antonie, în vremea ta! Viitorul îmi aparține. Lasă-l în seama mea!”. Această istorioară ne invită să punem în discuție tot ceea ce nu este după gândul lui Dumnezeu și să înțelegem importanța prezentului.
După o lungă persecuție, sub pretextul setei de dreptate, Diavolul ne ispitește cu trecutul și ne desprinde de prezent, lovindu-ne cu amărăciunea pe care o deține revanșa. Nu e de mirare, atunci, că îl punem chiar pe Dumnezeu în boxa acuzațiilor sau ajungem să ne răfuim cu cei care rămân senini în fața viitorului. Or, nu este posibil să trăiești în Hristos consumat de indignare și resentiment, fiindcă nemulțumirea singură nu are niciodată gustul dreptății. De aceea, martirii nu au nevoie de compasiunea noastră, ci suntem noi datori rugăciunii lor, pentru a recunoaște harul prezentului pe care îl oferă Providența.
Martiriul de azi se scrie în jurul apărării vieții nenăscute, a familiei și a Tainei căsătoriei. Polemica din jurul familiei e serioasă, fiindcă Răul a lucrat multă vreme sub acoperire. A reușit să altereze definițiile firești, pentru a înlătura cuviința vieții și a impune înțelegeri contra naturii. În paralel, omul care ajunge să justifice compromisul arată că și-a pierdut gustul crucii și simțul moral. Se poate înțelege atunci de ce, în aceste timpuri scrise de ușurătate, multe personaje de caracter pot să o ia pe alături, lăsând la vedere o inimă confuză, fără „da, da” și „nu, nu”.
Spiritul pregătirii, care vine odată cu Postul Mare, ne amintește că primirea Adevărului, pentru a fi reală, presupune schimbarea vieții. A avea caracter în credință înseamnă, astfel, să te desprinzi de spiritul lumii în judecata asupra lucrurilor și să trăiești în prezent. Purificarea Bisericii, chiar dacă nu este o temă favorită pentru mulți teologi, este o realitate profetică. Aici se revelează acele furtuni ale Răului care, în ceasurile nevolniciei omenești, se abat periodic peste credință și Biserică, fără să-i știrbească însă lui Dumnezeu nimic din atotputernicia dragostei sale. Calea Postului Paștelui reiterează, așadar, asceza istoriilor noastre cu Dumnezeu și este o intrare conștientă în deșertul purificator al credinței.
*
Hristos ne învață că bătălia sufletească se dă întotdeauna pe importanța prezentului. În plus, în Împărăția cerurilor nu se poate ajunge decât dacă i se lasă Domnului dreptul de a scoate din durere sau suferință binele, pe care, poate, altfel nu l-am urma decât de frică. Acest drum până la Paște este, prin urmare, prețios pentru a redescoperi de ce numai Iov de la urmă – cel de după confruntarea cu dezlănțuirea încercărilor – este pregătit să primească din mâna lui Dumnezeu, cu smerenie și speranță, triumful harului și Învierea.
+ MIHAI, episcop
