de Ruxandra Cesereanu
Dragă Radu,
Am citit cu întîrziere și cu mîhnire textul tău intitulat „Istoria și lecțiile lui Dumnezeu“ [publicat de Radu Preda în Dilema veche nr. 711 din 5 octombrie a.c. – n. red.] Mi-e greu să cred că noi, oamenii, am putea fi cu atîta ușurință niște hermeneuți ai lui Dumnezeu. Desigur, în întîmplările lumii noastre (de odinioară, ca și de acum), există întotdeauna meditații și reflecții la care sîntem stimulați, uneori prin suferințe, alteori prin împliniri și bucurii. În textul tău vorbești despre un „miez pedagogic“ și despre „lecțiile“ pe care le dă Dumnezeu prin intermediul a varii lucruri dureroase ori chiar catastrofale. Și, la finalul pildelor pe care le oferi, pomenești cazul Bisericii greco-catolice.
Sînt nepoata a doi preoți, am tot spus-o și o voi mai spune: cel din sud, craioveanul, Nicolae, era ortodox; cel din nord, ardeleanul, Vasile, era greco-catolic. Pe amîndoi i-am iubit și de amîndoi am fost legată, chiar dacă în mod diferit. Bunicul ardelean a făcut (adunați) șase ani de pușcărie politică în perioada comunistă, din pricină că nu a vrut să renunțe la credința sa greco-catolică. Mă îndoiesc cu toată fibra mea de om că acești șase ani de detenție ai săi ar fi făcut parte dintr-o „lecție“ a lui Dumnezeu sau ar fi avut vreun „miez pedagogic“. Așa cum mă îndoiesc că moartea episcopilor greco-catolici Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu, Tit Liviu Chinezu, în urma condițiilor dure de anchetă și detenție, ar fi făcut parte dintr-o „lecție“ a lui Dumnezeu. Și nu e vorba doar de greco-catolici aici, chiar dacă textul tău încheie lista pildelor de „pedagogie“ divină prin invocarea Bisericii greco-catolice.
În Gulagul românesc (mă refer doar la acest caz al nostru din istoria recentă) au suferit mii de preoți și călugări aparținînd tuturor confesiunilor religioase: greco-catolici, ortodocși, romano-catolici, protestanți. Am citit sute de mărturii și cărți de memorialistică, iar fețele bisericești au fost îndeajuns de multe în detenția politică. În ceea ce privește ierarhii încarcerați, persecutați, umiliți și chiar asasinați, majoritatea au fost greco-catolici. Nu mi-aș îngădui să văd în suferința acestor oameni (care nu au vrut să renunțe la credința lor greco-catolică și au refuzat să treacă în mod fals și forțat la ortodoxie) vreo „lecție“ a lui Dumnezeu și mi se pare foarte periculoasă din punct de vedere etic (ori chiar uman) o asemenea speculație care invocă în sens „pedagogic“ situația Bisericii greco-catolice desființate abuziv în 1948. Aceasta a fost înființată, odinioară, prin misionarismul iezuiților catolici în Transilvania, dar ea s-a dovedit a fi și a funcționat exclusiv ca biserică a națiunii române și a intereselor românești în Ardeal, iar rolul său în Unirea din 1918 a fost primordial.
Bunicul meu matern, craioveanul ortodox, l-a respectat și l-a admirat pe cuscrul său, bunicul meu patern, ardeleanul greco-catolic, tocmai pentru statornicia sa în credință, inclusiv pentru ipostaza de deținut politic din motive de confesiune religioasă.
La porțile sărbătorilor bate centenarul Unirii. Cel care a citit Declarația de Unire a fost nimeni altcineva decît episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla – Iuliu Hossu, însărcinat de Marele Sfat Național Român (și nu Miron Cristea, episcopul ortodox, așa cum figurează falsificator într-o frescă la intrarea în Mitropolia din Sibiu, frescă făcută în perioada în care Antonie Plămădeală a fost mitropolit al Ardealului – vezi fotografia originală de arhivă şi fresca falsificatoare fotografiată de Mihai Vlad. Nu în zadar i s-a dat această misiune episcopului Iuliu Hossu: rolul greco-catolicilor în Transilvania a fost unul în mod tranșant național, pro-unionist și etic-religios, de fapt. În paranteză fie spus, Iuliu Hossu și Miron Cristea au avut o relație exemplară, de respect reciproc real. Mai adaug că episcopul greco-catolic care a citit Proclamația Unirii a avut parte de închisoare și domiciliu obligatoriu în perioada comunistă, din 1948 pînă în 1970 (adică pînă la sfîrșitul vieții, însumînd, prin urmare, 22 de ani).
Ce „miez pedagogic“ divin ar putea exista într-o asemenea injustiție flagrantă legată de interzicerea și desființarea, printr-un act dictatorial, a Bisericii greco-catolice și de detenția vreme de mai bine de două decenii a ierarhului care a citit Declarația de Unire?
Tocmai fiindcă sosește ceasul aniversar al centenarului, consider că bisericile românești, cea ortodoxă și cea greco-catolică, ar trebui să-şi asume un dialog sororal. Textul tău, prin finalul alunecos în care este invocată înființarea și desființarea Bisericii greco-catolice ca o „lecție“ a lui Dumnezeu, este o înțepătură de viespe ce nu pare dornică de un dialog real între cele două biserici surori. Păcat.
Cu prietenie, Ruxandra
P.S. „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămînă îmbrățișați pe veci toți frații români!“ Acestea au fost cuvintele episcopului greco-catolic Iuliu Hossu în fața mulțimilor adunate la Alba Iulia, după ce a citit Proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României și după ce l-a îmbrățișat pe episcopul ortodox Miron Cristea.
Ruxandra Cesereanu este scriitoare, profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca şi cercetătoare a universului concentraționar. Cea mai recentă carte publicată, Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX, Editura Polirom, a primit Premiul PEN România 2017.
