Această poveste din Irlanda secolului al XV-lea este o reamintire a faptului că trăirea credinței este un succes în sine.
Fericitul Thaddeus McCarthy nu avea cum să știe că avea să eșueze lamentabil.
Născut într-o familie nobilă irlandeză în 1455, McCarthy a studiat la Paris, a lucrat într-un tribunal din Roma și a devenit episcop la doar 27 de ani. Papa însuși a trebuit să-i acorde o dispensă pentru vârsta minimă necesară. Toate indicau că episcopul McCarthy era pe calea către un mare succes.
Dar puține vieți ale sfinților sunt și povești de succes, unele dintre ele nu vorbesc deloc despre reușitele lumești. La 27 ani, McCarthy a pornit într-o călătorie care avea să-l aducă la culmea exasperării și derutei, câștigându-i în final moartea în sărăcie, încoronată cu glorie.
Prima dezamăgire a lui McCarthy a fost cea de a descoperi că noua sa eparhie avea deja un episcop. Episcopul Hugh O'Driscoll fusese declarat mort în mod eronat – fie din greșeală, fie intenționat – iar Roma își asumase adevărul raportului. Iar, când episcopul McCarthy a sosit pentru a intra în posesia scaunului său, episcopul O'Driscoll, care nu era atât de trecut la cele veșnice, nu a fost prea amuzat de eroarea produsă. De fapt, familiile O'Driscoll și McCarthy se aflau în mijlocul unei certe care dura de generații întregi, iar această inadvertență nu a făcut decât să pună și mai mult gaz pe foc.
O'Driscoll s-a plâns la Roma, denunțându-l pe McCarthy ca impostor, și a primit un răspuns favorabil: numirea lui McCarthy în Dieceza de la Ross a fost anulată. Dar episcopul McCarthy nu a fost convins și a continuat să lupte, convins că Dumnezeu l-a chemat să slujească în rolul pentru care fusese hirotonit. Perseverența lui (și dușmănia lui O'Driscoll) i-au adus excomunicarea din partea Papei Sixt al IV-lea, același om care-l numise în scaunul episcopal.
Chiar și atunci, McCarthy nu era dispus să renunțe. El a protestat atât pentru excomunicare, cât și pentru îndepărtarea sa din funcție, călătorind până la Roma pentru a face acest lucru. După ani de investigație, timp în care Sixtus a murit și succesorul său a confirmat excomunicarea lui McCarthy, Papa Inocențiu al VIII-lea a ridicat în cele din urmă excomunicarea Episcopului McCarthy și l-a numit episcop de Cork și Cloyne.
Astfel, episcopul care a stat opt ani fără scaun episcopal era mulțumit. Pentru o vreme, cel puțin. McCarthy a fost, pare-se, chemat să poarte crucea neputinței. Când s-a înapoiat la Munster, a descoperit că de data aceasta, scaunul său episcopal fusese uzurpat. În mod clar îndreptățit, McCarthy a încercat să pună stăpânire pe catedrala sa, numai pentru a o găsi păzită de oameni înarmați care-i blocau intrarea.
Niciodată persoana care să se descurajeze, McCarthy a mers din sat în sat în eparhia sa, înarmat doar cu documentele care îl declarau episcop și n-a obținut nimic pentru strădaniile sale. Familia lui, profund jignită, voia să rezolve problema pe cont propriu; când Thaddeus a refuzat ofertele lor de a-i câștiga scaunul episcopal prin violență, ei au rupt legătura cu el.
Fără familie sau prieteni, McCarthy a plecat încă o dată la Roma. Un om mai mic ar fi putut să ia aceste obstacole ca semn, să devină un pustnic sau să se mute la Roma pentru a obține vreo funcție pe acolo; Episcopul Thaddeus McCarthy, totuși, era tare în hotărârile sale. Dacă Dumnezeu l-a consacrat episcop pentru a sluji în Irlanda, în Irlanda avea să slujească.
De data aceasta, misiunea lui la Roma era mai simplă: nici o excomunicare pe care să trebuiască să o clarifice, nici un reclamant rival, doar un episcop și un criminal. McCarthy a primit documente care nu numai că confirmau revendicarea episcopiei sale, dar autorizau totodată susținerea militară în vederea luării ei în posesie.
Dar se pare că chemarea lui Dumnezeu a fost pentru McCarthy de a trăi și muri ca episcop fără eparhie. În drumul său de întoarcere de la Roma, McCarthy a călătorit ca un pelerin sărac, îmbrăcat în haine simple și înnoptând în hanuri, alături de oameni nevoiași. Hainele lui ar fi putut fi o expresie a umilinței sale, dar au servit și ca o deghizare excelentă pentru a-l proteja de dușmanii săi.
Nu vrăjmașii i-au venit de hac, însă. Deși episcopul McCarthy avea doar 37 de ani, trupul său era slăbit de anii de luptă pentru a face ceea ce fusese chemat să facă. El a murit într-un cămin de pelerini din nordul Italiei și ar fi fost așezat într-un mormânt sărăcăcios, dacă nu ar fi emanat o lumină supranaturală din trupul său neînsuflețit. Când a fost chemat episcopul locului, acesta le-a spus oamenilor că el visase chiar cu o seară înainte un episcop care urca la cer; când au examinat lucrurile săracului, au descoperit inelul său de episcop și l-au îngropat în catedrala din Ivrea, unde i-au fost asociate miracole timp de mai bine de 500 de ani.
Fericitul Thaddeus McCarthy nu a realizat niciodată ceea ce a fost consacrat să realizeze. El nu a guvernat niciodată eparhia, nu a hirotonit noi preoți, nici nu a miruit pe nimeni, din ceea ce știm. Dar și-a împlinit scopul: și-a dăruit viața lui Dumnezeu, câștigându-și titlul de „Martirul Alb al Munsterului”. Pe 25 octombrie, sărbătoarea sa, să-i cerem mijlocirea pentru cei care sunt descurajați de lipsa de rezultate, pentru ca ei să nu caute succesul, ci credința.
Fericite Thaddeus McCarthy, roagă-te pentru noi!
Traducere: Ștefan Munteanu
